Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

INTERVIU

 

"Ne aflăm la începutul unei noi era în F&SF-ul românesc"

Mircea PRICĂJAN în dialog cu Horia Nicola URSU

 

Horia Nicola Ursu e o adevărată enciclopedie de literatură fantastică. Știe câte-n lună și-n stele despre tot ce mișcă pe piața mondială și autohtonă (pe care el însuși o influen­țează prin revistele și cărțile pe care le îngrijește) a literaturii SF&F. Scriitor, traducător, editor, critic al acestui fenomen, Horia are rara naturalețe a celui care se mișcă în literatură ca peștele prin apă. Dacă această subdiviziune literară (i.e. SF&F) nu ar manifesta în România un atât de grav caz de ghetoizare, numele lui Horia Nicola Ursu s-ar afla cu siguranță pe buzelor tuturor celor care au gustul lecturii. După cum se mișcă lucrurile în ultima vreme, însă, situația s-ar putea să se schimbe nu peste mult timp.

 Mircea Pricăjan: S-o luăm bătrînește: cum/cînd a început Horia Nicola Ursu să aibă de-a face cu cărțile? Ce te-a făcut să mergi pe drumul acesta?

Horia Nicola Ursu: Povestea mea de dragoste cu biblioteca a început demult, acum vreo treizeci de ani. Am crescut printre cărți, tatăl și bunicul meu aveau fiecare patima asta și au avut grijă să mi-o transmită. De cînd mă știu m-a fascinat mirosul literei tipărite. Am început să citesc devreme, pe la patru-cinci ani, cu Pinocchio al lui Collodi, într-o ediție masivă, ilustrată. În clasa întîi, de Crăciun, am primit primele mele romane de Jules Verne (în colecția aceea superbă, cartonată, de la editura Ion Creangă) și gata: n-am mai avut scăpare. Din anul următor am început să citesc în franceză, am avut o profesoară foarte bună, Eva Szobel, care nu m-a bătut la cap cu aiurelile tipice din programă, ci m-a încurajat să citesc cărți potrivite vîrstei mele: Dumas, Verne, Paul Féval. Într-a șasea sau a șaptea, mi-am stresat o vară întreagă bunica, încercînd să o conving să mă ajute să citesc în ungurește, primisem de la un coleg primele trei volume ale Fundației lui Asimov. La primul, mi-au trebuit cinci săptămîni ca să-l dau gata, pe-al doilea l-am devorat în două săptămîni, al treilea mi-a luat doar patru zile. E drept, mi-a fost de mare folos faptul că trei sferturi dintre prietenii mei erau unguri și vorbeam limba lui Petöfi așa cum vorbeam românește. Într-a noua, am găsit în biblioteca unui amic un roman fantasy minor al Ursulei K. LeGuin, și nu m-am lăsat pînă cînd nu i-am dat de capăt, deși nu studiasem niciodată engleza la școală. De suferit de pe urma acestei pasiuni au avut doar bugetul familiei și stomacul meu; am preferat să pun deoparte banii de buzunar pentru a-i da pe cărți. În studenție îmi vindeam cartela ca să cumpăr cărți. Colegii de cameră mă înjurau sistematic fiindcă ocupasem toate raftu­rile cu biblioteca mea în curs de alcătuire. Cînd ne-am mutat din Cluj, camioneta era plină de cărțile adunate în cei șase ani petrecuți acolo; am avut noroc să îmi găsesc o jumătate la fel de pasionată de lectură, așa încît nu e de mirare că în casa noastră nu găsești nici măcar o încăpere fără rafturi pline de cărți. Citesc cam patru-cinci ore pe zi. Patimă grea, nene!

 

  M. P.: Ești cunoscut mai degrabă ca traducător și editor; ce-mi poți spune despre Horia Nicola Ursu – scriitorul? În care dintre ipos­ta­zele astea te simți mai comod?

