Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

SERTARELE EXILULUI

de

Norman MANEA

Sertarul 82

(Dialog epistolar cu Leon Volovici)

Notă preliminară

 Împrejurările în care s-a produs dialogul epistolar din 1982-1983 cu Leon Volovici le-am amintit deja în „Strîmtoarea sertarului” (Familia, 5/2001) și „Cum se face o potcoa­v㔠(Familia, 6/2004, inclus și în volumul Plicuri și portrete, Polirom, 2004).

Erau ani de brutală degradare a vieții în România ceaușistă. Impasul traumatic în ca­re se afla autorul nu avea, deci, în context, nimic excepțional, în afara unei memorii re­curente, reînviind alte episoade opresive din existența sa, a familiei sale și a celor cu premi­ze similare.

Cum am menționat cu alt prilej, textul nu era destinat publicării (nici nu ar fi putut a­părea, de altfel), ci doar unui tulbure exercițiu de evaziune și defulare terapeutică, sub a­se­diul unei virulente companii de presă, mahalagească și antisemită, deși în limbaj „partinic”. Putea să pară un comic subterfugiu de redobîndire a demnității în propria cameră. Nu altfel se întîmplase, însă, și multor predecesori, retrași, în vremuri de urgie, în refugiul mă­rturiei scrise. Somația urgenței (moartea părea că avertizează, în fiecare clipă, asupra iminentei acuplări fatale — presentimentul sfîrșitului îl aveau, sînt sigur, mulți concetățeni) conferea un soi de accent „testamentar” textului, dar nu diminua decît parțial burlescul a­cestei crispate și retorice puneri sub acuzare a contingetului. N-ar fi întâmplător, probabil, nici faptul că în aceeași perioadă, inițiasem eu însumi un soi de altă stranie „terapie”, ci­tind sau comentând, „tot ce găseam în legătură cu vechea  temă conflictuală ATENA-IE­RU­SALIM (sau pentru mine, estetic vs. etic)”.

 

Am ezitat îndelung să public aceste pagini, nu doar pentru că ceea ce le făcea, în 1982, scandaloase era „normalitatea”, mult rîvnita și imposibila normalitate a dialogului. Silit să devină particular, ba, chiar un soi de monolog al fustrărilor — spre deosebire de „scandalul” public al interviului din Familia (decembrie 1981) care isterizase oficialitatea și provocase, de fapt, prin atacurile din presă, dialogul cu prietenul Volovici. Dobîndită, azi, normalitatea anulează instantaneu, caracterul, pentru acea vreme, iconoclast al acestor pagini.

S-a adăugat, însă, între timp, acestui Sertar' 82, un stupefiant alt „sertar” — sau, mai curînd, Dosar '92 — scandalul public Eliade-Manea care sporește, tenace, de peste un deceniu, mereu alte grămezi de file (de presă, de data asta, adică la lumina zilei) în plin㠄nor­ma­litate” a vieții social-politice din România post-comunistă și din exilul românesc. Pe cît de apăsătoare, plictisitoare și semnificativă, pînă la insuportabil, se dovedește adăugirea din 1992 și adăugirile ulterioare, s-ar putea ca tocmai dinspre revelațiile pe care le oferă conjunctul 1982-1992 să vină și îndemnul de a reveni la banalitatea însemnărilor de demult. Documentul acesta modest și-ar putea însufleți, eventual, accentele deja tocite, printr-o operație de contra-punct, la îndemîna oricărui cercetător sau doar lector avizat al „te­mei”: înserarea, adică, a polemicii publice din (și de după) 1992, drept comentariu al textului rămas în „sertarul” din deceniul anterior.

Autorul ar fi fost, probabil, cel mai indicat s-o facă el însuși, nu doar mental, pentru sine, cum a și făcut-o, vrînd-nevrînd, nu odată, ci prin publicarea unui coerent și con­vingător colaj al dialogului de documente 1982-1992. Din păcate, asemenea minuțioasă re­luare și confruntare, cu nuanțările ei obligatorii, implică un consum de timp și concentrare de care nu sînt acum în stare.

Nu-mi rămîne decît încrederea în acel virtual lector-fratern, care să-și asume amuzamentul de a conecta realitatea din urmă cu peste 20 ani cu ceea ce a urmat (și, uneori, n-a încetat să urmeze).

Pentru consumatorul ca și pentru cercetătorul presei din perioada post-comunistă, o­perația este, bănuiesc, la îndemînă. (Pot doar să menționez că am aruncat eu însumi pe hîrtie note de jurnal și comentarii despre atacurile și rarele replici la atacuri, apărute în și după 1992, într-un „sertar” de peste 100 pagini pe care, mărturisesc îmi este lehamite, deocamdată să-l deschid).

 

Măcar un aspect contradictoriu al acestor poate inactuale pagini merită, cred, to­tuși, menționat.

„Strîmtoarea” și izolarea în care scriam în 1982-1983 potența, desigur, causticitatea „dis­cursului”, dar îl și îngusta, inevitabil. Incapabil să ies în stradă, să-mi strig revolta și dez­gus­tul, le dirijam, în scris, contra sinistrei Autorități și complicilor ei mai mult sau mai pu­țin vizibili, mai mult sau mai puțin culpabili. Cum tematica, cu totul ne-terapeutică, era in­solubila „problemă evreiască”, amărăciunea, cînd nu și furia, se îndreptau și spre oficialii co­munității evreiești, aflați, din nou, în duplicitarul și riscantul rol dintotdeauna: intermediari, negociatori cu Puterea. (Nu foarte diferit rol, de data asta, de al demnitarilor Bise­ricii Ortodoxe Române și al celorlalte „culte“, îngăduite în măsura în care puteau fi mani­pu­late și supravegheate de Putere.)

Tradiționalul joc „give-take” își avea, în acest caz, obișnuitele componente detestabile și un rezultat neobișnuit: emigrarea evreilor din România. Benefică soluție, s-ar zice, atît pentru minoritarii mereu deranjați, cît și pentru orînduirea zis socialistă. Nu mă ve­deam deloc, la ora aceea, parte a nici uneia dintre avantajatele părți ale tîrgului.

În ciuda politicii naționaliste tot mai evidente a regimului Ceaușescu, cu ciclice je­turi antisemite, comunitatea evreiască părea și chiar era, iată, „privilegiată”... Un privilegiu obținut prin complicate strategii de supunere și publică legitimare a sloganurilor „socialis­te” — cu atît mai ridicolă, cu cît venea din partea unor tribuni în haine religioase și cu pri­virea ațintită spre Sion. Despre astfel de situații bizare, cînd minoritatea evreiască se trezea „privilegiată”, în condiții social-politice extreme sau care considerată astfel de către populația majoritară, au apărut, se pare, în ultimii ani, studii interesante care înglobează și paradoxalul caz al național-comunismului ceaușist (datorate tot lui Leon Volovici).

Comunitatea — sau, mai exact, Federația Comunităților Evreiești (mozaice) din Re­publica Socialistă România nu mai era alcătuită, în 1982, din comuniștii care formaseră, i­mediat după război, la  ordinul Partidului, Comitetul Democrat Evreiesc, cu misiunea de a lupta contra sionismului și agenților săi puși în slujba imperialismului anglo-american. Este evident de partea cui se afla atunci așa zisul Comitet Democratic Evreiesc. Cine cer­cetează, azi, arhiva proceselor sioniste din perioada anilor '50 (a făcut-o și dl. Mihai Pelin, con­trazicîndu-și poziția oficială, vizibil antisemită, din perioada ceaușistă, menționată în textul meu) va descoperi, de multe ori, evrei anchetatori, deloc îngăduitori cu coreligio­narii deveniți peste noapte „dușmanii poporului” condus de Partid și vegheat de Securita­tea sa.

Deși în perioada ceaușistă lucrau în conducerea și administrația comunității e­vreiești, în poziții importante, foști miniștri și demnitari comuniști, situația devenise mult mai ambiguă, șireată, bizantină, confirmînd „originalitatea”, dacă nu și unicitatea socialis­mului românesc în Estul Europei.

Îndreptățita mefiență cu care priveam spre duplicitatea celor de la Comunitate (deloc bucuroși, de altfel, de „scandalul Familia”) își potența vehemența datorită ne­pu­tin­ței de a-mi apăra integritatea altfel decît în izolare. Nici Sebastian nu se sinucisese ieșind în stradă pentru a-și striga revolta și dezgustul față de dictatura antonesciană, ci se refugiase în integritatea Jurnalului său. Dorința firească de a trece, în asemenea împrejurări ex­tre­me, strada „spre ai săi” a avut dublu efect: redescoperirea identității și, măcar parțial, a tra­diției iudaice, puse mereu în umbră și în paranteză și, aproape simultan, un drastic contrast: dezamăgirea adesea copleșitoare față de „oficialii” Comunității. Nu altfel mi se întîmpla, în condiții aparent diferite, în „anii lumin㔠ai dictatorului de Scornicești.

