Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

STUDII

 

Mircea POPA

Geo Bogza, insurgentul

Geo Bogza a murit de peste un deceniu (8 februarie 1908 – 14 septembrie 1993) și ni­mic esențial  nu s-a schimbat în receptarea scriitorului. Un singur volum, Trapez, prefa­țat de Valeriu Cristea, a apărut în 1994, o carte de dialoguri semnată de Diana Turconi (1994) și un mănunchi de corespondență cu trei tineri scriitori ardeleni (Rânduri către ti­ne­rii scriitori ardeleni, 2003) a fost tot ceea ce rodul ceasurilor de despărțire a putut să în­cropească. Hotărât lucru, scriitorul nu se mai află deloc în atenția tinerilor și va trece încă multă vreme până ce o adevărată și serioasă monografie îi va fi consacrată.

E simptomatic și că puținele cărți care s-au ocupat de el n-au încercat să lămurească  nici acel aspect biografie legat de originile familiei. Dacă i-ar fi răsfoit cu atenție scrierile ar fi putut găsi în acestea câteva răspunsuri interesante, pe care le-a dat însuși scriitorul, într-o împrejurare mai deosebită. Ne aflăm în 1938 și prozatorul era un statornic colabora­tor al ziarului de atitudine antifascistă Lumea românească, condusă de Zaharia Stancu, cu susținerea lui C.Clonaru, Stephan Roll, Mircea Demian, George Macovescu, Petru Manoliu, Horia Liman și a destul de mulți scriitori de origine evreiască, astfel încât un ardelean din prejma lui Octavian Goga, e vorba de Al.Hodoș, care scria la ziarul Frontul,  să nu facă o aluzie la originea, poate suspectă, a reporterului din războiul civil din Spania. Geo Bogza vorbise într-o tabletă anterioară despre Numele străzilor din București (nr.550 din de­cembrie 1938), iar, la replica gazetarului naționalist, a revenit cu O punere la punct: Pentru Al. Hodoș (nr.551), în care făcea interesante dezvăluiri asupra familiei sale. Astfel, el arăta că familia sa se trage din localitatea Bogzești „sat de răzeși din ținutul Roman, întemeiat de pe vremea lui Ștefan cel Mare”. După mamă, el arată că este ardelean, din Turda, unde trăise și activase bunicul său, Vasile Gheorghian, fost agitator al luptei naționale din a­ceastă provincie, încât a fost condamnat și atunci a preferat să treacă munții, schimbându-și numele după obiceiul locului, în acela de Georgescu. În ceea ce privește numele lui, scriitorul face următoarea precizare: „Numele de Geo Bogza e neaoș românesc; e neaoș ro­mâ­nesc cu asprime și violență, atât în ceea ce îl privește pe Geo, cât și în ceea ce îl privește pe Bogza. Pe mine popa și cu nașii s-a întâmplat să mă boteze nu pe marginea călimării, ci într-o putină de murat varză, pentru că era frig la biserică și tata n-a vrut să mă ducă acolo, să nu răcesc și să mor și să nu mai aibă de cine să se lege românii din Frontul și m-au bo­te­zat acasă și, după cum am spus, cu numele de Gheorghe. Acum, când sunt mare, eu iu­besc acest nume pentru că e aspru și pentru că e al unui sfânt teribil de tânăr, pe care l-am văzut întotdeauna călare, străpungând balaurul cu lancea. Această luptă îmi place. Dar, î­nainte de a fi mare, am fost mic și numele de Gheorghe era prea mare și prea greu și pentru mine. Se întâmplă, ca în toate familiile, ca oamenilor botezați cu acest nume să li se spună în vreo duzină de feluri diferite: Gică, Ghiță, Gogu, George, Georgică, Gigel, Gelu, Guță și așa mai departe. Eu personal aș fi socotit o mare nenorocire pentru mine dacă în co­pilărie mi s-ar fi spus Gogu și ar fi trebuit să mă cheme așa, Gogu Bogza. S-a întâmplat ca din Gheorghe să iasă Geo și asta e tot atât de absurd de justificat ca și Gelu sau Guță, deși acestora nu le-a contestat nimeni vreodată originea etnică”.