  H. N. U.: Scriitorul din mine tînjește după un an sabatic așa cum își iau din vreme în vreme americanii, o vacanță luuuungă în care să-mi pot pune pe hîrtie proiectele amînate sine die. Sper ca noul meu proiect editorial, Millennium Press, să-mi permită la un moment dat să mă ocup și de cărțile mele. Care există deja, în stadii diferite de evoluție. Un roman început, o duzină de povestiri care se cer rescrise, un lung eseu despre autorii de F&SF anglofoni ai ultimilor douăzeci și cinci de ani (am vreo trei mii de pagini de note de lectură și nu știu dacă am trecut de jumătatea procesului de documentare), un altul despre alteritate ca paradigmă definitorie a lite­raturii F&SF… Categoric, e mai ușor să-ți vezi de propriile cărți, de propriile scrieri; dacă vrei, le publici, dacă nu, nu. Cît despre traducere… A fost o vreme cînd mi se părea o îndeletnicire superbă, aducătoare de satisfacții deopotrivă spirituale și materiale; acum prefer să văd lucrurile dintr-o perspectivă mai largă și să-i plătesc pe alții să traducă pentru mine, iar eu să mă ocup de „tabloul de ansamblu”. Editarea implică răspunderi mai mari, față de cititori și autori deopotrivă; dar e minunat să poți să transformi în obiecte palpabile cărțile pe care le visezi.

 

M. P.: Mai păstrezi prima proză pe care ai scris-o? Cum se chema?

H. N. U.: Da, cred c-o mai am, nu-mi place să arunc hîrtii. Am cîteva dosare pline cu încercări literare. Era o poveste SF (bineînțeles!) și se numea „Dublura ucigașă”, o varia­țiune pe tema paradoxului temporal clasic, „el și-a ucis strămoșul, deci el nu există; prin urmare, el nu și-a ucis strămoșul, așadar există”. Era un text naiv, lipsit de orice calități literare, dar plin de acțiune și de vorbe mari. L-am comis în clasa a opta sau a noua și mi-am dat pe spate colegii pasionați de SF, dar n-aș îndrăzni, azi, să-l ofer spre lectură nici măcar nepotului meu, care e în clasa a patra.

M. P.: Pe cînd vom putea citi romanul „Orașul cîinilor”, prezent pe site-ul AtelierKULT cu un fragment foarte incitant?

H. N. U.: Probabil ca nu foarte curînd, judecînd după ritmul în care apuc să mă ocup de el. Un an, doi ani. Fragmentul în cauză a fost o nuvelă de sine stătătoare, care a luat și un premiu național, la o convenție de la Iași. Am scris textul în cauză ca parte a antologiei Vremea de­mo­nilor a grupului Kult. O parte dintre personajele (și situațiile) din text se datorează, prin urmare, și tovarășilor mei din acea antologie: Bogdan Bucheru, Ana-Maria Negrilă, Jean-Lorin Sterian, Costi Gurgu și Florin Pîtea.

 

M. P.: Despre prima traducere ce-mi poți spune? Din cîte știu, e vorba de un roman semnat Anne Rice, „Vampirul Lestat” dacă nu mă înșel. A fost alegerea ta sau așa s-a nimerit să fie?

H. N. U.: Hehe… Poveste lungă! În 1995 am devenit redactor la Jurnalul SF. Una din primele mele traduceri pentru publicația fraților Bănuță a fost un grupaj despre Anne Rice, cu ocazia lansării filmului Interviu cu un vampir. Inclusesem acolo și o traducere a prologului romanului Vampirul Lestat. Cei de la RAO au văzut revista și m-au contactat. Pierduseră exemplarul trimis de agenții lui Anne Rice și, cum se grăbeau să scoată traducerea cărții, nu aveau timp să aștepte pînă la sosirea unui nou exemplar. Se ofereau să cumpere cartea mea. Le-am propus un tîrg: le dau cartea, cu condiția să o traduc eu; eram proaspăt absolvent și nu aveam nici un chef să ajung în învățămînt. Am profitat de ocazie și mi-am început cariera de traducător profesionist.