 

Nu se poate ignora diferența între cel care optează voluntar pentru extremism (de dreapta sau stînga, naționalist sau comunist) și cel care o face silit de o tiranie atotputernică. Nu întîmplător, autoritățile americane procedau, în acordarea vizei de intrare în USA și în clasificarea culpabilităților, diferit cu cele două tipuri de naziști: mult mai seve­ri cu cei care optaser㠄liber”, pentru Hitler, în Germania parlamentară și cu multe partide, decît cu cei care o făcuseră, ulterior, în Germania partidului unic. Fără a scuza deloc com­pro­­misurile, unele abjecte și criminale, față de totalitarism, nu putem uita că vocația erois­mului, cu atît mai mult a martirajului, rămîne o admirabilă excepție — doar excepție, to­tuși — în comportamentul uman.

 

Ceea ce ar putea fi, eventual, de oarecare interes în SERTARUL ‘82 nu este, neapărat, mai puțin deranjant pentru autor: „strîmtoarea” în care gîndea și scria strîmto­rase, poate, nu o dată, și viziunea sa asupra mediului și a propriei situări. Dacă este așa (ci­titorul va decide), n-ar fi deloc lipsită de semnificații această servitute. Înțelegerea conse­cin­țelor mai subtile ale sistemului, chiar și în cei care îl detestau, nu este neglijabilă. Răul pe care îl confruntam intra, cum avertizase demult Nietzsche, și în propria noastră viziune, în ticurile ei „combative”. Consecințele s-au văzut mai clar în „zodia agresivității impertur­babile” de după prăbușirea sistemului, cînd, în țara dezrobită, mai tot poporul a revendicat nevinăvăția și victimizarea, într-o defulare resentimentară care părea să opună pe fiecare contra fiecăruia și pe toți contra tuturor.

Scrisul cumula în 1982 furie, silă, rare regenerări ale unei speranțe sfioase și absurde. Tipic unei situații „închise”, fără ieșire. Scris de sertar și exil.

SERTARUL 82 face parte, cum s-a înțeles, „for better or for worse” din sertarele exi­lului.

New York, 9 iulie 2005

Sertarul 82

I. Prime întrebări insolubile

Leon Volovici: Stimate Manea, ne aflăm în aprilie 1982, ai 46 de ani, ai publicat mai multe volume de proză. În ultimii ani, nuvelele tale au început să fie traduse în stră­inătate. Ești un scriitor român recunoscut pe deplin de critica literară. Am citit despre căr­țile tale multe recenzii și comentarii subtile; nu cunosc un critic literar serios care să-ți fi contestat valoarea.

...Dar cunoscutul vers arghezian sună parcă anume pentru tine:  „De ce-aș fi trist? și totuși...”. Răzbat din confesiunile și declarațiile tale, uneori și din paginile de literatură, o deprimare, o nemulțumire adîncă, alteori mînie. Ai scris de curînd că lumea cărții re­pre­zint㠄miraculoasa convertire a unei suferințe, a unor strădanii și speranțe solitare”.

Greșesc dacă văd și o rădăcină evreiască în această suferință? Crezi că ea este pre­cum­pănitoare sau predomină nemulțumirea firească a scriitorului de o anumită structură, aflat în relație (în conflict) cu o anumită realitate?

 

Norman Manea: Foarte de timpuriu, în copilărie: șocul lagărului de exterminare. A­poi, după destule ocoluri, literatura. O mult rîvnită compensație pentru deficitul și ma­ras­mul existenței. Cînd existența nu mai promite însă nici minime speranțe, amenințînd cu anularea completă, cu abrutizarea, literatura, parte a existenței, pare și ea zadarnică. O fan­tasmă pervertită sau, cine știe, un joc vinovat. Și totuși... singura bucurie, singura posi­bi­litate de a sfida și de a continua? Adesea, nu mai ai putere nici pentru asemenea concen­trare. A renunța? Sau a dobîndi, eventual, o existenț㠄liberă”, în altă lume? Soluții ajunse, ambele, soluții de impas.

 

Poate ar merita transcrise cîteva însemnări din zilele precedente, zile în care seni­nă­tatea și detașarea îmi păreau inaccesibile:

«Au trecut săptămîni de la decizia de a „arunca”, pur și simplu, pe hârtie prima frază, oricare ar fi fost. Dorința de a „începe”, în sfîrșit, ceea ce îmi părea deja inevitabil? Nu stilul e piedica. Preliminarii echivoce, mereu amînate, asta-i tot.»

Am încercat și ieri și alaltăieri și acum o săptămînă și acum două. Din nou, astăzi di­mineață. În față cu cele două file de calendar pe care le-am rupt pentru a le privi, în­de­lung, lehamite. Ar merita, poate, reproduse, pentru că marchează faptul că am pornit, to­tuși, azi, acum: miercuri 28 aprilie 1982. Momentul de start și momentul primei întreruperi, după doar vreo jumătate de oră.

Două ultime file de calendar. Cea de ieri, marți 27 aprilie. 20 de ani de la în­che­ie­rea procesului de cooperativizare a agriculturii în România (aprilie 1962). Sărbătoarea na­țională a Republicii Togoleze. Astea sînt evenimentele marcate în calendarul pe care îl am în față. Soarele răsare la 6h 14m, apune 20h 14m, Luna răsare 9h 01m, apune? — Zile trecute 117, zile rămase 248. Pe versoul foii de calendar este de obicei un text. Într-adevăr, pe spatele paginii 27 aprilie este tipărit articolul Țărănimea, în alianță cu clasa muncitoare, par­ticipantă activă la conducerea destinelor țării. Primele rînduri sună astfel: „Pornindu-se de la realitatea că agicultura constituie o ramură de bază a economiei naționale, în centrul politicii agrare a partidului nostru se află organizarea și dezvoltarea unei producții agricole moderne, de înaltă productivitate, care, prin folosirea celor mai noi cuceriri ale științei și tehnicii, să producă mari și variate cantități de produse în condiții de mare eficiență economică. Referindu-se la aceasta, tovarășul Nicolae Ceaușescu sublinia în raportul la Congresul al XII-lea al partidului că”... (urmează un lung citat, greu de deosebit de a­ceastă introducere).

A doua filă de calendar este a zilei de astăzi. Miercuri 28 aprilie. Sărbătoarea națio­na­lă a Israelului. Soarele răsare 6h 12m, apune 20h 15m. Luna răsare 9h 56m, apune 0h 38m. Zile trecute 118, zile rămase 247. Pe versoul paginii sînt două texte publicitare: DUNACOR livrează fibre celulozoice în 15 țări, și Produsele Intreprinderii de utilaj chimic Ploiești pe toate meridianele. Sărbătoarea națională a Israelului. Conform uzanțelor, la te­le­vizor ar urma să vorbească ambasadorul. Vorbise, oare, ieri, ambasadorul „Republicii To­goleze”? Habar n-am. La ora 16,30. apare pe micul ecran un chip oarecare, de funcționar pedant, „ambasadorul statului Israel, dl. Aba Gefen”. Vorbește fără translator, într-o românească relativ acceptabilă, cu inevitabile greșeli de pronunție (de pildă, pronunția lui „a” în loc de „ă”: „dăm această dat㔠devine „dam aceasta data” etc.) Se referă la suferințele po­porului evreu, la Holocaust, la lupta pentru întemeierea statului, la realizări, la grija pentru securitatea țării, la dorința de pace, la recenta retrocedare a Sinaiului. Subliniază plă­cerea de a fi într-o țară atît de sensibilă la ideea de independență ca România, care se pronunță contra subjugării, a naționalismului, a antisemitismului. Se referă la proeminenta per­sonalitate a președintelui Nicolae Ceaușescu, la contribuția sa la tratativele privind Orientul Mijlociu. Urmează un scurt documentar despre Israel. Apoi — lucru absolut neobișnuit —, crainicul televiziunii „completeaz㔠emisiunea printr-o expunere privind po­ziția României în legătură cu problema păcii în regiune. Nu s-a procedat în acest fel acum vreo două săptămîni, de ziua independenței Siriei... Privesc invitația de pe masă. O voi o­nora, din imprudență. La ora 17 merg, deci, la coktail-ul de la ambasada Israelului. O­biș­nu­itele „oficialități”. Obișnuitele tartine, obișnuite figuri de artiști, activiști, madame, paznici, informatori, demnitari, popi etc.etc.

Ziua în care încep aceste însemnări pare deosebită, aleasă anume? Nu este așa. Este o simplă întîmplare că am apăsat tocmai astăzi clapa primei litere. Dacă n-aș fi găsit, printre hîrtii, citatul din Einstein  („Pasiunea pentru cunoaștere în sine, dragostea pentru drep­ta­te dusă pînă la fanatism și aspirația către independența mea la această comunitate drept un dar al destinului”) aș fi amînat, probabil, din nou. Înfricoșat de complicațiile întrebă­rilor care te someaz㠗 ești bucuros că mai poți amîna, ocoli, evita. N-am nici o slăbiciune pentru coincidențe, mistica asociațiilor cu tîlc nu m-a prea ispitit niciodată. Este, pur și simplu, o obișnuită zi de primăvară.

