Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

STUDII

 

Dan DĂNILĂ

Poetul Geo Dumitrescu

Față de Geo Dumitrescu am o datorie foarte veche, mai veche de un sfert de veac; și chiar dacă nu am rămas în contact peste ani, nu l-am uitat niciodată, fiindcă am câteva ver­suri ale lui mereu în minte, ca niște refrene, iar cărțile lui îmi sunt mereu aproape – însă mai ales acum, după trecerea lui în neființă, amintirile m-au năpădit...

El a fost unul dintre primii mari poeți cu care am corespondat, chiar înainte de Mir­cea Ivănescu, Doinaș sau Alexandru Lungu, poate chiar primul care s-a aplecat cu se­ri­o­zitate asupra încercărilor mele lirice. Îi sunt recunoscător, asemeni multor altora,  pentru răbdarea cu care analiza poeziile și răspundea la scrisori, pentru amabilitatea cu care îi trata pe debutanți, pe poeții tineri, pentru profesionalitatea cu care își făcea meseria de re­dac­tor literar. Dincolo de umorul subtil și de ironia fină care îl caracterizau și pe care le pi­cura printre rânduri, pentru el poezia a fost întotdeauna un lucru extrem de serios și pre­tindea aceeași seriozitate de la toți cei care se apropiau de ea, fie ei cititori sau scriitori.

Prin anii 1974, când aveam 20 de ani, Geo Dumitrescu era redactor responsabil cu poezia la revista Luceafărul și putea fi găsit o mare parte din an la Sinaia, la Casa Scriitori­lor; de acolo își exercita funcția, acolo îi scriam iar el îmi răspundea uneori direct în rubrica Atelier literar, sau îmi scria pe adresa mea din Sibiu – epistolele acelea s-au pierdut, mai bine zis mi-au fost furate. M-a și publicat la rubrica respectivă, sub pseudonimul pe care mi-l inventasem, Dan Ladina, o anagramă a numelui meu inspirată de personajul camilpe­tres­cian.

Geo era zgârcit cu publicările (și bine făcea) – de fapt,  indiferent de preferințele lui per­sonale sau de spațiul pe care-l avea la dispoziție, nici nu era ușor să publici poezie, în acei ani, dacă nu scriai osanale comunismului.

Din vara lui 1974 pînă în cea a lui 1975 (exact un an) am fost cătană la Satu Mare și chiar dacă pe atunci nu exista încă revista Poesis, găseam acolo cam toate revistele literare importante, cumpăram Amfiteatru, Echinox, Ateneu, România literară, Luceafărul, etc, mă cunoșteau toate vânzătoarele de la chioșcurile de presă. Exista și o librărie care avea un raft de anticariat, care a înghițit o mare parte din solda mea, fiindcă la lăsarea la vatră a­veam o valiză plină cu cărți. Revistele pe care nu le găseam la Satu Mare, mi le aduceau din concedii și permisii colegii de armată clujeni sau bucureșteni.

Îmi amintesc foarte bine că solda era 25 de lei (zece pachete de Carpați fără filtru), iar poetul Ion Mircea, pe atunci tânăr redactor, mi-a publicat în acea perioadă a armatei o poezie sau două la Transilvania – pentru un poem, revista plătea 150 de lei! Când am ri­dicat de la poștă banii și revista, șeful meu, colonelul Plop Ștefan de la A.L.A. Satu Mare a fost foarte impresionat și mi-a acordat ceva mai târziu o permisie nesperată…

Acel an de zile petrecut la Satu Mare a fost extrem de important pentru mine, a fost un an de lecturi capitale, frecventam biblioteca municipală, încercam să-mi caligrafiez într-un caiet speranțele, singurătatea și tristețea (eram și îndrăgostit, nu doar de literatură), eram pentru prima dată mai multă vreme singur printre străini, eram chiar la răscrucea vieții...

Revenind la Geo Dumitrescu, după ce a ieșit la pensie n-am mai știut aproape ni­mic despre el, doar că suferea de o boală cronică, că era un tip singuratic, că trăia extrem de retras – am aflat acum și despre necazurile lui recente cu expulzarea din vechea locuință și mutarea într-un bloc insipid a cărui tristețe i-a grăbit, probabil, moartea...

O perioadă foarte lungă din deceniul 80 nici nu am mai încercat să public, am scris doar pentru sertar, de câteva ori am distrus niște caietele, nu speram că vom scăpa vreoda­tă de cenzură. Astfel că am debutat în volum doar la 39 de ani, după Revoluție, iar între timp am zece cărți publicate; trecuse prea mult timp de la schimbul epistolar cu Geo Du­mi­trescu, de aceea nu m-am mai încumetat să-i trimit cărțile mele, cum poate s-ar fi cuvenit. Dar în aprile 2002 am avut marea bucurie și surpriză de a primi cartea lui bilingvă proaspăt apărut㠄Poezii – Gedichte” cu o dedicație și o carte de vizită purtând adresa Str. Roma 57. Primise adresa mea de la poetul Alexandru Lungu din Bonn și îmi trimisese vo­lu­mul la sugestia dânsului; probabil că între timp mă uitase complet, știu doar că m-am gră­bit să-i mulțumesc și să-i trimit ultima mea plachetă de versuri, amintindu-i de vechiul nostru schimb epistolar, însă nu am mai primit nici o veste de la el... poate nici nu a primit cartea mea, nu ar fi fost prima dată când plicuri mai groase care pornesc spre țară dispar într-un chip misterios...

Probabil că nu vom ști niciodată (doar dacă se va găsi vreun jurnal), din ce motive a refuzat Geo Dumitrescu acele premii literare, de ce a ales izolarea și cum l-au afectat toate bul­versările politice din România de după 1989; se știe că românii își iau în serios poeții a­bia după moarte, când “opera” e încheiată definitiv.

Închei aici cu o poezie pe care am scris-o imediat la vestea morții lui...

 

Dragul meu Geo, mi-aș fi dorit

alte vești de la tine, nu moartea –

ceva albastru-verzui, precum cartea

cu portretul tău de antracit

și cu dedicație, ultima – de-aș fi bănuit,

 

știam, erai trist ceva mai demult

și așteptai numai vești rele, știu

erai obosit de vacarm și tumult

și de libertatea de a trage-n pustiu:

Ieremia, cu oiștea lui, prea urcase,

prea dădea prin gard, ca frigul prin case

 

iar oamenii-cangur adună, adună

și rostogolesc perle în parlament,

mileniul a mai descifrat o rună

iar după măști e un rânjet latent

pe care Africa de sub frunte îl știe –

inima ta e un munte, nu o gămălie de chibrit,

chiar dacă tace, ne spune o poezie:

și totuși, prea de tânăr ai murit...