Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

STUDII

 

Ion POP

Poezia lui Emil Brumaru

Printre oniricii estetizanți a fost așezat și Emil Brumaru, datorită unor adeziuni de prin­cipiu și unor simpatii și afinități față, mai ales, de un poet ca Leonid Dimov. Cu ceilalți participanți al zisului grup oniric, nu are prea multe lucruri în comun, căci lipsește din scrisul său orice bruscare  a imaginarului în sensul urâtului și grotescului coșmaresc sau măcar al dispersiei imagistice și al divagației hazardate, fie și relativ controlate. În schimb, Brumaru e un mare cultivator de fantasme suave, eterice, înfățișându-se cu pre­că­dere în stare de visător mai degrabă treaz, producător de reverii solare, luminoase, con­struc­tor de mici paradisuri, nu artificiale în sens baudelarian, simbolsit-decadent etc., ci de universuri „naturale”, pe sol domestic,  cu „vechi și dragi bucătării de vară”, cu interi­oare cu dulapuri și scrinuri ticsite de obiecte, cu cămări emanând  arome pillatiene, ori cu pro­ximități  gospodărești – grădină de legume, magazii, până și „dulci latrine”, devenite tot atâtea toposuri ale reveriei încântate și voluptuoase. Încă de la Versuri-le de debut (1970), se schițează, astfel,  un soi de program de reabilitare a „unversului minor”, pe o linie îndepărtat argheziană, căci nu interesează acum pitorescul, carnația palpabilă a ma­teriei, Creația regăsită în artizanatul mai modest al lumii mărunte puse în comunicare cu cel poetic, ci resursele de excitare a reveriei în marginea lucrurilor umile prin tradiție, co­borând până la rumegușul din amintitele magazii, la bulionul și sosurile  din bucătărie ori la cărămida abandonată în ploaie printre spini.

Atitudine, în fond, polemică, s-a putut spune, deoarece, într-un context politic-ide­o­logic abia destrâns din veșnicele „șuruburi”, dar care mai invita insistent la prezența în „for”, poetul nostru evita angajările conjuncturale, preferând un fel de marginalitate. În a­ceste zone cumva periferice, exercițiul de înnobilare a umilului și măruntului se produce ca exaltare, ca hiperbolizare a reacțiilor afective și stărilor lirice, conștient disproporționate în raport cu dimensiunile obiectelor elogiate până la adorație, încât, să zicem, beția de mi­res­me a unui D. Anghel și a sa poezie a interioarelor de tradiție macedonskiană, reînsufle­țită prin Ion Pillat și Ilarie Voronca, apare exacerbată până la un prag dincolo de care „trăirea” zisă sinceră a emoției trece în forme ceremonios convenționalizate, jucate, în teri­to­riul ludicului fantast.      

E nivelul la care se produce și „estetizarea”, componentă a „onirismului” teoretizat de Dimov și Țepeneag. Căci, oricât s-ar apăra de estetism, din rațiuni ideologice  ținând de context, acest tip de sensibilitate e cel ce reiese indubitabil din poezia lui Emil Brumaru, care înțelege să lucreze în registrul purității și al „artei”, forțând imundul să să se mân­tuiască în purgatorii alchimice de fine substanțe eterice și fragile caligrafii, împingând gestul constructiv în pură gratuitate. Frecvența, chiar în exces, a unor calificative ca suav, dulce, liric, tandru, elegant, califică un imaginar al reveriei curate – cuvântul vedenie e scris, într-un loc, cu majuscule și crește într-o atmosferă plină de parfumuri, excitând ima­gi­nația, generând metamorfoze evanescente:  „Pe polițe din nou  mi se arată / VEDENIA! Parfumul face pene / Și-năbușe, nări, căni, odăi”... Sau, în alte locuri, aceeași supralicitare ju­căușă: „Miresme cotropindu-ne ca hunii”, „Și îngeri muți miresmele cu roaba / Ni le răstoarnă-n nări, ca să ne placă”. Componenta „oniric㔠ține de registrul visării leneșe, între perne moi și motani somnoroși – ”Și ne era la toți atât de lene”, ni se spune undeva. Visul e, de fapt, reverie restauratoare, refacere, prin evocare imaginativ-reparatorie a u­nei vârste copilărești cvasiedenice, readuse în actualitate de spații, obiecte, gesturi famili­are, ce declanșează un proces de rememorare prin care trecutul candorii nu e pur și simplu readus ca atare în prezent, ci potențat, la o cotă de transfigurare ce pune în jurul trăiri­lor de odinioară nimburi idealizante, irizând contururi, hiperbolizând deopotrivă imagi­nea lucrurilor și reacția emotivă față de ele. Vederea trece, cum se spune, în viziune, în „vedenie”, fantasmă, halucinație, „realul” e adus în pragul irealului, fără a se uita punctul de plecare, agentul declanșator al mișcării reveriei: „O, vechi și dragi bucătării de vară, / simt iar în gură gust suav de-amiază (s.n.) / Și în tristețea care mă-nconjoară / Din nou co­pilăria mea visează”.   Materia lucrurilor – aici fabuloasele preparate culinare – va fi ridica­tă spre regnuri angelice („într-o dobitocie îngerească”), prozaicele „mujdeiuri” vor fi „i­re­ale”, banalele ceainice își vor „vădi eminența”, ceaiurile însele vor sugera „fastul” și disti­ă­rile ultime, în stare să învecineze materia cu spiritul: „Și-n ceainice vădindu-și eminența / Prin fast și irizări și toarte fine / Ceaiuri scăzute până la esența / Trandafirie-a lucrului în sine!”.