M-am trezit la 7, am reațipit pînă la 7,30. Am plecat apoi spre spital. În mînă cu o sti­cluță învelită în ziar. Am ajuns la timp. Am predat urina la laborator. În cabinetul docto­ru­lui mi s-a oferit o cafea. Sînt în relații amicale cu dr. R., psihiatrul . Apoi am fost primit de șeful secției. A fost deosebit de amabil. A vorbit mult cu mine, s-ar zice că apariția unui exotic (un scriitor!)  îl anima. Pare foarte informat despre ultimele „bătălii” de la Uniunea Scriitorilor. A sugerat chiar existența unei vaste campanii de diversiune privind intelectua­li­tatea și mi-a povestit cu detalii surprinzătoare despre scandalul „sectei” transcendentalilor, în care ar fi cuprinși și oameni din etajele de sus ale ierarhiei. Toți acești ghinioniști fu­seseră niște simpli audienți la niște cursuri de „meditație”, aprobate, mai întîi, la nivel înalt, apoi incriminate, cînd cei de sus și-au schimbat părerea. O capcană, o farsă... dar mi-e greu să știu dacă acest „șef de secție” nu e și el cu dublă acreditare. În spital urma să aibă loc chiar azi ședința de excludere a celor cîtorva medici implicați în tenebroasa comedie a e­rorilor.

Am plecat de acolo pe la 10. La chioșcul din parcul spitalului, surpriză: se vindeau por­tocale! Am cumpărat 2 kg. Pe drum spre casă lumea mă tot oprea, întrebînd... unde am găsit portocale. Vînt rece, ca și în zilele precedente. Am trecut prin piață. Cozi nesfîrșite așteaptă sosirea, eventuală, a camioanelor cu carne. Sute de persoane, încolonate, cu­mințite.

Acasă, în hol, un mare afiș anunță că în luna mai nu va fi apă caldă. Deschid cutia poș­tală. Nici o scrisoare. În ultimul timp, poșta îmi acordă, evident, un regim special: o carte poștală de la părinți, din Suceava, face cam două săptămîni, o scrisoare din Iași, de la Volovici, a ajuns după 16 zile, ilustratele din America, de la Cella, nu vin deloc (deși mi-a comunicat la telefon că a scris zilnic în cele peste 3 săptămâni de cînd este plecată). Scot din cutie ziarul „România liberă“. Prima pagină. Titluri mari. Ședința Comitetului Politic Executiv al P.C.R. Legea fondului funciar. Aprobarea vizitei Președintelui Ceaușescu în China și Coreea. Președintele Nicolae Ceaușescu a acordat un interviu pentru ziarul ja­po­nez „Mainichi Shimbun“. Întorc ziarul la ultima pagină. O nouă mărturie a prestigiului in­ternațional al președintelui României. La Atena a apărut lucrarea: ROMÂNIA-CEA­U­ȘES­CU. Convorbiri româno-gaboneze. Excelenței Sale Domnului Yitzhak Navon, Pre­ședintele Statului Israel. Aniversarea Zilei naționale a Statului Israel îmi oferă ocazia de a vă adresa dumneavoastră și poporului israelian sincere felicitări, urări de pace, bunăstare și prosperitate. Sub această telegramă, două coloane de text, pline de sfaturi și reproșuri la a­dresa statului sărbătorit. Atitudinea oficială se schimbă, s-ar zice, de la un moment la altul, deși, în fond, păstrează tradiționala ostilitate și viclenie. Ieri, Declarația oficială ro­mâ­nă cu ocazia retrocedării Sinaiului se referea elogios doar la poporul egiptean, omagiat cu acest prilej. Încheierea reuniunii Comisiei independente pentru dezarmare și proble­me­le securității. Centenarul Titulescu, Evoluția situației din Salvador. Diferendul argenti­nia­no-britanic. Brno: depunerea unor coroane de flori la Monumentul ostașilor români că­zuți pentru eliberarea Cehoslovaciei. Lucrările Congresului Partidului Popular Revo­luționar Laoțian.

Răsfoiesc ziarul, cercetez pagina a doua. Nu, nici astăzi n-a apărut articolul meu despre Enescu, despre care redactorul-șef mă asigurase din nou, acum 3 săptămîni, că va fi publicat în cîteva zile. (Textul fusese predat redacției la 8 ianuarie și ar fi trebuit să apară i­mediat. Aveam pe atunci un fel de rubrică bi- sau tri-săptămînală pendulantă. Între timp, nu­mele meu a fost „colorat” insistent în presă, așa că amînarea, mai ales într-un ziar ce în­cerca să-mi fie favorabil, capătă semnificație. Consecințele scandalului la care am fost su­pus de la începutul anului? Bizarul meu nume?

O zi obișnuită, totuși. Ar trebui detaliat ce înseamnă o zi „obișnuită”, aici și acum, ex­plicat cine este cel care relatează, ce anume l-a determinat, în pofida nenumăratelor e­zitări, s-o facă.

La începutul lunii martie, am primit din Iași o scrisoare. Un anume pasaj din rîndurile lui Volovici, referitor la „faimosul” meu interviu din „Familia” mi-a accelerat gîndurile. „Am tot oscilat dacă trebuia sau nu publicat, pînă mi s-a făcut rușine“ scrie Leon. Am făcut atîta caz (mai mult în gînd) de faptul că nimeni nu are curajul să dea o replică re­vistei „Săptămîna”, iar cînd cineva are curajul s-o facă, ne gîndim dacă era oportun sau nu. Poate te-a costat cam mult, dar merita. Oricum după recentul atac din „Luceafărul“, mă gîndeam că dosarul crește și ai putea răspunde, odată, cu un volum, în genul Cum am de­venit huligan, cu singura deosebire că în acele vremuri cumplite o astfel de replică a pu­tut să și apară... Venisem la București și cu un gînd ascuns și provocator, în ceea ce te pri­vește. Intenționam să te iau cu binișorul, ca Mefisto pe Faust, și să obțin de la tine, în scris, o confesiune-răspuns la o întrebare: ce înseamnă pentru tine «conștiința iudaică». Cred că, în alte condiții și într-un mod particular, refaci cazul (și chinul) lui Sebastian, dînd însă, sînt sigur, un alt răspuns. Parțial, l-am putut deduce din nuvela Lipova, care m-a încîntat”.

Poate să fi fost acesta momentul cînd, citind scrisoarea, am simțit tentația de a descrie împrejurările ultimelor luni. Dar și atîtea fapte și întrebări care au constituit, ani de-a rîndul „materia” gîndurilor, a orelor de însingurare, a întîlnirilor cu cei mai apropiați dintre prieteni. Apăsătoare întrebări insolubile. Certitudinea zădărniciei. Și-apoi... chiar și ridicolul: un scriitor încă aparent departe de ora memoriilor și testamentului umple pagini niciodată publicabile în țara sa, poate nici în altă parte (mai ales că încă nu in­tenționează exilul și nici scandaloasa publicitate a „lansării” cu orice preț pe piața ex­ternă a atîtor vandabile exhibări, abil regizate).

M-am tot gîndit la posibila actualizare a controversei: ATENA sau (și) IERUSALIM.

Dar am de multă vreme senzația unui impas, prin pierderea, parcă, a „urgenței” an­xi­oase de a scrie. Efect, cine știe, și de vîrstă, nu doar al vremurilor tot mai apăsătoare? În planul meu de lucru am, totuși, în vedere obiective (destul de) precise. Aș avea aproape gata un volum de publicistică. Aș vrea să pot continua cu mai mult spor amplul roman Alegoria prudenței*, care ar urma să aibă vreo o mie de pagini (3 volume) și să mă reprezinte cu adevărat. Mă gîndeam să continui cu încă două volume ciclul Zilele și jocul. Abia apoi ar urma să public Anii de maturitate ai lui August Prostul, pentru care am deja mult material adunat și în care ar exista, fără îndoială, și un amplu capitol intitulat: Atena și Ierusalim.

[*Romanul Plicul negru ar fi fost doar primul volum din Alegoria prudenței]

În ultima vreme, senzația (cea mai) persistentă pentru concetățenii mei de toate ca­te­goriile pare a fi: sfîrșitul. Lipsa oricărei perspective încurajatoare. Nicicînd mai mult decît a­cum n-au apărut mai certe atomizarea vieții cotidiene, degradarea. O limpede stare nega­tivă, atotcuprinzătoare: „înghețarea”, pentru durată nedeterminată, a creativității. Înșelătoarele și prea scurtele intervale de relativ㠄relaxare”, confuză și naivă, din deceniile  imediat anterioare, par abolite.

Stare de anihilare a individului și a colectivității, sufocare și apatie, descurajare ve­cină cu mortificarea.

Sîntem în 1982, în România, unde indicele economic a coborît sub orice așteptări, iar hrana zilnică se procură cu eforturi deosebite. Negrele accente sociale conlucrează catas­tro­fic cu trista stare de spirit. Contrastul între adevăr și retorica instituționalizată, între le­gile proliferînd prin sciziparitate și sfidarea oricărei legi, vorbăria schematizată pînă la schi­zo­frenie, deciziile punitive venind dinspre sferele concentrice și suprapuse ale sistemului. Un sistem penitenciar.

