Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Festivalul Naţional de Teatru „I. L. Caragiale”

Bucureşti 6-13 noiembrie 2005

Desfăşurată la Bucureşti în perioada 6-13 noiembrie 2005, ediţia din acest an a Festivalului Naţional de Teatru „I. L. Caragiale” a fost gândită de directorul său artistic şi se­lec­ţi­o­ner unic, criticul de teatru Marina Constantinescu, drept „o reverenţă faţă de creator şi de valoarea lui.” Conceptul propus de colega noastră l-a avut în prim-plan pe regizor fiindcă, aşa după cum arăta cândva Camil Petrescu, soarta spectacolului se decide în mintea acestuia. Dacă e oarecum discutabil că, aşa cum s-a pretins, până în l989 directorul de scenă a fost considerat drept un personaj de linie secundă, e cât se poate de sigur că el e cel ce impune mon­tării o idee pe care actorii şi scenograful, alături de alţi colaboratori, o concretizează, o validează şi potenţează  pe scenă. Argument ce justifică opţiunea selecţionerei. În plus, Marina Constantinescu şi-a dorit ca cele şapte zile de festival să  fie „un interval cu un conţinut este-tic major, flexibil, un interval al întâlnirii, al dialogului şi al comunicării, ca pe o formă de regăsire interioară, de regăsire şi redefinire a breslei noastre”. Dar pentru ca dialogul şi regăsirea să fie posibile, erau absolut necesare eleganţa, civilitatea, calmul. Principala reuşită a Marinei Constantinescu trebuie căutată exact în aceste capitole. Căci e imposibil să vorbeşti de demnitatea teatrului fără a respecta demnitatea celor ce îl slujesc. Iar directorul Festivalului, profesionista echipă de la UNITER coordonată de Aura Corbeanu, ca şi ceilalţi membri ai staff-ului manifestării au demonstrat că se poate  şi în România organiza o amplă manifestare artistică, ţinându-se cont de detaliul de­loc nesemnificativ că, spre a fi receptată aşa cum se cuvine, cultura impune asigurarea con­di­ţiilor de civilitate despre care vorbeam mai sus.

Directorul Festivalului a mai nutrit dorinţa ca acesta să fie o diagramă a ceea ce are mai semnificativ, la ora actuală, regia românească. Au fost prezente pe scenele diverselor Teatre bucureştene numeroase montări, fie în calitate de „spectacole selecţionate”, fie în cea de „spectacole invitate”. Distincţia în cauză i-a permis Marinei Constantinescu să facă un rabat fericit de la tradiţia ce impunea ca Festivalul să fie doar o „recapitulare” a „vârfurilor” stagiunii an­te­rioare. Cum în primele luni ale noii stagiuni urmau să aibă loc premiere semnate de nume cu rezonanţă, colega noastră a riscat şi s-a decis să le poftească în Festival. Un Festival care, pentru a întări ideea de eleganţă şi demnitate, a fost plasat sub semnul solar al unui mare senior al teatrului românesc, Vlad Mugur. Dar fiindcă, din nefericire, nici un spectacol semnat de ma­re­le regizor nu mai figurează în repertoriul activ al vreunuia dintre Teatrele pe care „Meşterul” le-a înnobilat cu prezenţa sa, s-a recurs la soluţia organizării unei evocări a acestuia şi la invitarea unui spectacol al Naţionalului craiovean, Cum doriţi sau Noaptea de la spartul târgului, regizat de Silviu Purcărete în a cărui gramatică figur­ea­ză subtile citate nu doar din creaţiile sale anteri­oa­re ale acestuia, ci şi din cele ale lui Vlad Mu­gur. Iar bucuria cu care publicul a primit re­ve­ni­rea în Bucureşti a acestui important spectacol a confirmat intuiţia colegei noastre.