Un lirism prin excelență exclamativ – Exclamație e chiar titlul unui poem – impregnează aceste versuri ale debutului și se va menține în întregul operei. E un lirism al jubila­ției sărbătorești, duminicale („O, azi sunt bucuros ca un cristal! / Fără cusur mi-s hainele de înger. / Mi-e fiecare nastur triumfal / Încoronat de proaspete răsfrângeri”), ca într-un Isarlâk regăsit în slava lui stătătoare, pur contemplativă, de somnolență leneșă, voluptuoasă, un dolce far niente, ce se transmite și actului scriptural dinspre „ceasu-n graniți fi­ne de răcori / oprit”: „Și litera se-nfundă mai docilă, / Mai aromată, mai neprihănită, / Ca-ntr-un fotoliu-n afânata filă, / Cu-o temenea, imagini mă invită. /.../ Înfășurat în lirice caf­tane, / Nu prididesc silabele să număr”... Natura manieristă, în sens tipologic, a scrisului lui Emil Brumaru se afirmă de pe acum, în această rafinare a gestului, imaginii, stării, pâ­nă la un soi de lirism pe care nu cred că greșesc calificându-l drept de factură rococo, da­torită tocmai acestui gust pentru grațios și micile suavități decorative.

Detectivul Arthur (1970), Julien Ospitalierul (1974), Cântece naive (1976), Adio Ro­binson Crusoe (1978), Ruina unui samovar (1983) vor consolida aceste prime linii ale viziunii, definitivând un portret liric de certă originalitate. Primele două aduc în scenă o du­blă mască a poetului, care atribuie personajelor sale suav-anacronice trăsături ale subiectului liric. Recursul la o astfel de punere în scenă servește perfect, accentuându-i notele par­ticulare, viziunea poetului, mai exact gustul său pentru desfășurările fanteziste de “ac­țiu­ni”, mici spectacole, tirade studiat-emfatice. Prin personajul detectivului Arthur și ges­tu­rile care i se atribuie, suntem introduși în plin univers spectacular, într-un joc simili-teatral, regizat în stil “fin de siècle”, cu decoruri ți vestimentație pe măsură, ori de “film mut”, evocat ca atare  în câteva locuri. Emil Brumaru exploatează cu un mare rafinament toc­mai acest depozit de recuzită vetustă, desuetă, insinuând, de fapt, cu o doză de melancolie elegiacă, trecerea în marginalitate a “poeticului”, în formula lui zis㠓minoră”, pu­dică, discretă, pe care încearcă astfel să-l recupereze pentru discursul liric contemporan. O face însă în mod conștient, cu insinuarea distanței de lectură, ca să zicem așa, nu atât de gravă încât să compromită formula reciclată, ci menținînd-o la nivelul de tensiune scăzută al ironiei tandre, al umorului comprehensiv. Personajul ca atare e deconspirat din primul mo­ment nu doar ca fantast și excentric, ci  exhibîndu-și, cumva, statutul himeric, de ce­tă­țean al unui teritoriu al reveriei, dedat gesturilor insolit-gratuite. Din poemul inaugural al cărții din 1970, care-l portretizează, îl vedem, într-o atmosferă crepusculară, de reverie trează, sosind  “împreună cu umbrele serii, / Având în valiza-i ușoară motanul lui leneș pe ca­re-o să-l lase puțin, / Înainte de-a-ncepe ancheta, să cânte-n fotoliu din flaut, / În vreme ce dânsu-și va umple, trist pipa cu crini”. În texte secvente, preia atitudinile înfiorate,  jucat extatice în fața banalului repoetizat:  pune în iarb㠓un pantof cu șireturi subțiri de mă­ta­să/ Așteptând să se umple cu flori”, își mărturisește candid iubirea pentru “apa și pietrele de sub poduri” ori pentru “scara ce putrezește în brusturii de lângă ziduri amare”, taie “car­nea suavă de fluturi”, îngenunchează în fața “sticlelor lungi de oțet și ulei”, desface, tot în a­murg, “un ceasornic de fat㔠cu “rotițe de înger”, descoperă amprente ciudate “pe a șaptea ceșcuță din sumbrul dulap” – făcând din toate aceste mici aventuri și revelații tot a­tâtea prilejuri de fericire.