 

M. P.: Care-i autorul (cartea) care ți-a făcut cea mai mare plăcere să-l (s-o) traduci?

H. N. U.: Sînt două cărți care îmi sînt mai dragi. Ar fi, pe de-o parte, Poul Anderson, cu Orion va răsări, o carte pe care am tradus-o într-un timp record (lucram concomitent și la o traducere pentru Nemira), dar cu un entuziasm crescînd, pe măsură ce înaintam spre final; regret că această carte n-a avut prea mare ecou în rîndul pasionaților de SF de la noi. A doua carte la care țin mult e unica mea traducere din franceză care a văzut lumina tiparului, volumul de povestiri Heteros și Thanatos de Joëlle Wintrebert, apărut la Dacia. Corespondam intens cu Joëlle în anii ‘90, iar ea mi-a trimis volumul de povestiri îndată după apariție (să fi fost în 1996?). Am tradus cartea din pură plăcere, fără să fi avut un contract ferm, iar cînd s-a ivit ocazia, am profitat și am inclus-o în planul editorial de la Dacia. Păcat că Dacia n-a știut să promoveze cartea așa cum s-ar fi cuvenit… Păcat că n-au catadicsit nici măcar să o plătească pe autoare…

 

  M. P.: Editorul din tine cînd și de ce „a făcut ochi”? Mă refer aici la seria de literatură SF de la Editura Dacia, povestea seriei „Fahrenheit” de la RAO, revista „Ficțiuni”... Lăsăm pe următoarea întrebare cele legate de Millennium Press.

  H. N. U.: Mai întîi a fost revista-antologie Ficțiuni, al cărei prim număr a apărut în ianu­a­rie 1998 (dar lucram la strîngerea materialelor încă de la sfîrșitul lui 1996). Cel din urmă nu­măr, al șaptelea, a apărut în vara lui 2003. Apoi, cei de la RAO (mai exact, Ondine Dascălița, re­dac­torul-șef de-atunci) mi-au propus, tot în 1998, un post de redactor coordonator pentru editura Fahrenheit, pe care o lansaseră de pu­ți­nă vreme. Proiectul lor fusese bine gîndit, aveau un portofoliu cu potențial enorm, care fusese inițiat și gestionat, succesiv, de Gherasim Țic, Voicu Bugariu și Ștefan Ghidoveanu. Cei trei plecaseră, din varii motive, iar ei aveau nevoie de un om pentru a gestiona seriile pornite deja de predecesori. De la Ondine Dascălița am învățat meseria de redactor. În 1999, Ion Vădan mi-a propus să fac o colecție la Dacia, cu profil F&SF. Pe cît de ademenitoare au fost condițiile promise inițial, pe-atît de mare a fost dezamăgirea provocată de felul în care s-a achitat editura clujeană de obligații; îmi amintesc însă de-o figură luminoasă din acea perioadă: Radu Mareș, directorul editurii, care juca rolul unui soi de tampon între pretențiile (absurde uneori) ale patronului, exigențele total aculturale ale departamentului contabil și revoltele redactorilor și autorilor. De la Radu Mareș am învățat că nu-i deloc ușor să conduci o editură.

 

M. P.: Ei bine, cum s-a născut Millennium Press? De ce?

H. N. U.: Cu OmniBooks, firma sub care am editat Ficțiunile, am reușit să public cîțiva autori români, în tiraje mici. A fost o întreprindere utilă, dar limitată prin însăși natura ei. Mi-am dorit mai mult – de exemplu, să public traduceri din autorii mei prefe­rați, autori pe care nimeni nu s-a gîndit pînă acum să-i prezinte cititorilor români – și am început, în urmă cu mai bine de un an, să îmi alcătuiesc un plan de bătaie. Am luat legătura cu agenți literari pentru a pune deoparte drepturi de publicare, am licitat pentru un contract major (dezvoltarea seriei Dune a lui Frank Herbert de către fiul său, Brian Herbert, în colaborare cu Kevin J. Anderson) și am cîștigat în fața a două edituri mari și cu putere financiară considerabilă, iar asta mi-a dat curaj. Bogdan Bucheru mi-a oferit sprijinul său financiar (așa cum face de ani buni, ca un veritabil Mecena al F&SF-ului românesc), eu mi-am pus la bătaie tot know-how-ul și relațiile acumulate în zece ani de „munci” în domeniul editorial. Ne-am asociat în mod legal și a ieșit Millennium Press, societate cu răspundere limitată și ambiții nelimitate. Ne-am propus un scop pe cît de simplu, pe-atît de dificil de atins: să dovedim că se pot face bani și fără a face compromisuri calitative în domeniul editorial.