Alături de acest spectacol emblematic, au figurat pe afişul manifestării montări aparţinând tuturor generaţiilor de directori de scenă. Cea a maeştrilor, a clasicilor reteatrali­ză­rii teatrului l-a avut drept port-drapel pe Liviu Ciulei, cu două montări de un clasicism mai mult decât evident ce, într-un fel, reprezintă o continuarea a unei tendinţe ce a fost vizibilă odată cu spectacolul Hamlet. Ambele montări au fost realizate pe scena Teatrului „L. S. Bulandra” căreia acest artist complex i-a definit ani în şir personalitatea. Şase personaje în căutarea unui autor se susţine prin câteva evoluţii acto­ri­ceşti de bună calitate- Victor Rebengiuc în mare formă, Camelia Maxim cu o remarcabilă creaţie în rolul Mamei, Mirela Gorea (Actriţa principa­lă) – în vreme ce Henric IV  mi s-a părut mai palid, cu un decor specific anilor ’60 semnat de Octavian Neculai în care singura prezenţă acto­ri­cească cu adevărat convingătoare a fost cea a lui Marcel Iureş, şi asta mai cu seamă în partea a doua a spectacolului.

Din generaţia anilor  şaptezeci, opţiu­nea selecţionerei s-a oprit, firesc, asupra lui Alexandru Tocilescu. Mai puţin firesc mi s-a pă­rut spectacolul pe care acest binecunoscut regizor l-a realizat pe scena Teatrului Mic din Bu­cu­reşti. O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu  e un text lipsit de orice valoare (autor – Th. Denis Dinulescu), iar regizorul l-a montat în stilul Ches­tiunea zilei, înainte ca respectiva emisiune să-şi dea obştescul sfârşit. Nu cred că teatrul trebuie să fie neapărat didactic, dar felul băşcălios în care e tratată o perioadă cumplită din istoria noastră recentă, cea a socialismului dinastic,  aproa­pe că induce ideea că de fapt ceea ce am trăit o bună, cam prea mare parte dintre noi, a avut oarecari tuşe vesele.