Cum se poate ușor vedea, procedeul este de insolitare a banalului , desuetului și de­ri­zoriului prin apelul, pe de o parte, la experiențe de sursă în fond  suprarealistă, căci avem de-a face frecvent cu asocierea unor termeni îndepărtați (poate n-ar fi inadecvat să vorbim despre un soi de visătorie suprarealistă tratată, ca și exclusiv, în registrul grațiosului rococo!), și pe de alta la reciclarea ironică, discret parodică a unui motiv livresc (ancheta de ro­man polițist), pe un itinerariu discursiv cu popasuri simili-trubadurești, pentru des­fășurarea unui întreg balet al adorației. Codul manierelor elegante e respectat aici cu o strictețe și o pedanterie ce dau de gândit în privința “seriozității” lor: buna educație… este­ti­că a personajului și anturajului său, subliniată la tot pasul, vine să reliefeze gradul de con­ven­ționalizare voluntară a viziunii funciar ludice, un anumit joc cu măștile într-o variantă de “discurs amoros” înscenat cu grație “rostandiană”, ca, de exemplu, în Fluturii din pandișpan: “Detectivul Arthur puse molatec trei întrebări: “Doamnă, n-ați observat, c-un surâs, uneori, / Melci uriași tremurând pe clanțele de la intrări, / Când deschideți, pentru motanii de angora, ușile-n zori?” // “După-amiază, la ora aceea confuză, / Când sânii îi țineți, prea mari, pe tăvițe de cedru, / N-ați auzit hohote mici lângă bluză?” - / Insistă de­tectivul Arthur, visător și integru… / “Când coborâți scările-n parc, către seară, fără ca ni­meni să vă aștepte, / N-ați întâlnit un seraf în mână c-o ladă de mirodenii / Și cu cealaltă bă­tând mingi parfumate pe trepte, / Făcându-se că nu vă vede din cauza jenii”. // Glycera își astrânse veșmântul la piept. Nu răspunse”.  Testamentul său, din finalul ciclului, concentrează câteva dintre datele cele mai semnificative ale unei sensibilități prin excelență poetice, lirice, exersate în sensul surprinderii inefabilelor și al articulării fanteziste a u­nor imagini ce surprind prin ineditul asociativ, menținut însă cu consecvență în spații ale visării luminoase, ale gesturilor suav și delicat absurde sau ale banalului forțat să devi­nă surprinzător:  “Trebuie să stai mult timp singur ca să poți auzi lumina”, “mai trebuie să salvezi un brusture de la albastru”, “Un scaun poate fi și liniștea vacilor, zgomotul unui parfum, tăierea piersicilor cu fierăstrăul și a zilei cu o femeie cărnoasă”, “e vorba de-un câine ce mușcă crinii, iar câinii turbă și sfâșie marginea glastrei și urechea unei doamne-n ba­ticuri”, ,”Cât de bizare sunt uneori cărămizile! Ele urcă până sub streșini, ele trec din pe­rete-n perete cu teamă! Și-ntre ele e ceva nedifinit”…,  “Un om bate crini subțiri cu cioca­nul în scânduri”, “o femeie își spală părul în ceai, făcând ziua să treac㔅 Cititorii lui Gherasim Luca, cel din Un lup văzut printr-o lupă, vor putea identifica în asemenea versuri încă un reper de istorie literară.

Celălalt “personaj”, apropiat ca sensibilitate de detectivul Athur, adică Julien Ospi­ta­lierul, e situat în același spațiu fantezist, de o marginalitate sugestivă, și are preocupări nu mai puțin străine de realitatea imediată, prozaică și lucrativă. Ca la Dimov, de pildă din Destin cu bile, el “trăiește departe de lume c-o bilă în mână”,  un inactual cântăreț de “tangouri atât de ticsite de molii”, e închipuit făcând gesturi similare cu ale marelui său prieten, individualizate doar de o anumită religiozitate franciscană, cade cu orice prilej în a­dorație extatică față de obiectele cele mai modeste, se dedă unor activități menajere insolite, ce contrazic cu tandrețe logica strictă a realului: “O, l-am găsit în genunchi, într-un colț, sărutând șifonierul / Și îndopând șerpișori sinilii cu smântână. // Și după ce s-ar scuza rușinat că la dânsu-i deranj, / Vorbindu-ne-ncet despre fluturi și sfintele taine, / Castane prăjite ne-ar da să mâncăm și pilaf de gutuie oranj, / Și piersice-ar șterge, la urmă, de praf cu vechi perii de haine”…