Am deja, incredibil, 46 de ani! Prelungită adolescență, un soi de puerilitate delica­tă. Luciditatea suferinței? O încordare sinucigașă, mai curînd. Zădărnicie, ostilitate, anihi­lare...Părul s-a tot rărit, călcîile s-au îngroșat. A sporit oboseala, descurajarea, inima și mintea dau semnale încurcate. Se insinuează tot mai acut gîndul abandonului sau al e­va­dării din fundătura în care nimic nu mai este posibil. Creația, elanul pur, stoica ardoare? Vic­toria completă a oprimării este atunci cînd apatia, suspiciunea, spaima au devenit de­pline, acoperind totul, „totul” cum repetă, mereu, președintele nenumăraților președinți din această țară („Să facem totul”). Oroarea pătrunde, în cele din urmă, insidioasă, în casa fie­căruia, la masa sa, în patul său, în mintea și în inima obosite de atîta nefirească uzură ri­dicolă. Apartamentul este situat pe Calea Victoriei! Suspendat peste chiar găfîitul o­rașului care pătrunde, oră de oră, ziua și noaptea, cu uruitul de tramvaie și mașini, în sufletul captivului locatar. Începutul Căii Victoriei, primul imobil, numărul 2! N-ar fi singurul pa­radox. Un bun titlu, prin contrast: CALEA VICTORIEI.

Deprimare, nemulțumire, mînie? Da, mai mult ca oricînd. Într-o recent apărută carte de convorbiri cu Florin Mugur, Paul Georgescu, întrebat asupra influențelor lui Ca­ra­giale, spune la un moment dat: „Sarcasmul îndurerat al lui Norman Manea vine din alte părți — Camil, cred” și adaugă: „Ai observat la Camil Petrescu conjuncția Eminescu-Caragiale?” Sînt, firește, cu totul tulburat de o asemenea conjuncție.

 

Întrebările vin într-un moment cînd datele personale (vîrsta, scrisul, etnicitatea) se în­tîlnesc, într-un unghi ascuțit, cu cele ale ambianței. Aici, unde se spunea că nici o lege nu durează mai mult de 3 zile, aici, „la mijloc de bun și rău”, mizeria complicitează cu anxie­tatea, șmecheria cu interdicțiile, apatia cu suspiciunea, izolarea cu indiferența. Mi-a­mintesc, iarăși, de Oul de șarpe al lui Bergman... Atmosfera pregătitoare a catastrofei, ma­rasmul total, treptată astupare a ultimelor guri de aer. Îmi revin în minte cuvintele lui Thomas Mann în momentul părăsirii Germaniei, cuvintele lui Freud fugind din Viena cu ca­re se identificase.

Ar trebui, împotriva absurdului, să poți continua a scrie? În definitiv, absurdul nu fa­ce decît să absolutizeze condiția artistului. Ostilitatea mediului și propriul sentiment de i­nutilitate. Aici, în jur, totul cade însă sub previzibila limită... Artistul nu este un fericit, nici atunci cînd în jurul său oamenii behăie de voie bună și nepăsare, nu este nevoie să-i pre­gătești azile psihiatrice sau închisori pentru ca să-l faci nefericit, El poate fi, de altfel, mai liber în celulă decît în afara ei. Dar energia psihică și cerebrală care i se cere implică nu doar tensiune, ci și seninătate, detașare. Puterea de concentrare este evident condițio­na­tă și de ambient; este neapărat să nu te fi epuizat în prealabil în tensiunea tracasărilor triviale. Umilit pînă la anihilare, la voia primejdiilor ascunse în dirijatul hazard al haosului din jur. Absurdul, „concretizat” în forma sa cea mai vulgară și agresivă, anulează, nu po­tențează, resursele creativității.

Să poți pleca, precum Rimbaud? Renunțînd la himera scrisului? În favoarea unui vital, sălbatic instinct al nesațului, care este și al autodistrugerii? Sau, ca în reveriile ultime ale lui Kafka, să întîlnești religia, în locul scrisului care o înlocuise.

Nu oricine forțează asemenea opțiuni. Nici măcar atunci cînd ceasul destinului pa­re să nu mai îngăduie amînare.

A avea dreptate „împotriva cetății întregi”? „Nu există nici o altă ședere în lucidita­te, nici o altă metodă pentru o gîndire a Rezistenței...decît a te stabili în sihăstrie și a te a­șe­za în poziția de  a avea dreptate împotriva cetății întregi” afirmă, apodictic, Bernard-Henri Lévy.

Ce fel de sihăstrie, unde, cînd? Cetatea nu te orpimă prin fanatismul vreunei cre­din­țe pe care ți-ar impune-o, ci prin prăbușirea sub minciună. Pe toate zidurile este omagiată duplicitatea, fatalitatea răului. Nici nu mai poate fi vorba de „a avea dreptate”. Colec­ti­vitatea, Cetatea nu mai sînt tradiționalii adversari ai individului, ci stau sub aceeași lespe­de.

Fiind evreu ai, firește, de suportat o încărcătură suplimentară. „Capacitatea portantă”, cum se spune în rezistența materialelor, ține de altă distribuție a eforturilor și a elasticității, fibra fragilizată are de suportat o solicitare mai mare decît cea obișnuită. Nevoită (deci „aptă”?) a-și mobiliza resurse nebănuite. Cînd strivirea este generală, decența solida­rității îți cere, însă, să nu te consideri în nici un fel „special”... să refuzi a te considera, chiar dacă ești, mai nedreptățit decît ceilalți.

De fapt, toți cei rămași fideli lor înșile devin, în asemenea condiții, un fel de „evrei”. Nu prin sînge sau religie: evrei, prin situație. Paradoxal, adevărații evrei au de su­portat nu doar „suplimentul” perpetuu al condiției lor, dar și vicleana „favoare” de a părăsi (răs­cumpărați de conspirația internațională!) Cetatea Captivă. Iată, de data asta, ei pot scă­pa de ciumă. Dispariția evreilor este dintotdeauna dorită de casta autoritară, chiar dacă ple­carea lor ar anula sursa tradițională de diversiune.

Prin condiția precarității și prin superbia căutărilor sale scriitorul seamănă cu „e­vreul”. Nu doar prin asta. Sartre spunea: „M-au lăsat să umblu prin bibliotecă și am dat a­salt înțelepciunii omenești. Asta m-a făcut ceea ce sînt. Mai tîrziu i-am auzit pe antisemiți re­proșînd de sute de ori evreilor că nu cunosc lecțiile și tăcerile naturii. În acest caz, eu sînt mai evreu decît ei.”

Dar și cetățeanul obișnuit devine, uneori, astfel. Hăituit, suspectat, strivit de mala­xo­rul totalitar. Chiar și în societățile „normale”, momentele de extremă încercare aduc, prin acuitatea suferinței care înseamnă prăbușire și, deopotrivă, regăsirea fondului adînc și ultim, acea tragic㠄iluminare” umană, care are, poate, și ceva evreiesc.

Să perseverezi a fi tu însuți. Să demonstrezi că este, totuși, posibil, în orice condiții. Sînt evreu; nu am un carnet de partid roșu sau de altă culoare; scriu... nu știu exact ce, un „ceva” care nu este comod din nici un punct de vedere; nici oficialitatea, nici comerțul de carte nu au de ce să mă încurajeze.

Mi-amintesc din nou de Hans Hartung, aristocratul german care a luptat în Le­gi­unea străină împotriva naziștilor, suspectat continuu de camarazii săi fiindcă era german. Nu putea aduce nici o motivare: „nu eram nici evreu, nici comunist, nici măcar angajat po­litic într-un partid oarecare”. În artă se menținea la fel de singular, pictura sa nu răs­pundea așteptărilor, nici canoanelor, nici gloriilor oficializate. „Nu puteam să cedez. Aș fi pu­tut, e adevărat, să accept compromisurile, compromiterile. Să încerc să fac o pictură mai la modă care s-ar fi vîndut; aș fi putut să fac desene pe fulare. Dar atunci, puteam tot așa de bine să mă întorc în Germania, să devin nazist și să-l suport pe Hitler. Dacă aș fi cedat, aș fi cedat în toate.”

 

Pe la începutul lui martie, scrisoarea din Iași anunța intenția unui dialog. Am acceptat; la ora răspunsului sîntem deja în iunie.

Avînd în vedere precauția corespondentului, care vorbea despre „gîndul ascuns și pro­vocator” de a obține o confesiune privind conștiința mea „iudaică”, altfel zis, asupra re­lației mele cu acest „ghinion” (cum spunea Heine), promptitudinea cu care am consimțit ar putea surprinde...

Aș fi ezitat îndelung, altădată. Probabil, aș fi refuzat, în cele din urmă, asemenea com­plicată și, de ce să n-o spun?, stînjenitoare incursiune în mine însumi. Presat de proiecte literare, „ocolul” acestei interogații părea amînabil pentru oricînd sau pentru niciodată. Interogația exista, oricum (chiar dacă implicită, codificată literar), evita exhibarea.