Cel mai consistent reprezentată a fost generaţia optzecistă care e acum în plină putere creatoare. Mihai Măniuţiu ne-a invitat la o nouă versiune a Electrei, preluată de Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu. E un spectacol ceva mai concentrat decât versiunea princeps de la Oradea, cu o seamă de modificări de accente, cu acţiuni scenice nevăzute în prima variantă, cu reconfigurări ale unor personaje. Şi tot Mihai Măniuţiu a dăruit Festivalului unul dintre cele mai bune spectacole de pe afişul său, cel cu Woyzeck, înfăptuit împreună cu formidabila trupă a Teatrului Maghiar de Stat din Cluj, cu Bogdán Zsolt în rolul titular, într-o creaţie de zile mare ce-l recomandă o dată în plus drept lider de generaţie. Tompa Gábor a fost prezent în Festival cu două spectacole – Medeea – Cercuri, revalorare doar parţial izbutită în contemporaneitate a piesei lui Euripide, în care atenţia creatorului se concentrează asupra responsabili­tăţii colective, şi Casa de pe graniţă (Teatrul „Radu Stanca” din Sibiu), spectacol în care textul lui Mrožek dobândeşte noi şi surprinzătoare  valenţe întru evidenţierea cărora trebuie men­ţi­o­nat şi rolul scenografiei Carmencitei Brojboiu. Din păcate, reprezentaţia nu a atins cotele la care ajunge la sediu, iar cei ce nu au văzut spectacolul acolo am emis mai multe rezerve decât am făcut-o eu, bunăoară, în cronica publicată chiar în această revistă. S-a reconfirmat că Por­tre­tul lui Dorian Gray ( Teatrul „Odeon”) e o realizare remarcabilă a regizorului Dragoş Galgoţiu în care decorurile lui Andrei Both şi costumele Doinei Levintza nu sunt doar extrem de frumoase, ci şi perfect integrate ideogramei tea­tra­le şi unde balerinul Răzvan Mazilu, distribuit în rolul titular, izbuteşte o creaţie actoricească de excepţie fără a pronunţa nici măcar un singur cuvânt, dând o strălucire stranie dansului şi personajului pe care îl conturează graţie magnificului său talent. După o lungă absenţă de pe scenele româneşti, Alexandru Darie ne-a invitat la premiera spectacolului cu piesa Triumful dragostei (Teatrul „Bulandra”) de Marivaux, asupra căruia voi reveni într-o cronică separată. Deocamdată, mă mulţumesc să observ că spectacolul nu mi s-a părut a fi bazat pe o idee bine precizată, că evoluţiile actoriceşti nu sunt tocmai fără cusur, lucrul cu adevărat  bine realizat fiind conceptul scenografic creat de Octavian Neculai. Nu din cale afară de inspirată mi s-a părut ideea ca premiera oficială a spectacolului de la „Bulandra” să fie concurată de reprezentaţia Nopţii de la spartul târgului, fapt ce i-a făcut pe unii spectatori să părăsească sala „Toma Caragiu” spre a ajunge la „Naţional”, migraţia lor creând un oarecare disconfort celor aflaţi pe scenă. Tot într-o cronică aparte voi vorbi despre remarcabilul spectacol al lui Victor Ioan Frunză, Scaunele, de la Teatrul German de Stat din Timişoara, în care contează enorm redimensi­o­na­rea cuplului, un El tânăr şi o Ea mult mai vârstnică, element ce introduce o supratemă oedipiană, dar şi felul în care Adriana Grand concepe scenografia montării, argument decisiv pentru a afirma că ne aflăm în faţa uneia dintre cele mai profunde şi pertinente lecturi a textului ionescian. Alexandru Dabija a fost invitat în Festival cu un foarte bine gândit spectacol cu Trei surori în care am observat progresul procesului de omogenizare a trupei Teatrului „Toma Caragiu” din Ploieşti şi cu un mult mai puţin izbutit spectacol cu Aşteptându-l pe Go­dot ce  nu a dat  deloc satisfacţie, în pofida faptului că beneficia de câteva premise generoase dintre care menţionez aici prezenţa în distri­bu­ţie a doi mari actori- Mircea Andreescu şi Cos­ta­che Babii – şi scenografia, din păcate neexploatată, a lui Dragoş Buhagiar.

Nouăzeciştii s-au manifestat, la rîndul lor, prin câteva nume reprezentative. Vlad Massaci a propus o variantă plină de prospeţime a  Romanţioşilor lui Edmond Rostand  realizată anul trecut cu studenţii de la UNATC în vreme ce Felix Alexa nu s-a arătat în cea mai bună formă cu spectacolul Gândirea montat la Tea­trul Naţional din Bucureşti. Oricât ar părea de ciudat, îl plasez în categoria nouăzeciştilor şi pe Alexander Hausvater pentru motivul că  doar după 1990 el a devenit o prezenţă în teatrul românesc. Spectacolul său cu Regele Cymbeline (Teatrul German de Stat din Timişoara) degajă energii puternice, e extrem de solicitant pentru actori, propune un foarte incitant concept scenic al piesei lui Shakespeare. Şi tot în categoria nouăzeciştilor îmi îngădui să-l în­ca­drez pe Gavriil Pinte, al cărui spectacol cu Un tramvai numit Popescu (Teatrul Naţional Radiofonic) s-a arătat nu doar emoţionant, ci şi cât se poate de valid artisticeşte. În sfârşit, să notez că a lăsat o foarte bună impresie spectacolul cu Nu se ştie cum, regizat la „Nottara” de Bocsárdi Laszló, în care textul pirandellian e atent decupat şi bine pus în evidenţă de cooperarea dintre regizor şi actori.