Ciclul de poeme ce-i poartă numele îmbogățește aceste trăsături, scoțând în evidență înclinații similare ale unei făpturi repede predispuse pentru stările jubilatorii  (”Cu toată ființa mea-n praf jubilez”) și de adorație a elementelor naturale ori artefactelor fragi­le: “Melcilor (celor mai leneși) le-am spus totdeauna: ‘Veniți, / Putreziți în fotolii, umblați pe oglinzi, intrați-mi în gur㒠“, “De sufletul meu mirosind a gard proaspăt atârnă-n extati­ce cuie / Subțiri lenjerii de fântâni”, “Mult timp am iubit o ceșcuță de ceai chinezească / Pictată cu scene naive din viața fântânilor”, “Apoi m-am îndrăgostit de un blând șifonier” etc. Un Marș al lui Julien Ospitalierul desfășoară în cadențe muzicale o întreagă suită de instantanee ivite aleatoriu în ritmul marcat cifric al textului: “UN pelerin fericit rătăcește, cântând de plăcere, pe pajiști, c-un strugure dulce în gură // DOI  îngeri păzesc o clătită umplută cu mentă și-n fiece seară o dau, pătimași, pe traverse de-a dura //…// ȘAPTE ori șapte fac patruzeci și nouă de portocale  închise-ntr-un cald mușuroi de furnici, acum și oricând: / OPT croitori delicați s-au decis, către-amurg, de pe gard căptușeala de rouă s-o rupă, // NOUĂ  suspine a scos trandafirul albastru din supă; // ZECE e cifra la care se moare râzând!”. 

Nu mai puțin surprinzătoare sunt, în înscenarea lor excesivă, “cruzimile lui Julien Ospitalierul”, frumoase jocuri de-a tortura, de fapt, pur gratuite, personajul atribuindu-și, de altfel, “gloria de asasin manierat” și de “Campion al Cruzimii”, care lucrează, totuși, “cu o delicatețe infinită”:  “Când plouă, ca să pot nimici eu însumi mai multe bile de apă, umpleam exaltat curtea cu umbréle deschise-n suprafețe senzuale și plane. Nu mai eram prieten cu nici un parfum. Ademeneam aromele în flacoane de sticlă șlefuită și rece cu-o gentilețe pertfidă de copil fanfaron. (…) De obicei alegeam cărămida cea mai topită-n surâsuri, cea mai înverzită de brusturi, și o pisam pe plăci de faianță, anume pe plăci de fa­ianță!, spre a-i mări rușinea”. Etc.  “Fanfaronada”, cu excelente efecte lirice e a poetului, care, încă și încă o dată, își hiperbolizează ludic stările afective, devenite excesive în fața o­biec­telor de umile dimensiuni. Iar dacă detectivul Arthur dispare, la un moment dat, “din prea multă decență”, Julien Ospitalierul își va găsi și el sfârșitul dintr-un motiv oarecum si­milar: însetat de puritate, va coboarî definitiv în apa fântânii pe care și-o săpase în mijlocul odăii, simțind “o lungă și delicioasă desfacere a mirării în Ether”… Procedează, în fond, barbian, înecându-se, în felul său, la o alt㠓albă apă”, comunicând subteran cu cea din Isarlîk.

Când caută atribute pentru o mai directă autodefinire, poetul le găsește tot în sfera fes­tivului și a candorii: “Eu sunt un poet de duminecă. / La haina mea roz am o mânecă // Albastră, cealaltă vernil. / Eu scriu doar în luna april”.  Altundeva, se înfățișează drept “naiv copil al clipei”, cu cugetul “fără nici o pată”, “total învins de rouă”, “definitiv trăsnit de crini”, cu diponibilități, cum scriam cîndva, amintind de vraciul arghezian, însă limitate la registrul “minor”, fără veleitățile marelui romantism demiurgic, ancorat, dimpo­trivă, pe solul reveriei de mică sărbătoare ca de salon mobilat, cum spuneam, în stil rococo, ori în decor în care naturalul comunică cu artificiul decorativ: “Am file moi de apă în gă­leți, / Jiletci cu molii dulci în piepți de puf, / Cutii cu pudră-n care îngeri fleți / Se tă­vălesc pe burtă și fac buf”. Sunt exemple luate din ciclul Șapte cântece naive, al aceluiași vo­lum, Detectivul Arthur, însă Cântece naive va fi și titlul volumului din 1976, cu reluări de piese mai vechi și cu altele inedite. Ele definesc, de fapt, genul de poezie cultivat predilect de Emil Brumaru în întreaga sa operă, opus celui, considerat îndeobște “major”, al poeziei de idei, de reflecție mai mult sau mai puțin grav-filosofică; o poezie, cum am spus, ce vizează reabilitarea unui univers  desconsiderat de alți poeți: “Sunt sticle  cu to­racele îngust / Și umeri transparenți neluate-n seamă / De cei ce au idei. Ele reclamă / Pre­zența mea”. Numai că această marginalitate e relativă, întrucât – cum s-a putut, desigur, observa deja – poetul își supralicitează cu o ludică emfază emoția în fața acestei lumi aparent comune, nelăsând-o, eventual cu un regret elegiac, în derizoriul ei, pentru a suge­ra, să zicem, precaritatea existenței înseși ori cenușiul ei. Din contra, lumea obiectelor sale  e estetizată constant, iar gesticulația eului liric atinge un grad de teatralitate și de convenționalizare ce se confruntă permanent cu căutarea și valorificarea unei anumite natura­leți, cu prospețimi și frăgezimi ale senzației redescoperite. “Naivitatea” e, așadar, jucată, mi­ma­tă, într-un joc în care poezia nu moare chiar de prea poezie – cum se exprimau cândva avangardistul Geo Bogza și câțiva dintre camarazii săi de idei –, însă care duce actul poeti­zării spre limite pe care doar curajul “suprarealist” al învecinării incompatibilelor le face per­meabile și transparente.

