Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

LUMEA DE IERI

de

Mircea MORARIU

Explorări în comunismul românesc (I)

de

Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir

 După două excelente cărți, primite ca a­ta­re de critică, În căutarea comunismului pierdut (Editura Paralela 45,apărută în 2001) și O lu­me dispărută (Editura Polirom, 2004), cvartetul Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici și Ioan Stanomir, adică trei filologi și un politolog, își continuă  eficient investigații­le în intimitatea comunismului românesc. O fac într-o carte cu un conținut mozaicat, ce se chea­mă Explorări în comunismul românesc a­pă­rută în 2004 tot la Editura Polirom, focali­zân­du-și atenția asupra „producțiilor culturale și politice contaminate de contactul cu propaganda regimului”, comunist, firește. Dacă  În o lu­me dispărută- Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.R. Patapievici, cei patru  au­tori ce și- au petrecut copilăria și adolescența „în re­lație cu comunismul târziu”, adică cu formele ubuești, demențiale ale socialismului dinastic, lă­sau loc liber de exprimare propriei lor subiec­ti­vități, percepțiilor personale asupra unei etape care, istoricește, a fost, desigur, aceeași pentru toți subiecții ei, dar care, din câte se pare, a fost re­simțită în chip diferit de feluritele generații, în Explorări în comunismul românesc tonul se schimbă, e adoptat specificităților cercetării științifice, fără ca pentru aceasta să devină scorțos ori fals academic. Episodul-pilot al unui pro­iect ce urmează să aibă, așa după cum măr­tu­risesc autorii în Prefața intitulată O critică din perspectiva libertății, trei tomuri, urmărește felul în care, atât în perioada de așa-zisa „de­mo­cra­ție popular㔠cât și în cea botezat㠄epoca Ni­colae Ceaușescu”, propaganda comunistă a fo­lo­sit un set cât se poate de amplu de mijloace și instrumente în vederea inoculării în „masele largi, populare” a propriului său adevăr a cărui esență a fost minciuna la capătul căreia urma să se afle „omul nou”, o formă lamentabilă, dar cât se poate de originală a „omului fără însușiri” care era obiectivul planului de organizare so­cială, ideologică, intelectuală, de atitudine și com­portamentală dorit de decidenții din vârful ie­rarhiei comuniste.