Generaţia 2000 a fost reprezentată de Ana Mărgineanu  cu 89…89… fierbinte după ‘89 (Teatrul Foarte Mic), de Gianina Cărbunariu cu mady-baby –edu (Teatrul Mic din Bucureşti) , de Radu Afrim cu un cât se poate de „cuminte” spectacol cu Cheek to cheek (Tea­trul „Nottara”), adjectivul „cuminte” trebuind raportat la  poetica teatrală revoluţionară şi fără inhibiţii a regizorului, de Radu Alexandru Nica care a elaborat pe scena Teatrului Naţional „Radu Stanca” din Sibiu o versiune  esenţiali­zată şi coerentă a Norei ibseniene, dexspre care iarăşi aflu cu neplăcere că a apărut într-un spectacol mai puţin performant decât cel de la se­diu. Şi tot în generaţia 2000, din motive ase­mă­nă­taore celor expuse în „cazul” Hausvater, îmi asum libertatea de a-l încadra pe Yuriy Kordonskiy care a revenit în România spre a monta la Naţionalul bucureştean o adaptare a nuvelei lui Bulgakov, Inimă de câine, cu multe lucruri re­mar­cabile (şi îl menţionez din nou pe Victor Rebengiuc, titularul rolului principal), dar şi cu altele mai puţin izbutite, oricum o reuşită mostră de ceea ce înseamnă în secolul al XXI lea teatrul politic. Îmi rezerv dreptul de a zăbovi şi asupra acestui spectacol într-un număr viitor al revistei noastre.

Veşnic tânărul Cornel Todea a propus o reprezentaţie tonică a basmului Harap Alb, reprezentaţie de palmares a Teatrului „Ion Creangă”. De observat, totuşi, că fiind singurul spec­tacol din secţiunea „teatru pentru copii”, spectacolul în cauză a părut izolat. Sau poate peisajul spectacolelor de gen e extrem de sărac, fapt ce ar fi cât se poate de îngrijorător şi ar merita o analiză mai atentă.

E de salutat ideea Marinei Constantinescu de a institui în Festival şi o secţiune Master Class – Actorie în care am văzut Măscăriciul  de la „Bulandra”, spectacol în care nu doar Ho­ra­ţiu Mălăele e foarte bun, deopotrivă în ipos­ta­za de actor şi în cea de regizor, ci şi partenerul său, Nicolae Urs. Din motive ce ţin strict de programare  nu am putut vedea spectacolul cu Rose  (Teatrul Act) despre care aflu că e remarcabil graţie jocului unei mari actriţe, Rodica Negrea.

Lansările de carte, felul în care au fost ele gândite, întâlnirile formale şi informale au completat această ediţie a Festivalului Naţional de Teatru  la care am avut ocazia să evaluăm etapa în care se află acum regia românească. Principala concluzie- sigur că e mult loc pentru mai bine. Iar concluzia şi-a aflat până acum în presă moduri diverse de exprimare, unele pertinente şi obiective, altele uşor (oare chiar numai „uşor”?) resentimentare. Ceea ce conduce la a o a doua concluzie. Că fiind, alături de premiile UNITER, cel mai semnificativ moment teatral al unui an teatral, toţi creatorii doresc să figureze pe afişul lui şi că mulţi, foarte mulţi critici nu s-ar da în lături dacă li s-ar propune să-i fie director. În aşteptarea ofertei, parcă prea multe condeie se încarcă cu venin, preferând demolarea reflecţiei adevărate.