Accept acum „discuția”, tocmai pentru că a devenit mai dureroasă? A devenit astfel pe măsură ce blocajele s-au înmulțit și cumulat, situația s-a tot otrăvit, maculat, închis. Fiecare dintre inconfortabilele premise — cea de scriitor, cea de evreu — au început să con­sti­tuie (poate așa au fost, de fapt, dintotdeauna) o accentuare a impasului celeilalte. Articu­lare reciprocă mereu mai strînsă, pînă cînd conjunctul își explodează contradicțiile. De mai multă vreme nu mă simt în stare să le depășeșsc, nici în parte, nici, cu atît mai puțin, în descurajanta lor simbioză.

Terapia mărturisirii ar promite asumarea acestei intercondiționări?

Ne aflăm, prin urmare, în vara lui 1982. La 46 de ani am cîteva volume de proză pu­blicate. Primirea lor n-a fost chiar sărbătorească dar în cei cam 15 ani de la debut s-au ex­primat, într-adevăr, și opinii critice extrem de favorabile. Da, au apărut comentarii subtile despre scrisul meu. Văzut în contextul vieții literare socialiste, asemenea măgulitoare o­pinii publice înseamnă chiar mai mult decît par. Fiindcă (o știi bine, desigur) moravurile li­terare nu rămîn cu totul străine de cele sociale. Selecția valorilor (care a suferit dintotdeauna, în România, bizantine devieri conjuncturale), a suportat în vremea noastră ma­ni­pu­larea datorată canalelor de dirijare oficială. Așa stînd lucrurile, onestitatea unor critici merită, cu atît mai mult, gratitudine.

Situația mea, din start, a fost mai complicată. Am venit spre literatură din lumea unei alte profesii. Nici nu am făcut cuvenitele declarații, plecăciuni sau adeziuni care fac parte din ritualul locului. Dacă cineva ar fi avut năstrușnica idee de a mă invita la televizi­une (nu s-a întîmplat, în acești 15 ani, niciodată, ceea ce arată, totuși, o anume coerență a criteriilor), n-aș fi putut nici măcar să apar cu o cască de miner pe cap, în amintirea tatălui din abataj, sau așezat, melancolic, pe prispa casei țărănești, pentru a-mi revendica o sănătoasă  „obîrșie” care să răscumpere și să echilibreze „păcatele” unor cărți mai puțin canoni­ce, cum au procedat unii dintre combativii mei colegi. Am scris o literatură apăsat „perso­nală”, despre care am aflat, chiar din recenziile favorabile, că este „dificilă”, cam aparte și oarecum ermetică.

În sfîrșit, ca un adaos: sînt și evreu. N-am afișat și n-am negat în vreun fel această de­terminare. „Ghinionul” poate fi privit și ca un handicap mobilizator. Cunoscînd difi­cul­tățile atîtor confrați „sută la sut㔠români, acum și aici, aș resimți, cum am spus, ca o in­decență să insist asupra surplusului meu de întrebări și piedici. Dar tocmai pentru că sînt concrete, imediate și semnificative, aceste accente particulare nu trebuiesc omise.

Nu pentru a mă separa de ceilalți sînt obligat să amintesc de înmulțirea manifestărilor publice naționaliste și antisemite, ci pentru că, în zilele grele pentru noi toți, a­duc propria mărturie despre degradarea primejdioasă a unei situații ce ne privește deo­po­trivă pe fiecare. Asum riscurile crescute ce îmi revin.

Acum cîteva luni mai mult de o treime a Consiliului de Conducere al Uniunii Scr­i­i­­torilor a cerut (în baza unei prevederi statutare) convocarea extraordinară a Consiliului pentru a se discuta excesele naționaliste și antisemite din presă. Semnatarii sînt, în co­ple­și­toare majoritate, neevrei și nearmeni și nemaghiari.

Dificultățile acestei perioade fiind mai ales economice și politice, ele devin, însă, i­ne­vitabil și culturale. Treptata îngustare a cîmpului de expresie, presiunea cenzurii, ri­gi­dizarea excesivă a structurilor administrative au sporit tensiunea în comunitatea intelectuală. Unele stupefiante acțiuni de intimidare recente, de un specific sud-american, arată că nu doar exprimarea unei opinii critice, dar și a ține un jurnal sau, să zicem, a răspunde în scris, fără nici o intenție de publicitate, întrebărilor unui amic poate provoca represiuni dure.

Este aproape un an de cînd au avut loc, pentru prima dată după război, alegeri de­mocratice la Conferința Scriitorilor. Acest eveniment excepțional a fost, firește, ignorat cu totul în presă. Adunate într-o carte, luările de cuvînt ale Conferinței ar constitui, fără în­do­ială, o expresie a demnității spirituale din cușca Estului socialist. Asemenea carte nu va a­părea, însă, probabil, niciodată. Cei care ne controlau, la intrarea în sală, nu permiteau nici măcar un casetofon.

La puțină vreme după Conferință, criticul Gh.Grigurcu mi-a solicitat un interviu pentru revista „Familia”. I-am răspuns la începutul lui august 1982. Întrebările sale și răs­pun­surile mele nu sînt esențial diferite, ca tematică și ca ton, de dezbaterile Conferinței. Lu­mea cărții văzută ca „miraculoasă convertire a unei suferințe, a unor strădanii și spera­nțe solitare” (cuvinte pe care le-a citat și Leon Volovici în formularea întrebării), era pusă în legătură cu convingerea c㠄un nume adunat pe o carte semnifică, poate, suprema încercare de solidarizare cu semenii, de sfidare a destinului ființei muritoare.” Continui să cred, cum i-am afirmat-o și lui Gh.Grigurcu, că: „din această dublă și doar aparent contradictorie articulare a muncii artistului rezultă natura oarecum specială a celui care, de fapt, a spus totul în oper㔠și că, în plus, cînd apar momente de deosebită gravitate, „și cei mai însingurați dintre oamenii scrisului sînt obligați să-și înfrîngă scepicismul, să accepte riscul re­­toricii în care nu cred.” Adică, să vorbească în Forum.

Aceast㠄dublă articulare” este, probabil, și problema centrală a scriitorului. Aici se a­flă, poate, și un posibil răspuns la întrebarea privind „rădăcina” scriitoricească sau e­vre­ias­că a nemulțumirii creatoare.

Mi-am înfrînt, așadar, scepticismul și am acceptat retorica. Riscurile s-au dovedit chiar mai mari decît s-ar fi bănuit. Nu mai era august, era iarnă cînd a apărut interviul. Con­testatarii de la Conferință se cam cumințiseră, deja, în noile funcții. Iar înfrînții, de da­ta asta, „oficiali” de dreapta ai Puterii național-socialiste, cei ocrotiți de forurile ideolo­gice și administrative, și-au reluat ofensiva.

Lipsite de haz, reacțiile la interviul meu sînt, totuși, de tot hazul. Ar trebui să mă simt onorat că cei ce m-au atacat sînt dintre cei predestinați s-o facă și că n-au răspuns la nici un argument. Au declanșat doar răcnete, înjurături, bîlbîieli, calomnii, amenințări con­fuze, și, din nou, răcnete.

Ar fi, într-adevăr, subiectul unei broșuri de tipul Cum am devenit huligan... „Do­sarul” acestui interviu ar putea interesa cîndva un sociolog sau un psiholog care ar vrea să scruteze relația individ-mediu, Putere-adevăr, artist-Autoritate? Cel mai netalentat dintre ra­tații scrisului îmi cerea „ceva mai mult talent”... Slujbașul dublu, cu acreditare de la atot­pu­ternica Instituție (cunoscută, deși „secretă”) îmi psihanaliza „obsesiile administrative”. Un popă brusc raționalist mă acuză că cer „arderea cărților”. Să mai pomenim alte dră­gălășenii: „extrateritorial”, de „altă limbă”, „arhanghel”, „stalinist”, „procuror” etc. etc.? Dar schimbările stupefiante de poziție? Neașteptatele schimbări ale „ultrasentimentelor” in­chizitoriale? Toate acestea nu făceau decît să confirme, cuvînt lîngă cuvînt, ceea ce afir­ma­sem în interviu. Replica la aceste lături și răcnete era interviul însuși.

Dar nu la riscurile de acest fel mă refer, deși atacurile în presă constituiau, treptat, un soi de asediu greu de suportat și, într-o societate ca a noastră, periculos. Nici la accentele puternic antisemite nu m-aș opri. Antisemitismul derivă, și de data aceasta, dintr-o ati­tu­dine globală. Care „se adoptă nu numai față de evrei, ci față de oameni în general, de is­torie și societate.” Adică acel bizantinism: „impermeabil la rațiune și experiență, nu dintr-o convingere puternică, ci, mai curînd, întemeindu-și forța convingerilor din faptul că a optat să fie impermeabil”, să fie, adică, „teribil”. Într-adevăr, cum spune Sartre, din ca­re am citat, mai curînd „o pasiune” decît o „concepție asupra lumii”...

Consecințele mai adînci au fost, însă, altele. Felicitările telefonice și adeziunea orală au amuțit la primul foc de armă oficială. Nu mai era vremea solidarității electorale din vremea Conferinței?... Nici măcar a unei solidarități particulare, prietenești? Oricare dintre o­ra­torii din urmă cu doar cîteva luni ar fi tresărit, mirat, dacă i s-ar fi amintit că acest interviu reprezentase, de fapt, punctul de vedere în numele căreia vorbise el însuși cu doar cîteva luni în urmă, îndelung aplaudat, unanim votat, devenit lider al asociației sau al secției sau al comisiei ș.a.m.d.