Între reușitele majore ale scrisului lui Emil Brumaru este de situat ciclul Catalog de nimfe, din volumul Adio, Robinson Crusoe! (1978), ce adună și un important număr de “cân­tece naive”, mai vechi ți mai  noi. “Catalogul” e o suită de confesiuni în proză poeti­că perfect consonantă cu poezia de până acum, pe care, într-un fel, o și rezumă. Căci vor­bește în  ele un subiect liric care e și autorul generic al cântecelor naive, și detectivul Arthur ori Julien Ospitalierul. Întors, zice mărturisitorul, dintr-o “obositoare călătorie fă­cută în jurul lumii pe-un vechi vas de comerț”, se trezește bolnav dup㠓tangajul îndurat e­roic aproape trei ani de zile”, însă de o maladie foarte poetică, pur spirituală, – “un fel de ba­lansare leneșă, plină de suferințe și delicii, a ideilor”. Reobișnuirea cu “uscatul”, pe care-l bănuiește populat cu obiecte fantezist-amenințătoare (“scaune abia înăbușindu-și revolta în lemn, sticle dorind să-mi toarne-n palme licori caustice”), se produce cam prin aceleași me­tode, utilizate până acum: se întreprinde, cu fiecare poem, câte o acțiune de transfigurare a banalului și comunului, întâmpinat în cunoscutul registru exclamativ al reacțiilor afective și ridicat la rangul de excepție. Asemănător procedase și Leonid Dimov, al cărui ecou se regăsește în  a doua secvență a ciclului: “Azi-dimineață am ridicat de jos un măr purpuriu. Ținând-l în lumina albă a zilei, între degetul mare și cel mijlociu, l-am privit în­delung, copleșit de tristețea de-a face parte din alt regn, mai gălăgios, mai impur. Când l-am lăsat din nou în iarbă, devenise transparent”. Reveria restaurează miracolul în miezul u­niversului obiectual și al acțiunilor deloc spectaculoase în mod normal; cum se scrie într-un loc, “sufletul… se pierdea în presupuneri tot mai fistichii”, iar “fistichiul”  e aici chiar atributul mai popular al insolitului ingenios manierist, al sofisticării, rafinamentului combinatoriu, surprizei înscenate în jurul oricărui fapt de viață cotidiană. În “ziua și ora menită de zodiace”, “dulapul neguros” poate deveni suav-agresiv, “înșfăcând definitiv trupul de carne al Reparatei și-l va închide pentru torturi delicioase”, contemplarea unui tren personal poate produce stări de levitație, pipăirea a două bile de fildeș și marmură pro­voacă fiori și febre intens senzuale. “Obiecte fără importanță”, întâlnite în timpul plim­bă­rilor de după-amiază, sunt “luate”, fiindcă poetul e “înduioșat de singurătatea lor, de abandonul acela sfâșietor în mijlocul unui oraș probabil necunoscut pentru ele”. Toate acestea se produc cu știuta “eleganță înnăscută și atât de apreciată în almanahul Gotha”, al familiilor regale, până și porii colii pe care se scrie o scrisoare sunt ocoliți cu vârful pe­niței “pentru a nu provoca o suferință inutilă”; în același scop, este convins și factorul poștal “să nu mai folosească ștampila lui  de fier, ci una de cristal”… Soarta lui Julien Ospi­ta­lierul se repetă, căci poetul își dă seama, la un moment dat, că trebuie să dispară, iar pentru aceasta pune la cale morți fanteziste – precum o “ardere bruscă, totală, lipsită de fla­cără, într-o sobă construită cu delicatețe în jurul meu” sau, și mai complicat, dizolvarea înceată și silențioas㠓într-un mare creuzet de Murano ascuns în pivnița gazdei, comentându-mi în șoaptă, cu citate din clasici, pe îndelete, descompunerea în substanțe in ce  în ce mai inocente”. Din reveria  ingenios înscenatei stingeri, nu putea lipsi, evident, ceremo­nialul livresc…

