Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

FRAGMENTARIUM

de

Dumitru VELEA

Epifanii

La zece ani după ce am publicat o carte, realizez că fiecare cuvânt de acolo capătă, la recitire, un înțeles nebănuit. Știam, încă de atunci – și chiar fără s-o știu – că viața se în­că­pățânează să ne scrie în alfabetul ei particular, pe care ne tot străduim să-l silabisim, eterni începători la școala logosului.

 

Invoc de câte ori am prilejul gândul lui Cioran, potrivit căruia de fiecare dată când simți că se face gol în jurul tău, te situezi mai aproape de adevăr. E o scuză bună pentru a scăpa de tristețea de a fi mereu tot mai singur.

 

De fiecare dată când, compunându-mi o figură severă, le spun câte o trăsnaie, a­run­când în derizoriu discuția cea mai serioasă, îmi descumpănesc prietenii. E felul meu – stupid – de a-mi camufla lașitățile.

 

Împotriva minciunii nu trebuie să lupți cu adevărul, ci cu inteligența.

 

O idee poate la fel de bine să te ilumineze – sau să te orbească. Convins de justețea ei, calci peste cadavre, fără să realizezi că te mână doar orgoliul intelectual de a avea drepta­te – atât și nimic mai mult.

 

Am obosit atât de mult în uimire, încât nici măcar minunile nu reușesc să-mi per­tur­be cotidiana indiferență.

 

Oricât sunt de încredințat că nu mi-e teamă de singurătate, ceva mă reține s-o spun cu voce tare. Poate chiar posibilitatea ca, o dată exprimat în cuvinte, curajul meu existen­țial să nu se transforme cumva într-o profeție teribilă.

 

Dacă orice spirit se întrupează (mereu gândul ăsta mi-a provocat fiori pe șira spinării), al meu trebuie să fi fost tare nevolnic, de s-a întrupat într-un înveliș atât de chinuit.

Mi se plânge de toate necazurile, adună cu sârg nedreptăți și persecuții, reale sau în­chi­puite, face o listă lungă cât o zi de post cu toate mizeriile îndurate, vrea să tragă linia, să vadă cum stă cu  existența. Fericiți cei cărora toate li se întâmplă în această viață.

 

Reversul medaliei: Fericiți cei cărora nu li se mai întâmplă nimic. Și-au plătit toate da­toriile.

 

Câtă agitație, cât efort, cât zbucium pentru o măruntă clipă de extaz – uitată apoi cu suspectă promptitudine, de parcă ar fi fost lipsită de orice importanță.

 

Au parte de o viață atât de tihnită, încât au uitat cu desăvârșire că au fost cândva fe­riciți.

 

Veghea este actul prin care îți asumi singurătatea, prin care te desparți de ceilalți (Cioran). Și totuși nu te poți înfrâna să nu-i invidiezi pentru somnul lor – pe care ți-l imagi­nezi inițiatic.

 

Don’t worry… îmi spune medicul de familie, căruia mă plâng de mizeriile unei en­te­rocolite rebele. Mă sfătuiește să privesc acest chin fiziologic ca pe o purificare a organismului, țintind spre eliberarea spirituală. Vorba aia: orice șut în Goncourt e un Pascal înainte.

 

Mike Royko, un jurnalist din Chicago, avea o vorbă care l-a călăuzit de-a lungul vieții: „Să nu fugi dacă poți să mergi agale; să nu mergi dacă poți sta pe loc; să nu stai în pi­cioare dacă poți sta jos”. Al Pacino are un sfat mai bun: de câte ori te apucă dorul de mișcare, întinde-te în pat până îți trece.

 

„E mai rău să te ocupi cu ceva nepotrivit decât să nu faci nimic” (Gracian). Iată un pretext oricând la îndemână pentru a ne justifica neputințele.

 

„Nu trezi sclavul care doarme; poate visează că e liber” (Pitagora). Și dacă libertatea e pentru el un coșmar?

 

„Iubire spirituală între sexe nu există, ci numai o transfigurare organică, prin care per­soana iubită se fixează în tine, evoluând în carnea ta până la a-ți da iluzia spiritualității”.  (Cio­ran). Carevasăzică, sexul e ca alcoolul: ți se urcă la cap…

 

Am ajuns să am pielea atât de tăbăcită încât am uneori senzația că nimic nu mă poate atinge, că am devenit insensibil, că m-am dezbrăcat de orgolii. Mi se dovedește zilnic că mă înșel. Exclam, râd, mă prefac, tac. Exist!