Au suportat, mărturisesc, greu tăcerea din jur. Nu cea „publică”, ci cea particulară, co­legială. Dar m-am instruit, cu folos, și asupra mea însumi. Am avut în acea perioadă convorbiri oarecum întîmplătoare cu domni altfel cu totul stimabili, cu distinși intelectuali, cu oameni de condei delicat. În situația de la noi, unde o îndelung exersată adaptabilitate a intrat în firea lucrurilor, atitudinea morală isterizează spiritele primare, dar nu mobili­zează, în schimb, pe cei care li se opun. Aceștia se simt mai curînd stînjeniți. Nu reac­ționează public (ar fi greu, dacă nu imposibil, azi așa ceva), dar nici particular. Iar cei ce ex­cla­mau, rareori, rarissim, „bravo, domnule”, își reluau, imediat, apoi, cotidienele strategii de igienă, de costumație convenabilă, de mărunt confort. Mihail Ralea avertiza acum ju­mă­tate de veac: „Generația noastră, dacă își simte vreo chemare, va trebui să dea lupta pe te­renul etic. Va trebui să combată cu disperare bizantismul, fanariotismul, șiretenia, pehlivănia, scepticismul trivial și jovialitatea zeflemistă. Revendicăm pentru onoarea acestui popor puțin sentiment tragic al existenței și puțină amărăciune conștientă, în locul o­pe­retei sinistre care ne macină energiile cu veselă indiferență și cu nesimțită inconștiență. Cu alte cuvinte, să creăm o etică românească”. Da, măcar puțină amărăciune conștientă...

A fost un semnificativ test asupra capacității de a rezista în condiții de izolare accentuată, de marginalizare. Regimul de perimetru sanitar și-l protejează, firește, nu doar oficialii și oficializații noștri de azi, ci și mulți dintre confrații care țin, mai presus de orice, la li­niștea existenței lor „creatoare”. Cine ar putea să-i acuze, în actualele condiții? Nu știu da­că sînt mai bun ca ei.

M-am referit la toate astea doar dintr-un scrupul al exacității, pentru a sugera îm­pre­­ju­rările personale și climatul general în care debuta dialogul propus de scrisoarea din Iași.

 

În cele din urmă, riscul de a supraviețui izolat, marginalizat, excentric mă aducea, de fapt, aproape chiar de întrebarea care deschide acest dialog.

Mi-am repus, așadar, cu alt ton, întrebările pe care le sugerau invectivele și injuriile pro­vocate de interviul din „Familia”. Asemenea întrebări își află, iată, rezonanță în prima (lungă) întrebare din scrisoare.

Într-adevăr: nu sînt, oare, cumva, realmente „extrateritorial”? Exigența etică oare con­travine (sau chiar „usucă”) vocația creatoare, talentul? Este vorba de fireasca nemulțumire, ajunsă la exasperare, a scriitorului față de realitatea din jur, existentă desigur, la atîția confrați de aici și de acum, ca și de pretutindeni și dintotdeauna, sau este chiar o sensibi­li­tate „străină”?

M-am putut întreba, cum mi-au și reproșat, poate, tacit, unii, dac㠄tocmai eu” trebuie să rostesc adevărul, dacă tocmai „noi” trebuie să-i trezim pe alții. Rămînem, într-adevăr, mereu acel „ferment” care impulsionează, răvășite, pune în tensiune elementele po­ten­țiale adverse? Care creează în jur mai curînd iritare și suspiciune, decît o reală solida­ri­za­re?

Iată, iarăși... Atena sau Ierusalim. Poate, totuși, cum aș năzui: Atena și Ierusalim?

Ar fi prea multe de nuanțat despre acel „patetic dialog dintre un grec și un evreu”, ca­re constituie spun unii, „istoria spirituală a Europei”.

Mi-am amintit, din nou, după tragica dispariție a lui Radu Petrescu, de acest su­biect. O polemică mai curînd implicită decît explicită mă opunea admirabilului artist și a­mic, credinciosul ascet al Frumuseții, al Artei. El refuză urătul imediat prin ignorare. Eu însumi am reușit, poate, să mă feresc o vreme de a ieși, cumva, din armonia esteticului. M-a răzbit, în cele din urmă, însă, exasperarea... Scriind ultimul volum de nuvele (Octombrie, ora opt , Edit.Dacia, 1981) am fost adesea speriat că starea în care scriam m-ar păutea arunca în afara artisticului. S-a întîmplat așa și cu alte cărți ale mele, cu toate căr­țile mele? Față în față cu pagina albă, sensibilitatea, luciditatea autocritică dar și abandonul în jocul imprevizibilelor creației își fac datoria? Readuc revoltatul în frontierele artei?

Deci: deprimare, nemulțumire, mînie... Ele există în mai toate cărțile autentice.

Motivată biografic, s-ar putea descoperi, desigur, și „rădăcina evreiasc㔠a suferinței. Rareori o găsești într-un mod mai patetic decît la evreu. Purtător nu doar de specificitate, ci și de universalitate? Umanitate vulnerabilă și vulnerată, perpetuu obligată să ia act de si­ne, de precaritatea condiției în care asumă relația cu „ceilalți”?

Dacă mergem la rădăcina rădăcinilor ajungem la suferința de a fi om, pur și simplu.

II. Tradiția și ruptura

„Îndreptățita mefiență cu care priveam spre duplicitatea celor de la Comunitate (deloc bucuroși, de altfel, de „scandalul Familia”) își potența vehemența datorită ne­pu­tinței de a-mi apăra integritatea altfel decît în izolare. Nici Sebastian nu se sinucisese ieșind în stradă pentru a-și striga revolta și dezgustul față de dictatura antonesciană, ci se refugiase în integritatea Jurnalului său. Dorința firească de a trece, în asemenea împrejurări extreme, strada „spre ai săi” a avut dublu efect: redescoperirea identității și măcar parțial, a tradiției iudaice, puse mereu în umbră și în paranteză și, aproape simultan, un drastic contrast: dezamăgirea adesea copleșitoare față de „oficialii” Comunității. Nu altfel mi se întîmpla, în condiții aparent diferite, în „anii lumin㔠ai dictatorului de Scornicești.”

 

(Din „Nota preliminar㔠a autorului, în Familia)

 

LeonVolovici: Am avut de multe ori prilejul să constat că scriitorul evreu (nu intră în discuție cel de limbă idiș sau ebraică) se află dintru început într-o situație ambiguă și în fa­ța unor probleme insolubile. Kafka era exasperat de duplicitatea funciară a mediului său e­vreiesc, oscilînd, cum spune cineva, între „o vagă fidelitate față de tradiție și aprobînd vag do­rința de ruptură.” De acest chin — îmi dau seama din cîteva nuvele cu substrat biografic — n-a scăpat nici Norman Manea. Prima „mișcare” este aceea de a întoarce spatele propriei tale tradiții — diminuate, uscate, convenționale (cel puțin așa pare la prima vedere) și de a alege pe cealaltă: vie, firească, puternică, dominantă... Fundoianu, pe la 15 ani, scria (și trimitea la „Viața Românească”) poezii patriotice despre daci și romani, despre Ștefan cel Mare, deși tradiția iudaică a familiei sale era excepțională, aproape străină duplicității a­mintite. În cazul nostru — cred că și al tău — a fost mai întîi o opțiune românească, ur­ma­tă, după un număr de ani, de o alta, mai dureroasă, dar și mai matură, pentru lumea stră­moșilor, pendulînd de fapt, între amîndouă.

Ai putea reconstitui cum și cînd s-a produs întîlnirea cu moștenirea iudaică? A fost ceea ce se cheamă o „revelație” sau un proces lent?

 

Norman Manea: Scriitorul, evreu sau neevreu, se află, prin însăși natura vocației sale, în ambiguitatea funciară a artei. Aparține vieții, ca orice om. Totuși, nu-i aparține de­cît parțial? Uneori mai deloc?

Tulbure pendulare... relație fluidă și greu de fixat, pentru că din această lume, pe ca­re o contemplă și o suportă nu totdeauna cu încîntare, se naște alta, care îi seamănă și nu prea, care o cuprinde, dar nu cu totul, care îi caută esența, aflată poate adesea dincolo de ea și nu neapărat în miezul ei.

Faptul că scriitorul evreu vine „încărcat” cu o ambiguitate sporită ar putea fi un handicap fertil? Plătim, probabil, mai scump ca alții și străbatem un mai întortocheat su­pli­ciu. Nebuloasa focalizează pînă la urmă suferințele în acel bizar „produs”, misterios or­do­nat, lunecînd printre clasificări.

Tradiția și ruptura... Tentația scriitorului spre una sau spre cealaltă, oricît ar fi de pu­ternică, conține echivocul. Scriitorul nu este un misionar, un „preot”, nici nu este aliniat într-o grupare, oricît de stimabilă.