Prima secvență a cărții se intitulează Și a fost dimineață  și examinează în trei părți felul în care  nu doar viitorul, ci și trecutul începea să fie remodelat încă din l945, într- o perioadă în care comuniștii români, intens stimulați de Fra­tele cel Mare de la Moscova, puneau la cale „fa­cerea lumii” ce însemna, între altele, după spusele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej „salvarea de la naufragiu a celor mai autentice valori e­tice, culturale, politice”. Firește că din această vas­tă operațiune de „salvare” , ce avea mai apoi să conțină drept elemente  de bază excomunica­rea socială și gulagul, nu erau excluși intelectua­lii care, oricât de incomozi ar fi fost, nu puteau, cel puțin în anii în care puterea comunistă nu se instalase încă cu acte în regulă, să fie extirpați în totalitate. Or, încă din l945, înainte de „limpezirea apelor”, dar într-o perioadă în care PCR controla deja posturi de prim rang, între care Ministerul –cheie al Justiției în fruntea că­ruia se afla Lucrețiu Pătrășcanu, un lider exponențial, „singurul comunist din România care avea în casă o bibliotecă respectabilă, cum avea să spună unul dintre prietenii lui” , dar care „în fond, n-a dorit să fie- el și nu altul- decât șeful co­muniștilor români” (cf. Adrian Cioroianu – Focul ascuns în piatră- Editura Polirom, Iași, 2002) , sistemul de propagandă viza înregimentarea, fie ea și numai declarativ- formală, la e­sența „cauzei”. În studiul numit chiar Facerea lumii, pornind de la premisa c㠄intelectuali­tă­ții i se rezervă în acest scenariu de viitor comunist, imense posibilități de muncă creatoare”, cum glăsuiau propagandiștii de serviciu ai e­pocii, Ioan Stanomir examinează  simptomaticul volum de interviuri Lumea de mâine al lui Ion Biberi, apărut la Editura Forum și reeditat, cu titlu de document, în 2001 la Editura Curtea ve­che. E o carte în care „mandarinul valah”, Pe­tre Pandrea,  va face o afirmație în care va avea  o nedorită, din perspectiva istoriei, dreptate- „Ne îndreptăm în mod inexorabil spre socialis­m”. Toți in­telectualii intervievați de Ion  Biberi, „ de la Alice Voinescu, D. Gusti și Al. Rosetti, la Petre Pandrea, K. H. Zambaccian și P. Comarnescu, de la Sadoveanu, Arghezi, G. Călinescu la I. D. Gherea și Anton Bibescu,  erau bine pătați cu carlism, de relații cu lumea politică legionară, de masonerie, boierie, cosmopolitism politic, ș. a.m.d. Dar cu toții, în ciuda unor excepții a­parente, precum George Enescu, Geo Du­mi­trescu, Basil Munteanu ș. a. s-au realizat în e­șec…vorba lui Cioran”. (cf. Dan C. Mihăilescu- Literatura română în postceaușism-  I. Memo­ria­listica sau trecutul ca umanizare. Editura Pol­i­rom, Iași, 2004). Deocamdată sunt cu toții, sau aproape cu toții „cu fața la soare”, ba chiar de­mo­lează trecutul. „Facerea lumii presupune înainte de toate,- scrie Ioan Stanomir - o vastă o­pe­rațiune de imolare în efigie-: miturile lumii burgheze se cer deconstruite, principiile și pro­ce­durile ei subminate, pentru a face loc viitorului”. Lumea de mâine, carte semnată de un libe­ral de stânga în  care descoperim mari intelectuali orbiți, mai de voie, mai de nevoie, de fan­tas­mele lumii viitoare, s-a bucurat de un succes real nu doar în epocă, ci și peste vremuri, căci, ia­tă, nu numai Ioan Stanomir o analizează, ci și A­drian Cioroianu în volumul deja menționat mai sus ,și asta fiindcă, după spusele istoricului, „Biberi a reușit prin această carte ceea ce un bun ziarist de azi, la ora televiziunii devoratoare, ar putea face (s-a și făcut, de altfel,) printr- o emisiune live de succes, având ca interlocutori per­so­naje reprezentative ale epocii sale”. Numai că în momentul recitirii din 2001, când era recen­za­tă de către Dan C. Mihăilescu reeditarea de la Curtea veche,  se insinua, pe bună dreptate, ideea c㠄după zece ani de documente și sinteze de­dicate jalnicului experiment comunist, surâsul de îngăduință devine rictus de silă și de tristețe.” Cum tot lui Dan C. Mihăilescu îi a­par­ține observația c㠄 dacă s-ar fi reeditat în 1990,…, Lumea de mâine nu ar fi avut nici un e­cou în ființa noastră învolburată de iluziile e­li­be­rării și splendorile zădărniciei”.

Pe când „facerea lumii” devenea un proiect din ce în ce mai conturat, Cezar Petrescu, cel din  Întunecare, își „înzorea” perspecti­vele, ilustrând eficacitatea ”  unui mecanism ca­re reinventează identitatea profesională și inte­lectuală a scriitorilor”. (Ioan Stanomir) El își rescrie practic opera, punând-o în serviciul „cauzei” comuniste.  Și tot în slujba aceluiași de­ziderat, era pusă literatura S. F., Angelo Mitchievici demonstrând că la începutul comu­nis­mului românesc și în științ㠄lumina venea de la răsărit”. Pe vremea analizată de autorul ca­pi­tolului, cum, cel puțin la modul declarativ, co­munismul autohton era ombilical legat de cel so­vietic, chiar lipsit de descriptori naționali, în zona științei combinată cu cea a anticipației, funcționa fără răgaz, un minister al adevărului ce, trebuie s-o admitem, făcea minuni în a­tri­bu­i­rea mai tuturor descoperirilor oamenilor ruși și sovietici.