Iată deci ce problemă buclucașă avem cu numele. Și dacă Geo Bogza se dovedește aici plin de umor, nu poate să nu scape totuși o afirmație pe care trebuie s-o reținem: îi pla­ce numele de Gheorghe pentru că îi place lupta. Or, Bogza  s-a simțit întotdeauna făcut pentru luptă, un insurgent aflat mereu în lupta cu balaurul și întotdeauna de partea dreptății. Tot atât de adevărat e și faptul că nu și-a spus dintotdeauna Geo, și că numele său li­te­rar a trecut printr-o fază  de adaptare (intermediară), care a vizat prenumele de George. Sub această formă, George Bogza , a semnat el primele colaborări, chiar din faza debutului.

Debutul propriu-zis nu are loc în revista Urmuz (ianuarie-iunie 1928, Câmpina), ci în revista Câmpina, scoasă tot la Câmpina, de poetul modernist Al.Tudor Miu, din no­iem­brie 1927, primul text bogzian pe care-l descoperim aici fiind poezia Mea culpa, a­părută în nr.1 al revistei din 1928, deci oricum ieșit mai repede de sub tipar decât revista Urmuz, care era lunară. Poezia sa de debut arată în felul următor:

„Iată pe robul stelelor de pe mare

(Bogza  fusese anterior elev la Școala  de marină de la Constanța,

dar n-a practicat meseria)

pe nebunul care a bătut toți norii

pe iubitul gândurilor noi și rare.

Scrisorii primite, cu margini în negru

Zăvoarele trase peste inimi

Cernelii

Foșnetul hârtiei de mătase

m-am spovedit

în noaptea ce intră hoțește în case.

Drumul iubirii noastre fu bătătorit

d-un dric

precum ploii

pleca-vom umerii fatalității

Și vom zâmbi trist și înțelegător

Călătorind în ceața vremurilor.”

Cu excepția acestei poezii, Geo Bogza  dorește de la început să se afirme sub steagul a­vangardei. De aceea, următoarele poezii publicate de el în Câmpina vor purta titlul generic de Avantgarda, cum este cazul poeziei din nr. 2-3, având subtitlul Saladă de metafore. Fetei blonde violent și Nedefinit interminabil (nr. 4), Destrămări de ore fixe, Vers medieval, toate semnate George Bogza. Abia în nr.5, din mai, el semnează oarecum altfel, cu pseudonimul George Sad, pseudonim pe care-l va folosi și în trei din numerele următoare–iunie, iulie, septembrie –, când va semna cu el poezii precum Vers medieval, Singur, Poem autumnal, revenind la semnătura George Bogza  o dată cu începutul anului 1929. Sub numele de George Bogza  își anunță și directoratul la revista Urmuz  și își semnează colaborările din Bilete de papagal  a lui Arghezi, publicație în care îl găsim prezent în­cepând cu nr.152, din 3 august 1928, când va semna un mic text în proză, intitulat Chelia. Tot în august, adresează o scrisoare deschisă redactorului Câmpinei, A.Tudor Miu, su­părat de faptul că în poezia Singur, apărută în nr.7, din luna iulie a revistei, acesta și-a permis să intervină în text, înlocuindu-i verbul „avea” cu „răpește”, ceea ce i se pare nefiresc, în­trebându-l pe cel ce a intervenit „chirurgical, scoțând din poemă un os ascuțit, înlocuindu-l cu o bucată de carne moale, putând fi roasă de toți știrbii lirici”. Protestul său do­vedește că tânărul bard ia lucrurile foarte în serios și nu admite colaboratori intruși, care să-i desfigureze versurile. E o chestiune  de orgoliu profesional, pe care tânărul poet ține să-l afirme cu toată deferența. Tot pentru că unul dintre poemele publicate în revista lui Tudor Miu a suferit unele modificări/greșeli, el solicită republicarea corectă a lui, ceea ce se și întâmplă în numărul următor (nr.6). Aflăm că e supărat pe Tudor Miu și din Jurna­lul de copilărie și adolescență, apărut abia în anii noștri, 1987, lucru care se vede și din faptul că își întrerupe colaborarea la Câmpina timp de o lună.

Poeziile publicate în Câmpina și în Bilete de papagal  din acești ani ai începuturilor sunt practic necunoscute, autorul nereluându-le niciodată în vreun volum. Abia în volumul Orion, din 1978, el rezervă o rubrică specială câtorva poezii apărute în revista Urmuz, sec­țiunea botezată chiar cu acest titlu, dar aici n-a putut fi recuperat decât un număr restrâns de poezii, restul rămânând, până la ora de față, în paginile revistelor de care vorbeam. Poate că de aceea s-ar cuveni să redăm câteva din aceste versuri de început, pătrunse de un plictis existențial adânc, sugerând destrămarea ființei, ca în aceste Destrămări la ore fixe:

Simți cum se macină viața mărunt, mărunt,

ce pietre de moară rebelă , apropiatele astre

striviți pământul va naște alți oameni, fecund

Și vântul, cum duce cu el cenușa visurilor noastre.