 

M. P.: Cu ce v-ați prezentat anul acesta la Tîrgul de carte „Gaudeamus” (dacă nu ai obosit încă tot repetînd, spune-ne și nouă mai pe larg cîte ceva despre fiecare carte în parte) și ce mai pregătiți (dacă nu-i un secret, desigur)?

H. N. U.: La tîrg am fost cu primele trei cărți ale noastre și, dacă n-ar fi fost tipografii leneși, aș fi putut declara cu mîndrie de două ori pe-atîtea… Am avut parte de-o lansare glorioasă, pe bune, cu un Dan-Silviu Boerescu în vervă la timonă, cu Bogdan Suceavă serios, în chip de contrapondere, cu Michael Haulică sobru și elegant, cu mine emoționat ca o fată mare… Din public, ne-au susținut moral Radu Ilarion Munteanu, Liviu Radu, Ona Frantz și o mulțime de prieteni. Hai să-ți spun și despre cărți (cum aș putea să obosesc, doar sînt odraslele mele, mă rog, ȘI ale mele, măcar puțin de tot). Vedeta incontestabilă a fost Așteptînd-o pe Sara, romanul semnat de Michael Haulică, primul din colecția FICȚIUNI, o carte pe care prefațatorul, Liviu Antonesei, o compara cu De ce iubim femeile a lui Cărtărescu, iar din comparație nu autorul Nostalgiei iese mai bine... A doua carte e o primă recoltă din textele publicate și comentate pe site-ul cenaclu AtelierKult, coordonat de Bogdan Bucheru și Cătălin Sandu. Selecția povestirilor ce alcătu­iesc sumarul antologiei AtelierKult: povestiri fantastice îi aparține lui Michael Haulică și toți cei care au văzut sumarul spun că va fi un adevărat eveniment editorial. În sfîrșit, am mai lansat și cea dintîi traducere din colecția PREZENT, o carte semnată Nicola Griffith, romanul premiat cu Nebula în 1996, Rîul liniștit, o carte extraordinară despre identitate și alteritate, care va stîrni cu siguranță controverse. Pe țeavă (va apărea în ianuarie), ca să zic așa, se află o altă antologie, cea de-a treia și, din păcate, probabil ultima manifestare sub formă editorială a nucleului inițial al grupului Kult. Se intitulează RADHARC și aduce în fața cititorilor un București alternativ, cu legi ciudate și hărți fabuloase, în patru poves­tiri semnate de Bogdan Bucheru, Costi Gurgu, Ana-Maria Negrilă și Jean-Lorin Sterian. În colecția PREZENT vom lansa, probabil tot în ianuarie, o carte a lui Ben Bova (un adevărat patriarh al SF-ului american, cu un tehno-thriller intitulat Powersat, apărut în original în februarie 2005; nu e însă cîtuși de puțin o clonă a cărților lui Tom Clancy, deși fanii acestuia o vor devora cu plăcere). În aceeași colecție (care sper să devină colecția noastră fanion) vor urma cărți semnate de Elizabeth Moon, Alastair Reynolds, Ian McDonald, Jack Dann etc. Și, în sfîrșit, tot în ianuarie, sper să mă pot ține de promisiune și să lansez colecția EPIC, cu un titlu-bombă: Casa Atreides e primul segment al trilogiei Preludiul Dunei, scrisă în colaborare de Brian Herbert, fiul marelui Frank, și de romancierul Kevin J. Anderson (cunoscut la noi, între altele, datorită celor trei romane din seria X-Files care i-au fost publicate la RAO). E o privire în trecutul lumii descrise în seria originală a lui Frank Herbert, cu treizeci de ani înainte ca Paul Muad’Dib Atreides să fi pășit pentru întîia oară pe Arrakis. Vor urma, tot în seria EPIC, la intervale de aproximativ șase luni, celelalte două volume ale Preludiului (Casa Harkonnen și Casa Corrino), apoi a doua trilogie Dune a celor doi autori, Legendele Dunei, care descrie în amănunt evenimentele des amintite în seria originală: Jihadul Butlerian, Cruciada Mașinilor și bătălia finală care a pus capăt dominației mașinilor inteligente, Bătălia pentru Corrin.