Fiindcă centrul de interes al preo­cupărilor mele e legat de teatru, am parcurs cu nespus interes  secvența  Repetiție generală( … cu teatru partinic) ai cărei protagoniști sunt Ho­ria Lovinescu, Lucia Demetrius și Paul Everac. Autorii capitolelor în cauză, Ioan Stanomir, Paul Cernat și Angelo Mitchievici au avut excelenta idee de a comenta opera dramaturgică a trei dintre cei mai reprezentativi scriitori de tea­tru ai perioadei comuniste, deloc lipsiți de ta­len­t (comentatorii înșiși recunosc că le-au ur­mă­rit producțiile cu o anumită doză de interes). Cu toții, erau capabili să propună o poveste, să construiască personaje, să  organizeze și să po­ten­țeze un conflict, să-și facă scrierile interesante și cu acroș la public, tocmai prin aceasta ele devenind mai pernicioase. Deși nelipsite de cli­șeele inerente literaturii cu mesaj partinic, creațiile lor  nu erau asimilate de marele public cu propaganda cu de-a sila, cu uleiul de ricin din scrierile vreunui Nicolae Moraru odini­oa­ră, Eugenia Busuioceanu, Petre Ispas ori  ale cu­plu­lui securistic Elena și Nicolae Roșu, în ul­ti­mii ani ai ceaușismului.

Din creația lui Horia Lovinescu, Ioan Sta­nomir alege să scrie mai cu seamă despre pie­sa de debut, Lumina de la Ulmi, niciodată an­tologată în volumele de teatru ale autorului  Morții unui artist, dar care „ rămâne proba com­promisului său fondator”, un compromis pe care, după notațiile Monicăi Lovinescu, ve­ri­șoa­ra dramaturgului, scriitorul rămas singur avea să-l regrete, dar numai în confesiunile fă­cute intimilor. „Știu că Monica e nemulțumită de mine, dar copilăria tot împreună am petrecut-o”, se autoliniștea scriitorul. (cf.  Jurnal vol. I, Editura Humanitas, 2002). În altă parte a a­celuiași  Jurnal, Monica Lovinescu cita respectiva afirmație ce-i parvenise din țară sub forma „știu că Monica mă disprețuiește”. De fapt, no­tează diarista, „nu-l disprețuiam, îl plângeam” și asta fiindc㠄era un om frânt”. Numai că Horia Lo­vinescu s-a arătat ca atare încă de la debutul con­troversat, intens și sever comentat de criticii partinici , petrecut odată cu Lumina de la Ulmi. Un an mai târziu, în 1955 vedea luminile rampei prima piesă cu care avea să înceapă pro­ce­sul de „clasicizare” timpurie a scriitorului.  E vorba despre Citadela sfărâmată, apreciată de Mir­cea Ghițulescu  drept „ un  panou amplu, în manieră discret-proletcultistă, cu hiper-realismul naiv al portretelor, cu o scenă de masă în fundal, cu momente ale insurecției armate ex­pu­se direct, cu explozii  în direct, gărzi muncito­rești, schimburi de focuri la scenă deschisă și ră­niți salvași în ultima clipă”. De altminteri, Lu­cia Sturdza Bulandra, cea care îl încurajase pe Lo­vinescu să se îndrepte spre dramaturgie, avea să joace rolul extrem de schematic al savantei Di­nescu. Nu doar Lumina de la Ulmi  a fost un text ce i-a provocat neplăceri autorului Surori­lor Boga, pastișă realist- socialistă a  celebrelor Trei surori cehoviene. O piesă care astăzi nu se mai găsește, numită Poveste neterminată și în­sce­nată la Teatrul Național din București , va fi scoasă de pe afiș din ordinul direct al lui Nicolae Ceaușescu, pe atunci doar secretar al C.C. al PMR, ajuns la teatru, împreună cu consoarta, prin cine știe ce împrejurare. Autoarea unei mo­nografii Lovinescu, apărută prin anii ‘80 la E­ditura  Dacia din Cluj, Natalia Stancu, mi-a măr­turisit că nu a putut da de urma sus-menționatului text, despre care, de altminteri, nici nu se putea face vorbire la acea vreme.