 

Blestem în gând obișnuințele al căror sclav sunt. Cafeaua pe care o beau dimineața, fără să mă întreb măcar dacă am nevoie de ea; răspunsul la salut, fără cea mai mică tresărire interioară, când întâlnesc o persoană pe care nu o agreez; înjurătura trasă la adresa vecinului, care nu și-a găsit un moment mai bun să-și dărâme pereții decât sâmbăta după-amiază. Spălatul mecanic pe dinți. Aerul pe care-l inspir. Obișnuința de a fi eu.

Nerăbdarea cu care aștepți să revezi, după o absență chinuitoare, chipul unei per­soa­ne dragi. Ca să constați că momentul îndelung așteptat conține, în egală măsură, bucuria regăsirii și amărăciunea de a nu se fi schimbat nimic.

 

Chiar dacă sunt încredințat de faptul că, în fiecare moment, viața îmi pune la dis­po­ziție tot ce am nevoie (nimic mai mult, nimic mai puțin), nu-mi pot stăvili impulsul de a umbla după cai verzi pe pereți. Farmecul seducător al Giocondei, pe al cărei chip încerc să ghicesc promisiunea vană a unui surâs.

 

Clipe de exaltare, în care ești gata să crezi că lucrurile au un sens, o noimă. Ca pe urmă să cazi pradă unei disperări comparabile cu cea a bărbatului care constată că trupul dez­golit al femeii e mai puțin ispititor decât formele abia ghicite sub veșminte.

 

Când își confesează trăirile din planul sentimental, bărbatul e un pornograf: arată pre­dilecție pentru detaliul anatomic, descrie în amănunțime geografia actului erotic, pierzându-se în promiscuitatea detaliului. Pentru femeie, relatarea unei aventuri sentimentale e corespondentul în plan ideatic al actului sexual: e o juisare cerebrală, un orgasm la nivelul creierului.

 

Pentru a reuși trebuie să fii stăpân pe situație, pentru a fi stăpân pe situație trebuie să fii stăpân pe oameni, iar pentru a stăpâni oamenii trebuie să te stăpânești pe tine. De­fi­niția perfectă a eșecului fiecărei zile.

 

Deși sunt perfect conștient de imposibilitatea de a găsi un răspuns la întrebările pe care mi le pune demonul, nu mă pot opri să întreb, la rândul meu: de ce oare visele se îm­pli­nesc doar când ai renunțat să mai visezi? 

 

Ferește-te să crezi, spune Seneca, vechiul nostru prieten, că ai putea dobândi ceva pe lumea asta în mod gratuit, fără să dai socoteală. Fiecare răsplată conține în ea o pedeapsă cel puțin egală cu bucuria iluzorie a câștigului.

 

Cuvintele potrivite meșteșugit, cu pedanterie, pe altarul culturii îmi par un nesfâr­șit afront adus ordinii lucrurilor. Natura are oroare nu doar de vid, ci și de artefact – în fond, vid sumețit cu pretenții de plinătate.

 

De câte ori n-am avut impresia că viața mi se desface în bucăți, ca o mașinărie veche și ruginit㠖 și de câte ori n-am constatat cu uimire că, fără cel mai mic efort, lucrurile se reașează, ca prin farmec, la locul lor, ca piesele unui puzzle familiar, care se încăpățânează să formeze mereu aceeași imagine.

 

Ceea ce te așteaptă la cotitură nu e decât spaima de a-ți zări propriul chip hâd în o­glindă.

 

Din discuțiile cu prietenii, cel mai mult îmi plac tăcerile. Nu doar pentru că vorbele sunt, cel mai adesea, doar un zgomot de fond, un bruiaj al spiritului, ci fiindcă în in­ter­valul acela, pentru alții stânjenitor, simt că își face loc indicibilul – singurul lucru căruia merită să-i acordăm atenție.

 

Fără să-ți fi dorit vreodată copii, să te apuce subit dorul de nepoți – semn sigur al se­nilizării emoționale.

 

Înainte de a ne apuca să acuzăm soarta pentru loviturile pe care ni le împarte cu a­tâta generozitate, să reflectăm, sine ira et studio, la vorbele lui Seneca: contează nu ceea ce ai de îndurat, ci cum înduri. Și chiar dacă înțelepciunea nu poate întotdeauna să ne dea forța de a merge mai departe, măcar să ne consolăm cu gândul că, până la urmă, nimeni nu a găsit vreo soluție la ireparabil.

 

Retragerea în singurătate nu e o soluție pentru sufletele rănite. Căci dacă poți fugi la nesfârșit de ceilalți, niciodată nu vei putea scăpa de tine însuți. Singurul remediu eficient e dublarea torturii: să reziști în singurătate în mijlocul vacarmului.

 

Cei care se încăpățânează să mă numească poet nu realizează cât de puțin înseamnă pentru mine faptul de a fi scris, cândva, poezii. Și îmi pare oarecum ciudat să fiu consi­de­rat poet, de parcă aș fi profesat o meserie din care am ieșit, cu succes, la pensie.