 

M. P.: Din experiența pe care ai acumulat-o pînă acum, din ce-ai văzut că se întîmpl㠄Dincolo”, ce crezi că trebuie să se petreacă în industria de carte autohtonă ca să devină cu adevărat o industrie?

H. N. U.: Din cîte mi-a fost dat să văd la Gaudeamus, avem o industrie de carte în toată puterea cuvîntului. Cu publicitate multă și agresivă, cu afaceri de miliarde, cu o concurență acerbă, pînă și cu echivalentul spionajului industrial. Se învîrt sume de bani frumușele în domeniul acesta și cred că e cu-adevărat un domeniu plin de dinamism, în care cîștigă cei care reușesc să-și asigure o cotă de piață cît mai mare.

 

M. P.: Cum vezi viitorul literaturii fantastice românești (cu toate ramurile ei)?

H. N. U.: Viitorul nu mai e așa de sumbru cum ar fi putut fi profețit pe baza situa­ției existente pînă în urmă cu numai cîteva luni. Au reintrat pe piață actori puternici (editurile RAO și Nemira), alții noi se pregătesc să le ia fața (de remarcat programul ambițios – 12 traduceri și 4 cărți de autori români programate pentru 2006! – al colecției fiction.ro, condusă de Michael Haulică la editura Tritonic, care va încerca să sincronizeze aparițiile de-aici cu cele de afară, un prim exemplu fiind lansarea, la Gaudeamus, a romanului Stația pierzaniei de China Miéville), iar din asta cititorii și autorii români nu vor avea decît de cîștigat. E de bine. Și, încet-încet, vor apărea și operele care să demonstreze această afirmație. Sfîșierea Onei Frantz a fost un eveniment singular, prin amploarea viziunii și profunzimea scriiturii, la vremea apariției sale în 1999. Dan Doboș vine puternic din urmă, cu a sa Trilogie a Abației, primul best-seller adevărat al SF-ului românesc. Am pomenit de cartea lui Michael Haulică (și cîte minunății se mai ascund prin sertarele lui!), îl avem pe Radu Pavel Gheo (chiar dacă deocamdată s-a orientat spre publicistică), îl avem pe Marian Coman, care a debutat la Gaudeamus, cu volumul Nopți albe, zile negre, la Tritonic, e Liviu Radu (care recidivează la Diasfera cu un nou volum de proză), e Ana-Maria Negrilă (care debutează în roman, la aceeași editură), e Florin Pîtea (căruia îi vom citi în curînd romanul Gangland, cu care ne-a tot amenințat), Voicu Bugariu scrie în continuare, vor confirma, cu siguranță, tinerii care au debutat după dispariția JSF-ului (un reper trist al genului, la noi): Lucian Dragoș Bogdan, Robert David, Bogdan Bucheru, Cătălin Sandu. Și tot Tritonic va mai scoate, pînă la sfîrșitul anului, un roman superb al Roxanei Brînceanu, Sharyia… E de bine, ascultă-mă! Ne aflăm la începutul unei noi ere în F&SF-ul românesc, probabil cea mai fastă din cîte i-a fost dat acestui domeniu să trăiască.

 

Oradea – Satu Mare

decembrie 2005