Teatrul Municipal, devenit după moartea directoarei sale, Teatrul „Lucia Sturdza Bu­landra”  va fi locul unde se va reprezenta, cu o distribuție  de zile mari- Tantzi Cocea, Ștefan Ciu­botărașu, Marietta  Rareș, Leny Caler, Jules Ca­zaban, Beate Fredanov, Fory Etterle, Septimiu Sever, Michaela Juvara- piesa Trei generații (1956)  căreia îi va urma în l957  Arborele ge­ne­a­logic, amândouă împlinind visul de afirmare ca dramaturg al  fostei membre a Cenaclului „Sburătorul”, Lucia Demetrius. În capitolul Inițierea comunistă a femeii, Paul Cernat anali­zeaz㠄 la sânge” primul text menționat, text de ma­re succes, de altfel, intens mediatizat de Tele­vi­ziune, care i-a acordat cinstea câtorva montări suc­cesive. Ar fi de observat, însă, dincolo de ca­zul punctual, că respectiva instituție de spectacole a fost nu doar locul unor mari și autentice succese ce i-au asigurat statutul de „teatru de art㔠al țării, ci și spațiul unor mari compromi­suri, loc în care cenzura, element fără de care nu poate fi înțeles comunismul, se va manifesta asemenea unui psoriazis pustulos, de care nu vor scăpa nici mari regizori, precum Liviu Ciulei sau Lucian Pintilie. În cartea Scenele tea­trului românesc - l945-2004-De la cenzură la li­ber­tate, (Editura UNITEXT, 2004), Marian Po­pescu recompune fatalmente parțial tabloul cen­zurii, așa cum a fost desenat el între l963 și 1972. De fapt, la două luni de la interzicerea Re­vizorului  lui Lucian Pintilie, operație întru de­să­vârșirea căreia un rol deloc minor l-a avut un alt dramaturg „meșteșugar” al epocii, Aurel Ba­ranga,  pe scena aceluiași Teatru, Liviu Ciulei, în tandem cu mult mai obscurul Petre Popescu, semna regia spectacolului cu piesa  Puterea și a­de­vărul de Titus Popovici, la rândul său drama­turg și scenarist ce și-a pus, pe bani grei, talentul în slujba comunismului, textul acesta fiind a­nalizat de  Ioan Stanomir în secvența Cel mai iu­bit dintre pământeni-  capitolul Puterea și a­devărul. Deocamdată, să notăm însă odată cu Paul Cernat c㠄prin  Trei generații, autoarea (Lu­cia Demetrius n.n.)  își întorcea … programatic fața de la întunericul  durerilor înăbușite ale trecutului patriarhal înspre  lumina  prezentului comunist, scriind cronica unei familii de exploatatori din perspectiva noii condiții femi­ni­ne”. Dar, iată, în pofida compromisurilor cu re­gimul comunist pe care le-au făcut atât Horia Lo­vinescu cât și Lucia Demetrius, ei nu au scăpat de o „săpuneal㔠venită din partea lui Mi­hai Beniuc care zicea că celor doi „nu le ieșeau e­roii pozitivi” În Lucrările  primului Congres al  Scriitorilor din R. P.R. ( EPLA, 1956) găsim că pre­ședintele de atunci al breslei cugeta c㠄 trea­ba cu oamenii noi nu stă bine” și că scriitorul tre­buie să-l silească pe cititor „să vadă realitatea mai bine și să-l oblige să lupte pentru frumu­se­țea vieții și binele omului pe pământ”.