 

Mari, ca și mici, ne paște același program;

un clopoțel suna atunci la ora de geografie;

azi clopotele catedralei în aer se destram

se tânguiesc chemând, la ora de melancolie.

 

Mă doare caietul pe care m-ai iscălit tu

în el am vrut să conturez un suflet nebulos

– dacă vei bate la ușe – eu am să strig: NU !

fiindcă m-ai găsi împrăștiat, în țăndări, pe jos.

 

Nu lipsește nici poezia construită pe interogații repetate, născând un halo crescând de întrebări, dispuse retoric, unele după altele, printr-o tehnică a interogației repetitive:

„Ochii tăi, pumnale reci, // Ochii tăi, cu ce îi freci, / în luciri / în umeziri / Ochii tăi, ce străluciri ! // Cu ce piatră, în ce ape / Tu îi cureți, tu-i înmoi /inimile să le sape / și din unul să faci doi ?// În ce noapte, în ce beznă,/ în ce piept, în care zbor,/ scoți cuțitul de la gleznă / măsurând cu el fior; / în ce groapă, cu ce ușe,// cu ce cruce, cu ce mână / îngropi veacuri de cenușe / rămânând pe timp stăpână ?” (Vers medieval. Fetei blonde violent)

Un alt șir de poezii publicate în Câmpina și în Bilete de papagal vor fi intitulate Poeme minore. Cea dintâi cu acest titlu va fi publicată în numărul 1-2/1829 al revistei Câmpina și se subintitulează Poem cu erou. Subiectul acestui poem i-a fost furnizat de moartea suspectă a sondorului Nicolae Ilie, un tânăr flăcău de la țară, care  a murit ars de viu, după ce îmbrăcămintea i-a luat foc. Tânărul avea asupra lui 17.000 lei și Bogza, care a con­sacrat cazului nu mai puțin decât trei poezii și un reportaj, crede că focul a fost pus la cale de către ortacul cu care lucra, în scop de jaf. Întâmplarea tristă a ținut multă vreme pa­gina de evenimente a ziarelor, și ea a fost alimentată din plin și de scrierile  lui Bogza, ca­re s-a gândit la un moment dat să-i închine chiar un  poem mai amplu (Nicolae Ilie. Fragment, în Bilete de papagal, II, 1929, nr.388 / 27 mai, p.3), după ce, anterior publicase un mic reportaj pe această temă ( Fapt divers, în Bilete de papagal, II, 1929, nr.384 /10 mai, p.2). Primul poem pe care i l-a închinat este cel din revista Câmpina  și arată în fe­lul următor: „Nicolae Ilie, sondor din comuna Livadea / băiat cumsecade și vorbind peltic /care iubea alcoolul mai presus de orice / căzut pradă păcurei  și focului / + vineri 22 septembrie anul 1928 /dus la spital cu mașina peste dealuri / cu miros de carne proaspăt friptă / mort a doua zi ora 6 fără lumânare / fie-i țărâna ușoară. / Nicolae Ilie, mi­rosul hoitului tău / îmi coace ochii / și-mi împletești peste frunte / Paradisul olfactiv / al acestui semn între noi”. În numărul următor al Câmpinei, el va relua subiectul în poezia 17.000, apoi încă într-un poem din Bilete de papagal. În acesta din urmă, Nicolae Ilie era văzut, ca în poemele argheziene, ca un fel de Zburător, un fel de înger al locului, re­gretat de comunitate: „Nicolae Ilie mă rog pentru tine frumos / fie-ți somnul ușor ca un fum.// Nu mai fi tăciune și acum când te împarți în pământ / nu mai rupe visul copilelor sfinte / fiindcă frații tăi din sonde și de peste dealuri /râvnesc în taină la fructele lor coapte / și fiindcă îi așteaptă aceeași moarte, /Nicolae Ilie,/ tu, care ești înger acum / sau zeu”. In­sistența cu care poetul mediatizează cazul se datorează și unei implicări personale, deoarece, relatează el, a fost trimis de ziar la fața locului și chiar el a fost cel  care l-a transportat pe muribund cu mașina la spital, spre a i se da primul ajutor, dar, din păcate, acesta a decedat a doua zi.