 

Scrisul – forma cea mai frustrantă a vorbirii în pustiu: te simți ca un naufragiat care lan­sează în ocean mesaje ferecate în sticle cu destinație incertă.  Când nu te ascultă ni­meni, măcar ai un feedback – știi sigur că vorbești degeaba.

 

Retragerea în singurătate te poate vindeca de multe, dar în nici un caz nu te vindecă de orgoliu. Singurătatea nu te-nvață că ești singur, ci singurul. (Cioran)

 

Să privești, să zărești, să veghezi, să observi, să supraveghezi. Ce? Cu detașare, privindu-ți parcă din exterior propriile tale reacții, răspunsuri, contrarieri, enervări. Să simulezi viața, să viețuiești asemeni unui copac legănat de vânt, cu frunzele fremătând, viu, dar im­pa­sibil la agitația din jur, atent doar la seva care te animă din interior.

 

Liber ești doar atunci când nu mai simți nici o nevoie de a-ți defini libertatea.

 

Deși nu ne dorim sub nici o formă să îmbătrânim, alergăm mereu spre sfârșitul exis­tenței noastre cu o grabă suspectă. Să-ți omori timpul – iată o formulă care exprimă a­ti­tudinea noastră paradoxală în fața plictiselii, acest timp care nu e umplut cu nimic, timp pur, timp suspendat.

 

Fuga de plictiseală nu e decât teama noastră de eternitate, de suspendarea timpului. Vrei să-ți „omori timpul” nu din cauză că nu ai nimic de făcut sau fiindcă nu-ți găsești rostul, ci pentru că prin senzația de plictis percepi prezența aproape materială, încremenită a timpului – o senzație insuportabilă, vecină cu groaza pe care o inspiră incomensurabilul e­ternității.

 

Plictiseala e împerecherea a două neanturi, spune Cioran: a celui de-afară cu cel dinăuntru. Adevărat: uneori percepem lipsa de sens a lumii, alteori vidul interior. Însă doar când cele două se întâlnesc, conjugându-și forțele pentru a ne strivi, ne cuprinde dis­pe­rarea. De câte ori ne plictisim, suntem periculos de aproape de revelația Nimicului.

 

Să știi absolut tot, să nu mai ai nici o nelămurire, nici o curiozitate, nici o enigmă de dezlegat, nici un motiv de a te mai agăța cu disperare de existenț㠖 iată plictisul absolut, apanaj exclusiv al zeilor.

 

E o banalitate, dar simt nevoia s-o repet: trăim din obișnuință.

 

Te simți mereu dator să iei decizii, doar ca să constați apoi că împrejurările te obligă tot de atâtea ori să revii asupra lor. Dacă nu ai orgolii, indecizia pare mai tentant㠖 mai ales că nu cere nici o justificare. Dar te lipsește de satisfacția pe care ți-o procură iluzia că ești stăpân pe propriul destin.

 

Oricât am fi convinși de adevărul nostru, se va găsi întotdeauna cineva care să ne de­monstreze că greșim. Cel puțin din acest motiv, e profitabil să ne tăinuim cu strășnicie convingerile, de parcă ar fi comori atât de mari încât de ele nu trebuie să știe absolut ni­meni.

 

„Cel care crede în realitatea obiectelor este legat de însuși acest concept care este în în­tregime iluzoriu.” (Hui-Neng, al șaselea patriarh)

 

Otto Weininger avea, cu siguranță, dreptate. Formele voluptoase ale femeii sunt doar paravanul în spatele căruia se pregătește apariția încă unui specimen patetic, dintr-un lung șir de indivizi, supuși cu toții aceluiași joc duplicitar în care natura are rolul de agent pro­vocator.

 

Singurii bărbați care au reușit să păcălească natura sunt homosexualii. Cu ei, natura dă chix, doar aceste exemplare ratate ale speciei reușind să tragă profit de pe urma me­ca­nismelor ei perverse. E drept, privată de foloase, mama-natură se răzbună pe ei cumplit, condamnându-i fără drept de apel la condiția tragică a celor trași la capăt de linie.

 

În momente de grație, lumea îmi pare de o frumusețe care îmi taie respirația – doar pentru ca pe urmă să realizez că toată această frumusețe e de fapt teribil de înfricoșătoare. Doar în aceste clipe unice pot cuprinde, atât cât îmi este pe putință, înțelesul conceptului buddhist al Samsarei și Nirvanei – care sunt unul și același lucru.

 

Materie și spirit. Doar atât? Să fie singurele noastre opțiuni – atât și nimic altceva?