În  capitolul  Logodnicii și partidul din sec­vența  Repetiție generală (… cu teatru partinic), Angelo Mitchievici alege să scrie despre pie­sele scurte, cele apărute nu la mari edituri, ci sub egida a tot felul de case ale creației populare, dacă nu chiar direct sub cea a  Comitetului de Stat pentru Cultură și Artă, vremelnică de­numire a viitorului Consiliu al Culturii și E­du­cației Socialiste, datorate lui Paul Everac. E vorba despre „ piese muncitorești”, destinate mai curând a fi jucate de muncitorii unei între­prin­deri, în care „familia trebuie integrată în viața publică a  comunității muncitorești, ma­rea familie a fraților și surorilor întru credință, a purtătorilor de șepci și purtătorilor de basma, to­varășii și tovarășele- în cazul celor căsătoriți, to­varășii și tovarășele de viață.” De fapt, scrie Angelo Mitchievici, „tovărășia constituia astfel  re­lația esențială, primordială  prin care celelalte re­lații se exprimau”. Iar cum aceste piese, lipsite, în fond, de orice valoare literară, culturală ori dramaturgică, umpleau până la refuz reper­to­riile teatrelor de amatori, mai cu seamă în contextul sărbătorii grotești și continue a „Cântării României”, „împletirea dragostei și a revo­luției  cu  familia și constituția” devenea asfixie­toare. Ar fi însă de observat că pentru a-și reali­za scopurile, corifeii ideologiei comuniste asigurau „ marilor piese” ale aceluiași Paul Everac dis­tribuții grandioase, efectele lor în conștiințele  oamenilor, ale proiectatului „om nou” distilat în numeroasele și impecabil do­ta­te­le laboratoare de propagandă ale partidului, fiind cu atât mai dăunătoare.  Iată, spre exemplu,  același Paul Everac este autorul megapiesei  Un fluture pe lampă, regizată pe scena Teatrului Național din București de Horea Popescu, spec­tacol în a cărui distribuție figurau nume de pri­mă mână precum Victor Rebengiuc, Florin Piersic, Cella Dima, George Mottoi, Ioana Bulcă, Ilinca Tomoroveanu, N. Gr. Bălănescu, Fory Etterle, Emil Botta (care într-o apariție de nici zece minute era obligat să-și pună magnificu-i talent în slujba caricaturizării unui personaj ce amintea izbitor de Emil Cioran), Damian Crâșmaru, Gheorghe Dinică, Gheorghe Cozo­rici, Marin Moraru și mulți, mulți ani. Vreme în­delungată figurând pe afiș, cu nenumărate mo­dificări în distribuție, dictate de faptul că re­pre­zentația se vindea bine și trebuia continuată, în pofida faptului că unii dintre actorii care au asigurat premiera decedaseră,  preluată și frecvent redifuzată de Televiziune, piesa era im­portantă pentru mașina de propagandă comunistă deoarece prima ei misiune ideologică a fost aceea de a înfățișa într-un chip cât mai violent și mai jalnic starea exilului românesc. Scrisă din înalt ordin de un nemembru al PCR, Un fluture pe lampă a deschis seria lucrărilor dra­maturgice care ilustrau așa-zisa temă a „ru­perii de patrie”, operațiune ideologică ce încerca să pună stavilă cozilor de la birourile de pa­șapoarte, asaltate de persoane ce doreau să completeze „formularele mari” ori „formularele mici”, sau să tempereze acțiunile celor ce își ris­cau viața spre a scăpa de raiul comunist. Și tot Paul Everac va scrie Zestrea, text cu o carieră nău­citoare. Inițial  scenariu radiofonic, re­con­diționat în teleplay, textul va deveni scenariu de film regizat de Letiția Popa, atât pe genericul filmului cât și pe cel al spectacolului de teatru tv ob­sesiv reprogramat figurând numele actorilor Vic­tor Rebengiuc, Margareta Pogonat ori San­da Toma.

Despre funcția mobilizatoare a literaturii pentru copii și tineret, ilustrată mai cu sea­mă de Francisc Munteanu, creator a tot felul de „mo­ralități pentru cutezători”, ori despre litera­tura didactică a lui Mircea Sântimbreanu, per­so­naj ciudat, amestec de fost legionar convertit la comunismul „ de omenie”, proliferat „fără ca­talog” și cu voce mieroasă scriu Angelo Mitchievici, respectiv Paul Cernat,  în vreme ce des­pre propaganda comunistă ascunsă în a­pa­rentele inofensive Abecedare  dă seama  Ion Ma­nolescu. Un fenomen cu totul aparte, simpto­matic pentru  comunismul „la pachet”  a fost reprezentat de  filmele polițiste ale lui Ser­giu Nicolaescu, exemplu de „paraliteratură scrip­tică și vizual㔠comentat cu minuție de Ion Ma­nolescu. Imago-show- urile lui  Nicolaescu, cel care astăzi povestește cui are vreme să-l as­cul­te cât de aproape a fost el de un imaginar Oscar, cu comisarii Miclovan ori Moldovan,  filme pro­duse în chip bizar împotriva faptului că doc­tri­na comunistă luase vajnic poziție împotriva fil­melor „cu împușcături”, „beneficiau de succes în rândurile mulțimilor, ținându-le ocupate cu un divertisment propagandistic pentru a că­rui deconspirare politică și  deconstrucție  cul­tu­rală acestea nu aveau nici prezența de spirit, nici motivația și nici pregătirea profesională ne­ce­sare”. Toate acestea sunt reunite în secvența Eroii nu au vârstă.