Să-l cităm pe Barthes:„Spre deosebire de preot, artistul se miră și admiră; privirea sa poate fi critică, dar nu acuzatoare: artistul nu cunoaște resentimentul. (...) Artistul este a­menințat nu numai de puterea constituit㠗 martirologul artiștilor cenzurați de Stat, de-a lungul Istoriei, ar fi de o lungime exasperant㠗 ci și de sentimentul colectiv, oricînd posibil, că o societate se poate lipsi foarte bine de artă; activitatea artistului e suspectă pentru că ea deranjează confortul, securitatea sensurilor statornice, pentru că este în egală mă­sură costisitoare dar gratuită, și pentru că noua societate care-și caută identitatea, trecînd prin regimuri foarte diferite, nu a decis încă ce trebuie să gîndească, ce va trebui să gîndească despre lux. [...] A fi artist în ziua de azi nu mai e o situație susținută de frumoasa conștiință a unei funcții sacre sau sociale; nu mai înseamnă să te așezi senin în Panteonul bur­ghez al Farurilor Umanității; înseamnă, în momentul fiecărei opere, să fii nevoit să înfrunți în tine acele spectre ale subiectivității moderne care sînt, cînd încetăm să mai fim preoți, oboseala ideologică, reaua credință socială, atracția și dezgustul pentru arta facilă, os­cilările responsabilității, neîncetatul scrupul sfîșiindu-l pe artist între solitudine și grega­ritate”. Scriitorul este un solitar, un suspect, un exclus.

Opțiunea (tradiție-ruptură) nu poate fi concepută decît într-o societate cu adevărat li­beră. Ca să rupi, trebuie să ai ce. Și apoi, tradiție înseamnă înțelegerea, asimilarea unui întreg corp de obiceiuri și învățături. Cînd rupi cu ele, nu înseamnă că le și uiți. Rămîn, to­tuși, în tine, chiar dacă negate. Marele învățat din Berdicev l-a întrebat pe tînărul care striga peste tot că este ateu, la ce ieșivă* a învățat. Mirat, iconoclastul a amuțit, nu înțelegea în­trebarea. Rabinul știa că nu poți nega ceva ce nu cunoști.

[*Din ebraică, yeshiva, școală tradițională religioasă avreiască.]

Ruptura presupune un prealabil contact de adîncime, cu tradiția. Pentru aceasta este mai întîi necesar ca această tradiție să se exercite, să se exprime, să încerce a te include. Kafka se referea, pe bună dreptate, cu mefiență la „vagul” tradiției într-un mediu mediocru, fără coerența unei structuri spirituale și în consecință, la „vagul” rupturii.

Între timp, regiunile totalitare au spulberat, practic, orice șansă de reală continuitate a tradiției. „Egalitatea” este definită prin supunere absolută, uniformizatoare. De­mo­crația nu este doar opusul dictaturii, ci reprezintă și altceva, mult mai mult și altceva decît „cen­tralism democratic” Democrație adevărată înseamnă nu doar că minoritatea se su­pune majorității, ci că majoritatea asigură minorității dreptul de a-și exprima și, mai ales, de a-și păstra convingerile, de a le trăi.

Nu este borba doar de, să zicem, respectarea tradiției ritualice. A fi evreu sau a nu fi sau a fi orice altceva: a fi tu însuți. Puteai oare să nu fii evreu, s㠄rupi” cu această apartenență, în regimul hitlerist, chiar dacă ți-ai fi negat zgomotos și chiar sincer originea? Dar pu­teai fi evreu altfel decît ca iminent candidat la exterminare?

 

Am auzit pentru prima dată idișul în lagăr. A-ți descoperi condiția în asemenea îm­pre­jurări nu permite alternativă. Apoi, am intrat sub rigorile unei societăți care, principial, abolea diferența. Nici n-a prea mai fost timp pentru a înțelege cu adevărat profunzimea diferenței. Instruirea și informațiile treceau printr-o severă selecție și trucare, timpul liber era ocupat de ședințe, mitinguri, tabere, învățămînt politic.

Promisiunea postbelică în Est, (atît de) tentată (și) pentru unii evrei, se referea nu la daci, romani, Ștefan cel Mare (cărora spui că tînărul Fundoianu le închina poezii), ci la utopica „universalitate” a egalității. Pentru destui evrei asemenea promisiune părea mai atră­gătoare decît „Țara Făgăduinței” în care să-și afle, în sfîrșit, un stat, o identitate, o protecție fermă. Nu e chiar așa de greu de înțeles de ce mulți evrei au aderat la „noua ordine”, co­mițînd și ei, ca și tovarășii lor de alte naționalități, abuzurile impuse de „necesitatea înțeleasă”. Carnetul și statutul cărora li se supuneau și în care credeau, le promitea visata, chiar dacă mult îndepărtata, înfrățire generală.

N-a mai putut fi, deci, vorba de o opțiune „românească”. Mai curînd una universa­listă, „cosmopolit㔠deși cuvîntul a devenit foarte repede culpabil în limbajul oficial comunist. Nici opțiunea „evreiasc㔠nu era posibilă în locul și timpul despre care vorbesc. A fost o răvășire generală a valorilor și existențelor. A fost mereu și nevoia de a înțelege ce s-a în­tîm­plat. A înțelege și ceea ce, eventual, pierdusem fără să fi avut.

Am trăit spulberarea normalității, în toate aspectele ei domestice și spirituale. Instinctiv, mai curînd decît analitic, m-am depărtat curînd, încă adolescent fiind, de „șan­sele” pe care mi le-ar fi oferit puterea comunistă. Enigmatice reci puneri în scenă începeau să însemne acel „prea mult” care amenința să deformeze, să-mi strivească integritatea, indi­vi­dualitatea.

Sartre se referă în Réflexions  sur la question juive nu doar la antisemitism, pe care u­neori îl analizează cu pertinență („antisemitismul nu este o problemă evreiască: este pro­ble­­ma noastr㔠a ne-evreilor, adică, spune el), dar și la omul pe care ceilalți îl consideră e­vreu. Filosoful crede c㠄evreul nu este liber a fi evreu”, deoarece autenticitatea asumată a condiției sale îl expediază în ghetto, deci în martiraj, iar inautenticitatea, ducînd pînă la gro­tesc dorința de asimilare cu mediul, este o formă de a dezerta din fața unei situații insuportabile. Pînă acolo merge această tragică nedeterminare, această situare între variantele im­posibilului, încît Sartre povestește că evreii care au intrat primii în Rezistență, înaintea co­muniștilor, furnizînd cadrele de bază cele mai dotate, au ezitat, totuși, s-o facă, pentru că: „Rezistența li se părea atît de conformă intereselor evreilor încît le repugna să se angaje­ze; ei ar fi vrut să fie siguri că nu rezistă ca evrei, ci ca francezi.” Este o stare pe care o cu­nosc, am trăit-o adesea.

Ceea ce Sartre  n-a mai detaliat este analiza condiției de autenticitate și de inauten­ti­citate evreiască, în raport cu două realități limită, în care aceste noțiuni dobîndesc noi coordonate, nu mai puțin dramatice și complexe. Pe de o parte, statul Israel, virtuală co­muniune spirituală și cotidiană a unor oameni de formație diferită (prin specificul țării din care vin) și, totuși, apropiată (în măsura în care au păstrat amprentele apartenenței iu­daice). Pe de altă parte, statele socialiste din Est, unde autenticitatea și inautenticitatea e­vre­iască capătă o cu totul altă substanță, dacă mai au vreuna.

În Est se tolerează organizații evreiești, în măsura în care pot folosi politicii interne și, mai ales, externe a Statului atotputernic. Aceste organizații păstrează, în proporții variabile, modelul, metodele și chiar fragmente „adaptate” ale arsenalului ideologic totalitar. Să ne amintim de „Comitetul antifascist evreiesc” din URSS, înființat cu scopul de a obține ajutorul evreilor americani... și desființat brutal, cu tragice consecințe, cînd acest in­teres nu mai exista.

Am fost frapat de una dintre cele mai duplicitare formule pe care am tot auzit-o, re­petată pînă la saturație, la actuala Federație a Comunităților Evreiești din România. Și a­ceastă organizație păstrează multe din caracteristicile actualei societăți românești. Printr-o prag­matică utilizare a jocului de interese dintre stat și minoritate, prin multiple trucuri de com­plicitate, printr-un activism calculat și energic, munca acestei organizații nu merită, de­sigur, nici contestată pasional, nici elogiată fără rezerve. Federația a obținut, de pildă, lău­da­bile succese în ajutorarea bătrînilor nevoiași și bolnavi. Dar a susține, cum se aude frec­vent, că această activitate ar fi demonstrat (și înc㠄protocronic” pentru prima dată în lu­me!...) c㠄într-un stat socialist poți fi la fel de bun evreu ca și cetățean român” nu este doar suspect, ci, de-a dreptul, o minciună. Jignitoare nu doar pentru evrei, ci și pentru românii îm­piedicați a se manifesta pe deplin, ca adevărați „cetățeni români”. O minciună care pare a ignora realitatea relațiilor dintre religie și statul socialist, dintre minoritari și administra­ție, dintre cetățeni și autoritate. Formularea trebuie respinsă, cred, chiar dacă ar conține o vicleană ironie („la fel” poate fi tradus, de fapt, prin „nici-nici”).