Starea de fantazare calculat-candidă, asimilată vârstei copilărești cunoaște, în scrisul lui Emil Brumaru, și momentul elegiac al pierderii, odată cu înaintarea în vârstă. Poemul Adio, Robinson Crusoe e construit tocmai pe această temă a inevitabilei maturizări a “co­pi­lului”, cu retragerea “pe linie moart㔠a “vagonului” care ducea către insula misterelor in­fantile. Poemele din Ruina unui samovar (1983) dezvoltă această tematică a distanțării  de lumea “cântecelor naive”. “Vai, nu mai porți corespondență cu scaieții, / Vrafuri întregi de flori stau nedeschise”, “N-ai mai citit miresme-mpăturite”. Sau, într-o Scrisoare datată 1969, recuperată, în mod semnificativ, abia acum: : “Mi-e sufletu-n amurg o troacă / În care foi de varză mor / Și vin motani să beie apă / Și-s fluturi putreziți pe fund; / O, ce n-aș da din nou să-nceapă, / În noi copilăria, blând”. Erosul candid-senzual oferă în conti­nu­are ocazii de reverie, propunând scene à la Watteau sau Boucher (referința la primul pictor este expresă într-un poem). Ele atenuează, ca de obicei, cutezanțele fantasmelor senzuale, deviindu-le în mici labirinturi imagistice sub recognoscibila marcă manierist-rococo, a­proape exclusiv cultivată până acum. Discursul amoros păstrează nota ludic-trubadurescă, a­vând grijă să mențină tonul “înalt”, cu necesari pigmenți villonești, chemați să apere de excesul “extatic”, ca în această Baladă: “Eu, îngerul jongler Emil Brumaru, / De Dumnezeu zvârlit ca zarul / Unui amurg pe-acest pământ, / Cad șase-nouă între sânii / Ce-i țin pios în palma mâinii / Și le sărut țuguiul sfânt. / Nu-i fluture să îmi despoaie / De rouă su­fletul, nici ploaie /…/ Pieptarul tăbăcit cu ambră, / Mă apără de viața tandră. / Citesc, spre-a nu muri, Villon”… Nu altfel stau lucrurile într-unul din micile poeme construite pe verticale de cuvinte izolate de cezură ca pentru a le evidenția ritmica jucăușă: “fluturele / de dulap / cu / parfum / de / crin / în / cap / zboară / peste / o / femeie / ce / capotul / și-l / descheie / ca / să / i / se / vadă / țâța / cu / ochi / mari / se / uită / mâța” (Nu­mărătoare pentru puștoaice și babalâci).

La o destul de mare depărtare în timp, placheta Dintr-o scorbură de morcov (1998) face un pas mai departe în direcția unui discurs amoros impregnat de senzualitate. Dacă gus­tul pentru înscenarea ludică se menține, limbajul e mai suculent și mai colorat, trimi­țând adesea la stilul cântecelor de lume, cu un aer insinuant, în care “licențiosul”  comportă stilizări, remodelări în linie folcorizantă, pitoresc-periferică, în care vocabulele mai “tari” nu sunt încă cu adevărat șocante, putând îngădui transcrierea fără ca hârtia să… ro­șească. Dimpotrivă, mimetismul stilistic luat drept scut estetic are loc în limite admisibile chiar de către sensibilități presupus mai austere, căci nota ludică se impune în prim-planul discursului. Un Bocet de adult, poate începe astfel: “Pentru  cracii tăi de mirt / De trei zile beau în birt / Numai spirt / Și-aștept să-i scobori din rai, / Delicați și ditamai, / În cio­rapi cu jartiere, / Potcovioară la pantof, / Cine-i vede-o dată piere, / Of!”. Cititorii Florilor de mucigai, ai poemeleor argheziene Tinca, Rada sau Fătălăul, vor fi gustat fără în­doială reluarea acestei tradiții de subtilă ambiguizare, între pur și “impur”, a expresiei. Tot așa, o Chiuitură mai deșucheată introduce fără pericol de șoc cuvântul relativ inocent “fese”, montat într-un tip de discurs similar, de folclor (sub)urban, de reală expresivitate: “Da­că vrei să umbli goală, / Ia-mă-n garda personală / Să te apăr, trist, cu flinta, / Pe unde-i mai deasă minta, / Și onoarea, cu cosorul, / Pe unde-i mai roș bujorul. // De din deal și până-n vale, / Voi purta două pistoale / pentru fesele matale, / Ca să nu te piște / Două mangafale”. Câteodată, exemple de nume prestigioase ale poeziei universale, cu condei mai slobod, sunt chemate în sprijin pentru a face admisibil limbajul crud, cu adaos de me­tafore încadrate în ramă biblică:  “Dacă lui Lou vaginu-i cânta Apollinaire, / Tamarușka eu ție ce aș putea să-ți cânt? / Piersica-nchisă-n flăcări de rouă și piper / Păzită de un înger cu lancea tremurând?”-, pentru a se ajunge, prinzând curaj, la aceste ultime două versuri din aceeași Tamaretă: “Și dă-mi ca pe-o icoană cărnoasă, să mă rog, / Curul bârfit zburdalnic de coapsele-ți surate”…     