Bogza  este, la această dată, un tânăr insurgent. El trăiește acut realitățile din valea Pra­hovei, mai ales pe cele din zona petroliferă și, așa cum notează în Jurnalul ținut în acest timp, vrea să devină reporter al ținutului petrolului, lumea plină de contraste din jurul Câm­pinei și Buștenarilor pasionându-l în cel mai înalt grad, proiectele sale literare vizând și realizarea unor reportaje sociale pe teme de mare interes public. În al doilea rând, trebuie să reținem atitudinea constant avangardistă, implicarea sa tot mai puternică în miș­care. Se află în relații  de colaborare cu Sașa Pană, cu Șt. Roll, cu Ilarie Voronca, cu Simion Stolnicu, Ion Vinea și alții, intrând totodată în grațiile lui Arghezi de la Bilete de papagal, de­oarece a dat numele revistei sale, Urmuz. Pe parcurs se gândește să mai scoată o revistă, in­titulată Stridental, pentru cultivarea „stridențelor și a grotescului”, după ce gândise și un su­pliment pentru Urmuz, intitulat Comprimat antidotic, proiecte  care au eșuat, la fel ca Ma­nifestul poeziei penetrantiste, pe care îl concepe în această perioadă. E atât de atașat de ideea poeziei de avangardă și de prietenii cu care alcătuiește grupul „revoluționarilor de la Câmpina” (sintagma îi aparține  lui Camil Petrescu, care scrisese despre ei o semnalare în ziarul Universul ), încât, într-un număr respectabil de poezii, el introduce cu numele real, personaje din lumea literară, care-i sunt apropiate. Așa, de pildă, în poezia Nedefinit in­terminabil, întâlnim următoarea strofă: „Iată-ne lunecând încet, fără să știm unde,/ sfârșitul poate fi mâini sau chiar azi / noi am visat zadarnic, realul greu pătrunde, / Și n-o să ți-l mai recomand pe Miu, poetul de la brazi”. Când revista acestuia, Câmpina, îm­pli­nește un an de la apariție, el scrie o poezie specială intitulată Poem cu fată moartă, cu spe­ci­ficația „scris special pentru A.Tudor Miu, aniversarea revistei și Maria Salcu”, cu următo­rul conținut:

Moartă albă în giulgiuri albe moartă

cine ți-a închis ochii și ultimul cuvânt

te-au furat hoții sau a venit un sfânt

cu vorbele Domnului pe pământ

Poartă să-ți deschidă în cer – marea poartă.

 

Ruga ta-i îngerul morții ruga ta-i

să fie mai îndurător, mai blând,

că nu copilul cu mintea-i la rând

abia intrat în viață cântând

Plecat-ai în zborul din urmă, plecat-ai.

 

Strâns între scânduri tari trupul tău strâns

spune cine a vrut oare să mori

te-au chemat îngerii în nori

sau te-au gonit sperietori

Plâns cu stânci peste mine am plâns.

 

Urmează peste puțin timp o poezie închinată lui Simion Stolnicu, poezie având ca titlu chiar numele poetului: „Poet plămădit din brumă și din azur, poet / pe care catifeaua se­rii, dansul muzelor discret / încarcă la ecuator corăbii mici / cu jucării fragile și marinari pitici.// Ușor sub vânt, ei vor porni în vis ușor / pe dealuri obosită umbra unui nor / va despleti fecioare în cerul de oglinzi / întinzi spre ele mâna – și sufletul întinzi”.

Tot în Bilete de papagal  publică în același an o poezie închinat㠄Doamnei Colomba Voronca”, intitulată Parc de sanatoriu, toamna:

Cenușa unui apus de soare palid, tuberculos

împrăștie pe cer tristețea unui cromat de gară

de pare fiecare lucru văzut întâia oară

atât trage toamna culorile lumii în jos.

 

În parc, copacii nu mai cresc de un an

și stau cuminți ca niște bătrâni la azil

doar câte unul își duce mâna la gură tiptil

și tușește cu frunze galbene de bostan.

 

Printre ei, o aleie ca un om beat

șovăiește și cade în genunchi mereu

de toate acestea face haz mare Dumnezeu

fiindcă-i un biet bătrân nevinovat.

 

În liniștea rotundă, un singur jilț dement

gâlgâie sub pernele puse pe el grămadă

din care ne arată o frunte de zăpadă

Ilarie Voronca zâmbind convalescent.

 

Lângă trupul lui tăiat de cuțit

în parcul vechi în care cresc bolnavi

noi eram veniți cuminți și gravi

lângă trupul  lui tăiat de cuțit.