Autorii consideră anul 1974 drept unul cheie în evoluția comunismului românesc, for­mă de stalinism revolut ce involuează dramatic spre ceaușismul grotesc. E anul în care cultul per­sonalității devine o certitudine obsesivă, în ca­re șeful suprem al PCR e proclamat „întâiul Ro­mâniei președinte”, un președinte dotat cu un supradimensionat sceptru regal, în care Congresul al XI lea consfințește  Programul par­tidul pentru făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare a României spre comunsim, dar și  Codul eticii și echității so­cialiste, în care funestele teze din iulie 1971 se materializează apocaliptic în celebrele ssmd  și  omul nou. Anul în care Adrian Păunescu, caz clinic al literaturii române, face din Cenaclul  Flacăra o „sinteză de   happening și living art au­toh­ton”, un „creuzet  subordonat tot mai mult  me­galomaniei amfitrionului și cauționării pro­pa­gandistice a regimului comunist, pe măsura es­caladării cultului personalității, un cult pe care Păunescu l-a alimentat ca nimeni altul”(Paul Cernat). E anul în care Eminescu de­vine în chip hotărât un „mit legitimator” al lui Ceaușescu și al literaturii  encomiastice. „E­mi­nescianizarea lui Ceaușescu- observă Paul Cer­nat în capitolul În numele lui Eminescu din secvența  Cel mai iubit dintre pământeni,  de­vine  politic explicită cu prilejul aniversării din l978 a Conducătorului. „Mit legitimator, E­minescu este și modelul absolut de genialitate, drept pentru care Cârmaciul va căuta să-și con­so­lideze autoritatea prin identificarea treptată cu acest centru metafizic de putere spirituală au­tohtonă”, Se ajunge până acolo încât „opera po­litică  a lui Nicolae Ceaușescu se înscrie printre… postumele rămase… nescrise ale poetului na­­țional”. Curios și simptomatic pentru comunismul rezidual de după decembrie 1989 e că  nu numai „în perioada comunistă Eminescu a fost etatizat ca un zăcământ cultural” sau „ a fost ra­finat  și îmbogățit cu teorie marxistă”, după cum exact sesizează Mircea Cărtărescu (cf. Ba­roane!, Editura Humanitas, 2005) , ci și mai de­par­te, până în zilele noastre, „producătorii de te­leviziune, deși nu l-au mai citit pe Eminescu din școală, își aduc brusc aminte de el când pri­vesc în  calendar și  văd data de 15 ianuarie”. De fapt, crede Paul Cernat, „utilizată ca argument de autoritate supremă în fața scriitorilor, in­vocarea poetului național de către Conducător are la bază tezele realismului socialist, reciclate în spiritul noului naționalism”, un  na­țio­nalism ce dobândește forme noi și azi, la mai bi­ne de 15 ani de ruperea formală de comunism.

Glorificarea Cârmaciului, zeificarea a­cestuia, se vor produce și în artele plastice, așa du­pă cum demonstrează în capitolul Giganții, An­gelo Mitchievici. Ca și în poezie, Ceaușescu va deveni prototipul omului nou, dar și Ctito­rul prin definiție, statuat ca atare de  videologia co­munistă. Grandomania și grandilocvența, conceptul însuși de „om nou”, metamorfozarea pu­terii personale într-o putere împărțită în fa­mi­lie cu Elena Ceaușescu  sunt considerate de A­drian Cioroianu a deveni manifeste încă din 1973. În cartea Ce Ceaușescu qui hante les Roumains (Editura Curtea veche, 2004), is­to­ri­cul observă că ofensiva omagială începe odată cu data de 7 ianuarie, ziua de naștere a Elenei, și va continua nestingherită și la modul apoca­liptic până la sfârșitul anului, instituind un ritu­al ce se va desfășura fără defecțiuni majore până la momentul final din decembrie l989.

Cert e că Explorări în comunismul ro­mânesc  e o carte complexă, ce ne restituie un tre­cut de care e bine să ne vindecăm, cu con­diția să nu-l uităm prea rapid și cu prea mare in­di­ferență, căci atâta vreme cât un Păunescu e prin Parlamentul României și ne dă lecții de de­mocrație, cât prin anii ‘90 Paul Everac conducea Televiziunea Română, iar până de cu­rând Dinu Săraru ocupa jilțul directorial de la Teatrul Național din București, în numele unei pre­tinse „concordii naționale” și spre a se evita o pretins㠄vânătoare de vrăjitoare”, e sigur că de­conturile cu comunismul nu sunt tocmai în­cheiate.