Săptămâna Teatrului Scurt

Oradea , 20 – 26 noiembrie 2005

Sunt de acord cu acei comentatori ai fenomenului teatral ce consideră că un festival de teatru se cuvine conceput şi pus în faptă nu atât cu gândul la criticii de teatru (asta cu riscul ca ei să nu dea curs invitaţiei de a lua parte la el), ci mai cu seamă pentru a da satisfacţie co­mu­nităţii ce, la urma urmei, e principalul său finanţator şi are dreptul să se bucure de banii pe care îi cheltuieşte pentru el. Aşa încât, îm­păr­tă­şesc opinia organizatorilor – Teatrul de Stat din Oradea, Ministerul Culturii şi Cultelor, Primăria Municipiului Oradea, UNITER, Tea­trul pentru copii şi tineret „Arcadia” – în conformitate cu care ediţia a XV a, jubiliară, a Săptămânii teatrului scurt se cuvenea să fie una pentru orădeni, adică pentru acei spectatori ce-şi plătesc cinstit biletul şi vor să vadă, în schimbul banilor daţi, un spectacol care să-i facă să uite că, în pofida a ceea ce li s-a promis în urmă cu exact un an, nu trăiesc deloc bine, ba chiar din contră. Iar cum anul acesta se împlinesc 50 de ani de când fiinţează pe aceste meleaguri teatrul românesc profesionist, adică mai direct spus de când a fost creată Secţia română a Teatrului de Stat din Oradea ce se cheamă azi Trupa „Iosif Vulcan”, ader la ideea  managerului Lucian Silaghi de a programa spectacolul de închidere, cel cu Nevestele vesele din Windsor, pregătit de colectivul sărbătorit în regia lui Victor Ioan Frunză ( spectacol asupra căruia voi zăbovi pe larg în numărul din ianuarie 2006 al Familiei), chiar în seara de 26 noiembrie, adică data la care în urmă cu 50 de ani  avea loc premiera Scrisorii pierdute cu care a început istoria sus-numitei trupe. Deocamdată, mă mul­ţu­mesc doar să anticipez afirmând că respectivul spectacol e de o teatralitate îmbelşugată, fiecare secvenţă având darul de a surprinde spectatorul, de a-i oferi noi şi noi motive de bucurie. Numai că spunând cele de mai sus, tare mă tem că am epuizat  capitolele cu care sunt în consens cu cei ce şi-au asumat răspunderea Festivalului, mai departe trebuind să dau glas rezer­velor deloc puţine şi care sper că nu vor fi cali­ficate ca aparţinând unui cârcotaş de profesie.

Să vedem deci care sunt obiecţiile pe care, ca orice critic ce se respectă, le aduc ediţiei jubiliare. Mai întâi, îmi scapă raţiunile în virtutea cărora nu s-a găsit de cuviinţă a se încre­din­ţa alegerea spectacolelor poftite în Festival unui selecţioner autentic, în contul căruia să se înregistreze bunele şi relele. Explicaţiile de genul „ediţie de suflet”, în care primordială ar fi bucuria reîntâlnirii, nu mi se par deloc con­vin­gătoare. Sunt însă încredinţat că un se­lec­ţioner, fie el sau nu critic de teatru, nu ar fi în­gă­duit ca pe afişul Festivalului să figureze atâtea spectacole fără semnificaţie, dacă nu de-a dreptul proaste, cum s-au înghesuit în anul acesta. Aparenta senzaţie de bogăţie a fost, astfel, rapid înlocuită de cea de nepermis amestec valoric. În chip cât se poate de democratic, o democraţie prost înţeleasă, fireşte, spectacolele asupra cărora nu există nici un dubiu că sunt fără valoare artistică au venit din toate colţurile ţării, fie de la Iaşi (Banii n-au miros, înscenare grosieră, sem­nată de Ovidiu Lazăr a unui text fără nici un fel de har dtramaturgic ce a compromis de­bu­tul scenic al orădeanului Paşcu Balaci), fie de la Braşov (Vă pupă Piticul din Franţa, montare în care talentul regizorului Alexandru Dabija a fost răzbit de  textul subţirel al Antoanetei Zaharia), fie de la Oradea (Aşteptându-l pe Godot). Şi fiindcă şi lui Homer i s-a mai întâmplat să greşească, o greşeală şi-a îngăduit şi Teatrul „Bulandra” cu spectacolul Tatăl, re­gre­ta­bil eşec omenesc al marii regizoare Cătălina Buzoianu, expediat la Oradea „la pachet” cu Sorry, producţie a aceleiaşi prestigioase instituţii, în regia lui Yuriy Kordonskiy, în care nu prea ştiu de ce au evoluat niţeluş cam obosit atât Mariana Mihuţ, cât şi Ion Caramitru. Tangou (sic!) final, spectacol al Teatrului Evreiesc de Stat, căruia i se datorează şi greşeala de pe afiş evidenţiată mai sus, ar fi putut fi unul bun (graţie Maiei Morgenstern) cu condiţia ca regizorul Moshe Yassur să fi apelat mai cu încredere la foarfecele care să scurteze nepermisele lun­gimi ale textului lui  Mario Diament. Chiar şi aşa, el a făcut plăcere publicului orădean care l-a primit cu entuziasm. Scaunele  de la Teatrul German de Stat din Timişoara, în regia lui Victor Ioan Frunză şi extrem de aplicata şi inventiva scenografie a Adrianei Grand a fost, fără dubiu, spectacolul de top al Festivalului, fireşte alături de  Nevestele vesele…, iar Visul lui Dan Puric micul său diamant. Tot o piatră preţioasă a fost recitalul tenorului Alexandru Badea, născut la Oradea, cu o importantă carieră internaţională, vechi prieten al Teatrului  şi care a demonstrat că prietenia nu se afirmă, ci se dovedeşte prin fapte. În rest, pe afiş au fost mon­tări comune ori modeste, ceva mai semnificative părându-mi-se totuşi Play Strindberg ( Trupa „Szigligeti” a Teatrului orădean), Dali Avi­­da Dollars (un recital al actorului Filip Ristovski după Jurnalele lui Salvador Dali,  coordonat regizoral de Mălina Andrei) şi Fuck you Eu.Ro. Pa!( Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov) în regia discretă a lui Claudiu Goga şi buna interpretare a Ligiei Stan. Au fost şi spectacole pe care nu le-am văzut, fie din lipsă de timp (vina mea), fie deoarece au fost programate simultan cu alte reprezentaţii, modalitate concurenţială curentă la marile festivaluri, dar care nu mi se pare deloc profitabilă pentru cel de la Oradea.