 

Și toamna ca o femeie se despletește în vânt

cânta lumina dezumflându-se în câmpie

în aer începeau să tremure copacii goi

și seara venea cu îngeri pe pământ.

 

Un alt Peisaj cu cortej funebru  este dedicat lui Stelian Constantin,  un alt poet din gruparea ploieșteano-câmpinistă (Bilete de papagal, nr. 206/1928), iar o alta lui Virgil Gheorghiu. Demn de remarcat este însă poemul pe care poetul i-l închină lui Mihai Eminescu, poem publicat într-un număr omagial al Câmpinei, pe care redacția l-a alcătuit la îm­plinirea a 40 de ani de la moartea poetului (așa cum scrie în nota explicativă ce însoțește res­pectiva pagin㠖 nr.6, din septembrie 1929). Poezia e intitulată Parastas și simțim în ea în­treaga venerație pe care generația sa de poeți ai avangardei o datorează marelui poet:

 

Mihai Eminescu mai tânăr decât noi cu un veac

și mai bătrân decât unele pietre

nu știu dacă și-a fluturat pletele mâine sau ieri

dacă a fost născut sau va trebui.

 

În prima adolescență, el eram eu

citisem atunci o poemă cu stele, cu zădărnicii

nu știam dacă a fost scrisă de cineva, de el

sau e un furuncul al sufletului  meu puber.

Dar am vrut să mă sinucid zvârlindu-mă din tren.

 

Pe urmă Făt Frumosul  din el a fost zgornit

de unele femei care îmi pândeau pe străzi

cei 14 ani din piept și 20 din buzunar

și fiindcă zânele fumau tutun prost

l-am urât cu tot sângele meu ca pe un mistificator.

 

Astăzi când mă întorc la o copilărie cu susan

când conduc automobilul ca pe un cal de lemn

și trec peste oameni ca peste furnici

Nu știu dacă a fost

dacă va fi

și l-am pierdut în praful stelelor

pe care el, vai, le-a iubit

fără să le mai fi cunoscut în prealabil mirosul.

 

Cu fiecare nouă ieșire în arenă, ofensiva avangardistă dobândește în cazul lui Geo Bogza o nouă dimensiune. Aria colaborărilor sale se lărgește mereu în această vreme, în­glo­bând atât reviste și ziare locale (printre acestea amintim publicațiile Pinguinul, Papagalul, Cucu Prahovei, Dreptatea Prahovei (cu articolul Victor victoriosul, închinat lui Victor Brauner), ziarul Strada și altele, dar și la unele publicații centrale, cum ar fi Unu și Viața imediată, la acestea din urmă semnând articolul editorial împreună cu Gherasim Lu­ca). Campania de susținere a generației avangardiste începuse încă în paginile Biletelor de papagal, în care scrisese despre cărțile lui Ilarie Voronca și Stephan Roll. Cartea celui dintâi, Plante și animale, este văzută ca o nouă fereastră deschisă spre tainele omului și ale universului, aventură spre care „Cuvintele te ademenesc ca jocul frunzelor în vânt și ur­mărindu-le evoluțiile te găsești dintr-o dată în taina miezului de pădure și te cuprinde frica”, în timp ce volumul de Poeme în aer liber al lui St.Roll îi prilejuiește redactarea  u­nui adevărat poem în proză. „Trebuie să le întinzi pajiștea sufletească a unei lungi înțelegeri să-ți fie palmele două dealuri cu livezi și izvoare udând cărți ca pe o câmpie. Și numai atunci paginile vor prinde viață și din albul lor imaculat ca dintr-un râu vor curge șerpii literelor negre. Cuvintele se vor da peste cap, vor face gimnastică și-și vor aerisi sensul în această excursie în munți, când poetul le este tovarăș și profesor, învățându-le cum să deschidă gura și cum să moară frumos, acolo unde moartea este o fâșie de mătase”.

Colaborarea de la Unu e fără doar și poate perioada sa de consacrare. Acum semnează alături de cei mai de frunte promotori ai avangardismului românesc și european arti­co­le teoretice pe această temă, militând deschis pentru depășirea  „esteticii de fildeș” și co­la­borarea la nivelul „vieții imediate”. Căile de aprehendare a lumii sufletului merg însă și spre  recuperarea valențelor visului (Reabilitarea visului) și prin cultivarea Exasperării cre­a­toare,  a unei arte rezultate din starea de revoltă, de nemulțumire: „viitorul poeziei este așadar condiționat de mai marea sau mai mica ei înverșunare împotriva  oprimării” (Acvarium, în Unu, nr.37/1931).