Acest fel de exprimare este caracteristică pentru cineva „educat” aici. Aceasta pri­vește și pe Eminența Sa Șef Rabinul, un om în vîrstă, care a trăit și în alte vremuri, un me­sager foarte călătorit prin occident, un prelat care se revendică de la o cu totul alt㠄ideo­logie” decît cea oficială.

Pentru cei care nu cunosc sau ignoră realitatea noastră, este greu de înțeles mecanis­mul. L-am auzit acum mai mulți ani pe șef-Rabinul Angliei povestind, emoționat, cum a fost primit în România, cum delegația a fost urcată în avionul spre Suceava cu o jumătate de oră înainte celorlalți cetățeni, însoțită tot drumul de un securist amabil și vigilent, cum era așteptată, la orele cele mai excentrice, din zori și din noapte, în mărunte gări mol­dovene, de grupuri de enoriași. S-ar putea oare întîmpla în Anglia ca Șef-rabinul amendat pentru că a circulat cu viteză excesivă pe șoseaua spre litoral să obțină fulgerător de la mi­nis­trul de interne nu doar anularea amenzii, ci și sancționarea naivului milițian care voise să aplice legea, egală pentru toți, cum s-a întîmplat, recent, cu Eminența Sa Moses Rosen? Nici ca enoriașilor care nu vin la 5 dimineața să aștepte în gară înalții oaspeți, să li se taie a­jutorul în haine, ulei și zahăr, oferit de comunitate... nu s-ar putea întîmpla, probabil, în Anglia sper că nu s-a întîmplat nici în România, cum mi s-a spus. Străinul n-are cum în­țe­lege, nu atît aparența pe care o întîlnește, ci motivația ei. În Anglia , Șeful-rabin este, bănuiesc, un cetățean ca oricare altul, care și la traversarea străzii trebuie să respecte regulile vala­bi­le pentru toți, nu numai la urcarea în avion. Uimit, probabil, cînd este salutat pe stradă. E­noriașii vin la el nu ca la o autoritate oficială, ci ca la un confesor și părinte spiritual.

Rabinul englez nu are nici dificultățile, nici privilegiile colegului din Est. Mă gîndesc la privilegiile celui care a știut să oculteze și chiar să pacifice parțial dificultățile.

Fără înțelegerea mecanismului — care permite situații de felul celor din care am exem­plificat — nu se poate înțelege nimic din realitatea Estului.

Am fost invitat acum cîțiva ani la o festivitate omagială organizată de Comunitatea E­vreiască în marele restaurant al hotelului Intercontinental. S-a oferit un prînz spectaculor, s-au rostit nenumărate discursuri. Obișnuit de atîția ani cu mascarada locală, cu destule spectacole grotești, trebuie să spun, totuși, că nici unul nu m-a tulburat ca acesta. Erau prezente personalități culturale române, de origine evreiască sau nu, necesar㠄figurație” distinsă, care să acrediteze importanța evenimentului și valoare „spiritual㔠a obștii. E­rau prezenți numeroși oaspeți de gală din străinătate. De la baronul Rotschild și demnitari israelieni, pînă la foarte decentul reprezentant bulgar.

Am ascultat ore în șir cuvîntări. Rabini americani și preoți români, delegați din Ve­ne­zuela, Cehoslovacia sau Franța. Varianta balcano-iudaică a scenariului (deja) cunoscut drept „cultul personalității”. De data asta nu era personalitatea dictatorului de la Kremlin sau Pekin sau București. Elogiul omagian era altul: „de la Moșe pînă la Moșe, n-a mai fost altul ca Moșe”. Ceea ce însemna: „de la Moise pînă la Maimonide n-a mai fost altul ca Mo­zes Rosen”... Toți  acești reprezentanți ai poporului care a respins primul idolatria pă­reau încîntați de festivitatea la care contribuiau.

L-am privit cu mare atenție pe rabinul danez. Danemarca este o țară pe care n-o cu­nosc; dar în care (poate tocmai pentru că n-o cunosc) mi-am închipuit adesea că ar fi fost po­trivit să mă nasc și să trăiesc. În Danemarca sînt puțin evrei; majoritatea locuiesc, după cîte știu, în capitală. Presupunînd că aș fi locuit la Copenhaga se poate admite că aș fi fost, e­ventual, amic cu distinsul rabin pe care tocmai îl ascultam. Revenit din România, țară despre care, probabil, n-aș fi știut prea multe, rabinul danez (vreau să cred că este un om o­nest, care spune ce gîndește) mi-ar fi repetat cuvînt cu cuvînt cele afirmate în fața auditoriului din București? Eu, firește, l-aș fi crezut... Poate nici nu l-aș fi suspectat de naivitate. Aș fi aflat, deci, de miracolul de care beneficiază iudaismul în România... Ascultînd cu­vîntarea rabinului danez, tocmai astfel de gînduri îmi treceau prin minte.

Format și deformat în România socialistă, cunoșteam realitatea sărbătorită în sala de gală a hotelului Intercontinental în acea înăbușitoare zi de vară. Sărbătoritul de asta și era omagiat: pentru că înțelesese odată cu nejunsurile, și „șansele”, fracționate cum sînt, ale Estului socialist.

Spune ceva această întîmplare despre imposibilitatea unei autentice opțiuni între so­luții golite, deopotrivă, de substanță?

Primele mișcări de refuz, de desprindere, de revoltă ale spiritului nostru critic tulbură adolescentul care năzuiește spre acel altceva, neclar și poate intangibil. Primele imperfecțiuni ale lumii le percepem la cei din imediata noastră apropiere. Revolta copilului în­glo­bează rebarbativ „întregul” existenței, dar în primul rînd pe cei la îndemînă. În artistul de mai tîrziu copilul rămîne viu, altfel nici nu s-ar ocupa cu „jocul” său iluzoriu. Vrînd-ne­vrînd, „tradiția”, „vechiul” sînt moștenirea de care ai vrea să te eliberezi? Este vorba adesea nu doar de o dorință de eliberare, ci și una de re-înrădăcinare în altceva? O separare de cu­noscut, pentru a anula separarea de necunoscutul mai larg, din jur? Pentru a scăpa de a­cel spor de adversitate, neîncredere și primejdie cu care te-a „dotat” separarea nativă?

Generația mea este, cred, și din acest punct de vedere, o generație infirmă. N-am a­pu­cat să venim cu o solidă tradiție sau să ne-o apropiem, prin instruire și prin familie, de care, apoi, să putem să ne separăm, eventual. Exista, desigur, un vag „climat” al casei pă­rintești, uneori  chiar și al comunității (pentru mine, lagărul, de pildă).

Destul de repede, însă, totul a fost acoperit, subțiat, spulberat, în atmosfera genera­lă de după. Chiar dacă sporadice accente și pulsații au rămas și s-au întipărit în subconștient și au hrănit nostalgiile ulterioare.

Am fost repede zvîrliți cu toții în malaxorul cotidian socialist, ritmat de ședințe, statute, lozinci, chestionare, normînd mari idealuri utopice și vehemente eliminări, ample farse demagogice, teribile primejdii punitive. Toate, sub imperativul generalizat al vigi­len­ței, numele suspiciunii instituționalizate.

Evreul rămîne, pentru totdeauna, „străinul, intrusul, neasimilatul în sînul colectivi­tă­ții”, cum credea Sartre? Nu altfel este artistul. Suspect, izolat, exclus (uneori și ca persoa­nă fizică) devine și fostul mare avocat și fostul chiabur și fostul general și fiul de preot și fra­tele unui fost fabricant și unchiul unui fost moșier și chiar fostul comunist. Sînt, în astfel de situații, cu toții, un fel de „evrei” chiar și cînd, în China comunistă, de pildă, nici nu cunosc ciudata noțiune.

„Revelația” moștenirii iudaice? Cu vîrsta, am reevaluat, firește, mediul care mă formase. Am încercat să reconstitui o „filosofie a vieții”, implicită în gesturile, hipersensibilitatea, himerele și exigențele celor din celula familială. Excese pasionale adverse sînt pre­zente în aproape toate familiile evreiești. Gershom Scholem, celebrul interpret al Kabalei de mai tîrziu, a emigrat în 1923 în Israel, ca sionist, într-o perioadă cînd fratele său comunist, deputat în Reichstagul din anii '20, n-avea cum ști că, rămînînd în Germania, va muri în lagărul de exterminare.

Reevaluarea m-a împins să caut, pînă la urmă, tot... cărțile. Lacomă și tardivă nevoie de cunoaștere, autocunoaștere și aceasta este rezultanta amputării socialiste, cu rănile ei du­rabile. Destule dintre aceste cărți m-au tulburat, într-adevăr, m-au ajutat cele focalizînd pe tema Atena-Ierusalim, de pild㠗 cum m-au ajutat toate cărțile bune — să mă înțeleg mai exact, să înțeleg cîte ceva din ceea ce mă înconjoară.