În al doilea rând, mă îngrijorează  criza identitară ce s-a manifestat acut la această a XV a ediţie a Festivalului, criză ce nu este decât reflexul absenţei unui concept artistic clar. Se ştie, această manifestare de cultură teatrală a fost gândită de iniţiatorii ei (a căror identitate devine tot mai neclară căci partinitatea ideii şi-o revendică, pe măsura trecererii anilor,tot mai mulţi) ca o şansă dată valorificării scenice a piesei scurte. Or, chiar dacă textele au fost scurtate, nici  Nevestele vesele…, nici Sorry, nici Tatăl, nici Tangou final, nici Aşteptându-l pe Godot, nu sunt piese scurte. Şi aici iar aduc în discuţie absenţa selecţionerului calificat, cunoscător al vie­ţii teatrale româneşti care, deşi ştie că ea nu e tocmai în cea mai bună formă, are cunoştinţă despre faptul că astfel de montări există din belşug. Totul era să fie invitate.

În al treilea rând, cred că o mărinimie prost înţeleasă s-a aflat la originea prezenţei în Festival a unor trupe aşa-zis „independente” ori „ studenţeşti” care e foarte bine că există, dar s-ar fi cuvenit poftite doar dacă existenţa le-ar fi fost dublată şi de valoare.

Simpozionul „50 de ani de teatru românesc la Oradea”, gândit şi el pe formula pernicioasă a „ întâlnirilor de suflet” şi a taclalelor, a fost dezlânat, improvizat, cu „exerciţii de admiraţie” sau de „autoadorare” cronofage. Către sfârşit, s-a găsit niţel timp şi pentru expedierea unor lansări de carte, episod din care a lipsit lansarea piesei Fanfaronii a lui Iosif Vulcan, recent reeeditată de Biblioteca Revistei Familia, absenţă cu atât mai inexplicabilă cu cât figura  patronului spiritual al publicaţiei noastre, dar şi al Trupei Secţiei române, a fost intens evocată. Nu mă pot opri să mă întreb asupra motivelor absenţei de la respectivul simpozion  a componenţilor de azi ai trupei. O festivitate cu diplome, discursuri şi evocări a încheiat Festivalul care sper că la ediţiile viitoare îşi va redobândi amploarea.