Altminteri, registrul suavităților, mai vechi, e reciclat pe post de filtru al “impuri­tăților” cărnii, într-un joc al pudorii cu impudoarea. Trimiterea la picturile îndeajuns de pro­vocatoare, cu dezveliri de intimități roze de sub dantele și panglicuțe ale deja citaților Watteau sau Boucher, se poate face și în legătură cu versuri ca următoarele, dintr-un Cântec naiv, mai ipocrit, evident, decât altele, îndelung comentate până acum: “Ți-e trupul scos din muzici / de flaute subțiri / De-aceea de popoul / Tău singură te miri // Că ți-i a­tât de mare / Și-atât de despicat / Când iese lin din rochii / Pe-o margine de pat // Și de rușine-obrajii / Și fesele-ți se fac / Mai roșii decât floarea / Cea roșie de mac…” Însuși de­tectivul Arthur, delicatul și rușinosul domn din alte vremuri își descoperă acum o Scrisoare, scoasă din “arhivele” sale mai greu avuabile, unde decorul de saloon din Far-West admite personaje deochiate: “În timp ce-ntr-un  saloon vechi decăzuta / Prințesă bielorusă stă ca muta / Și-așteaptă și își scuipă lin plămânii / Deși la fel de albgardiști i-s sânii / Și-n cracii infiniți la fel reduta”. Celebra, de-acum, Reparata, cea înzestrată de poet cu trei sâni, reapare în excelenta “piesă în patru părți” imaginată în regia lui… Alexandru Dabija, într-o postură insolită: “Cu un steguleț verde-pal înfipt între dalbele-i fese, / Re­pa­rata stătea plină de grație și melancolie, / Întinsă pe-o masă în sufragerie”…

Motivația recursului la acest limbaj mai permisiv stă, cum zice poetul în chip de Pierrot răutăcios, în nevoia de a echilibra suavitățile simțite ca excesive pe ample suprafețe ale operei: “Sunt mare băutor de ceai. / Viața-mi ticsită de esențe / Nu mai suportă nici un rai / Unde nu-s sâni și indecențe / Mov precum florile de scai. / Oh, dragostea e un e­fort! / Și-s și frumos și-s și scârbos, / Ca fluturele Cap-de-Mort / căzut în veșnicul tău sos”. Relativ modest în cartea la care ne referim, el devine cu devărat îndrăzneț în Infernala comedie (2005), conținând, sub copertă ironic-roză, cu banderolă editorială averti­zând c㠓această carte conține texte și ilustrații erotice explicite, find interzisă minorilor”, o suită exclusiv de… sonete. Ea datează, cum ne informează un recenzent, de prin 1978, așadar din anii când ieșea de sub tipar Adio Robinson Crusoe! și se pregătea antologia Du­lapul îndrăgostit. Într-o scrisoare autografă adresată confratelui Șerban Foarță, autorul măr­turisește că, ducând-o “nasol” cu poezia, acum îi “ies numai sonete pornolirice”. Le-ar dori citite “cu glas tare” soției poetului de la Timișoara, “pentru demitizarea cuvintelor tabu” – segment de frază subliniat și încheiat cu semn de exclamare. Zisa operație de demi­ti­zare e întreprinsă, ce-i drept, cu o cutezanță încă rarisimă în literatura română, în care o alt㠓infernală comedie”, Povestea poveștilor, de un umor nebun, a clasicului Creangă, a trebuit bine ascunsă prin “arhive”, înainte de a fi tipărit în ediție tip “Pléiade”, sub egidă… a­cademică.

Emil Brumaru reia lupta cu interdicțiile, procedând la mixtura specifică de grație rococo a fanteziei și, de data aceasta, senzualitate dezlănțuită a limbajului considerat li­cențios, numind direct părți anatomice îndeobște ascunse privirii publice și acte de o in­ti­mitate de asemenea prohibită ochiului străin. Până la un punct, licențiozitatea e din nou a­părată estetic, căci poetul are toate înzestrările de evocator artist a ceea apare de neevocat și, mai ales, inomabil. Căci nu lipsește din poeme nici un organ “rușinos” și nici un act dintre faptele sexualității, fie și cele – vorba poetului – mai “fistichii”. Căci e evidentă aici simetria de instrumentar formal, de procedură a artilculării imaginarului, cu suavitățile și extazele “puriste” din restul operei. Nu doar în sensul că i se dă reveriei “scabroase” un cadru nobil (decor astral, deschidere cosmică, gesticulație solemnă, metafore de registru înalt) care-i atenuează șocul pentru urechile virgine, ci într-unul poate mai profund, ținând de ceea ce numeam mai sus supralicitarea, hiperbolizarea, împingerea spre extreme a tuturor reacțiilor subiectului poetic față de obiectul discursului său, până la a le “formaliza” ca înscenare și joc gratuit. În prima situație, cutare parte de obicei acoperită a trupului femi­nin se bucură de întâmpinări festive, de odă, precum în sonetul IX: “Ți-s bucile frumoase ca două fenomene / Cerești ce se întâmplă o dată-ntr-un mileniu, / Pe hărțile stelare ți le-a-nsemnat alene / Cu mâna lui buimacă de pofte dulci, un geniu. / Și sânii ți-s  cu piscul în nori când stai pe spate / Întinsă în grădina din dosul casei vechi”… Ancadramentul poetic-livresc nu e nici el absent, un celebru, solemn și filosofic vers eminescian – “Că vis al morții-eterne e viața lumii-ntregi” – apare așezat, concluzie poeticească, imediat după un vers ce numește pe șleau o triplă penetrație; altul, de imn regal, “în pace și onor”, acompa­niază coborârea în “mlaștini” carnale pentru care metafora nu e suficientă și cere, alături, ter­menii proprii, ce se opun, deocamdată, transcrierii. Gravitatea elogiului unor eminente în­zestrări corporale ale femeii iubite coabitează astfel cu umorul, atingând uneori cota bur­lescului, ca în sonetul XIX, din care se poate cita: “Și fiindcă ți-e rușine un pic de ce îți fac,/ Vorbești cu o vecină ce-ntinde rufe-n curte / Și scrii chiar cu creionul rețete pentru turte”…

Supralicitarea, acum a senzualității, și excesul în materie de inventivitate satisfac deopotrivă necesităție de defulare libidinală și manifestarea lor în plan propriu-zis poetic, adică în chiar cel numit în titlul cărții ca “infernală comedie”. În orice caz, în logica vizi­unii poetului, aceste poeme extrem de permisive servesc, cum spuneam, de contrapondere  a etalatei pure “naivități” a majorității “cântecelor” sale, pe care se poate spune că o și prelungesc în felul lor. Căci exprimarea “fără perdea”  e, în genere, a naturilor fruste, pentru care nararea, de pildă, a actelor celor mai intime face parte din obișnuință, asemenea ființe refăcând statutul paradisiac al întâiei nerușinări adamice din zilele facerii. Degajarea cu care, de exemplu,  două personaje feminine evocate cu umor  într-un sonet (XXVIII) își îm­părtășesc, la piață, “secrete dulci de-alcov” poate provoca, în finalul textului, o exclamație ca aceasta:  “O, Doamne, dă-mi candoarea acestor mari Putori!”. Poetul dovedește în îndrăznețele sale sonete că o are, de fapt.

Se poate spune, desigur, că nu aceste scrieri dau în primul rând măsura personali­tății poetice a lui Emil Brumaru. Ele o completează totuși în chip semnificativ, fiindcă se in­tegrează organic în ansamblul scrisului său și într-o logică interioară definitorie, cum ni se spune și în sonetul concluziv al cărții: “Mi-am chinuit talentul în lubrice sonete / Cum flu­turii-și dau praful aripelor pe mâini / Netrebnice. Ajunge!  Sufletul meu, ți-e sete / Din nou roua-n tăpșane de lobodă să-ngâni? /  Îți place iarăși bruma topită-ncet pe case / Loiale-n care sânul femeilor e sfânt? / Hai să luăm o lungă vacanță de mătase / Cu păpădii su­flate de-obraji rotunzi în vânt”… Ele reprezintă, pe de altă parte, o reacție ce are sensul și valoarea ei în contextul socio-lingvistic în care au fost scrise, apoi publicate.  Tot așa cum, în mai îndepărtata vreme a lor și în tradiții literare mai solid stratificate, scrierile unor Apollinaire, Georges Bataille sau, și mai bine, Pierre de Mandiargue, au completat, măcar, cu note mai “pipărate” niște opere așezate pe coordonate mai “pure”. În ce-l privește pe poetul nostru și, mai ales această carte de “arhiv㔠secretă a sa, Marius Chivu avea dreptate, comentând-o, să spună c㠓încearcă să păstreze tocmai candoarea sexualității a­me­nin­țată de alienare, făcând din dorință și din plăcere senzații indistincte și proiectând în sacru corpul și percepțiile lui senzuale (…) Când orice repulsie e depășită, contopirea în secreții­le corpului celuilalt are semnificația botezului absolut al trupurilor. Secrețiile dragostei nu pot fi decât sacre, scabrosul se sublimează, căci impuritatea a fost sanctificată. Femeia este o divinitate sexuată ale cărei acte fiziologice apar ca primordiale”.  Iată, așadar, c㠓poetul de duminic㔠rămâne consecvent cu sine și în spațul dificil de recuperat liric al licențiosu­lui și scabrosului, ce alimentează noi ceremonialuri complicate, în care naturalețea impulsurilor organice, elementare,  necenzurate, comportă un paradoxal proces de distilare, sub re­gimul excesului barochizant și al inventivității “fistichii” manieriste.