Visele sunt și ele iubite pentru că sunt subversive, declarat antiburgheze. „De­căderea visului, ca și decăderea dragostei, ca și decăderea poeziei s-a întâmplat atunci când a început să traverseze lumea burgheză. E poate o conformație organică a indivizilor care o compun neputința aceasta de a sesiza convulsiv frumosul, e poate o îngustime și o îm­pă­ienjenire a ferestrei prin care privesc afară, e poate un defect de construcție, lipsiți de o scară largă și de un peron vast în fața sufletului, preocupările de tensiune sărbătoreasc㠖 arta, religia – trebuie să-i ocolească și să pătrundă tot prin dos, prin jegul scării de serviciu. Porcini fac ravagii în lumea sensibilității, reducând totul la etalonul emoție, de care sunt ca­pabili. Am avut întotdeauna impresia penibilă că orice frumusețe nu poate intra în conștiința unui burghez decât pe brânci”.

Rolul visului în viața socială e văzut prin funcția lui recuperatoare de ideal, prin de­pă­șirea marginilor lui strict burgheze, comode și vetuste. „Vreau visul trăznet care să despice ființa și să-i releveze o altă lume, vreau visul mai substanțial, mai scrâșnet, mai edifi­cator decât însăși realitatea. Vreau visul voiaj fantastic în subconștient, vreau visul sondă, visul solid, visul sinucidere. Vreau visul vis: visul vis nu e visul năzuință, nu e visul pro­iectare în viitor al unor dorinți ce s-ar vrea îndeplinite, ci visul pur, visul trăit cu pasiune pentru farmecul, pentru  substanța lui imediată.

Visul e sufletul realității. Fără el totul ar fi rece, înțepenit și numai el încălzește și animă realitatea ... Visul, cu putința lui de desființare a oricăror rigori, e un principiu ele­va­tor, opus cu frenezie staticei greoaie a materiei și din procesul acesta creația va apare cu atât mai transfigurată cu cât va reuși să cuprindă mai mult din elementul vis, în minimul de materie necesar pentru ca realizarea să aibă un contur și o consistență care să o poată face sesizabilă (...) Visul e o permanentă efervescență a neprevăzutului, singurul mânz sburdalnic dintr-o herghelie de posibilități încătușate de rațiune. De aceea, la extrema cealaltă a influențelor lui, e visul care infuzează dinamică, e visul grație căruia s-a întâmplat tot ce e grandios pe planetă”.

Alături de „reabilitarea visului” un accent important pune poetul pe „exasperarea cre­atoare”, pe acea stare de „clocot” lăuntric (de care vorbește în altă parte), care trebuie în­treținută ca o condiție a desprinderii de lestul parazitar. „Cartea fotoliu”, în care nu arde nici o flacără, în care frumusețile sunt „unse cu vaselină”, în care literatura se rezumă la „o bălăceală totală în confortabil”, trebuie respinsă și înlocuită cu cartea trăită, cartea născută din suferință reală: „Scrisul nostru nu e căutarea de a ajunge într-o lume pe care am nă­zuit-o, ci trebuința implacabilă de a evada din alta care ne exasperează. Nu exasperarea îm­potriva unei lumi, unei țări, unei categorii  oarecare, ci o exasperare totală, organică. O exas­perare cosmică.

Exasperarea ca substanță a viețuirii. Exasperarea ca o mână de plumb trecând a­păsat peste existențe, rupându-le adânc fructele roșii ale febrei. Exasperarea ca o stea po­la­ră. Exasperarea ca un teasc pentru zdrobitul inimii, pentru stoarcerea din ființă a celor mai esențiale sucuri. Exasperarea ca un nimb, ca o cunună de spini. Exasperarea ca un înger păzitor pentru neîmpotmolirea în satisfacții. Exasperarea ca un pat de tortură și scrisul, sin­gurul nostru gâtlej.”

Am putea numi „exasperare” nevoia de inspirație, tendința de a depăși futilul, ba­nalul, obișnuitul, de a plasa lumea creației într-o perspectivă a competiției, a depășirii zo­nei de accesibil. Iată ce propune el:

„Scrisul / e/ o acțiune în panică. E ca o fugă dezasperată după aer pe o planetă cu atmosferă rarefiată. Un spasm și un scrâșnet de fiecare clipită. O apariție cu sângele în flă­cări, cu buzele crăpate de o sete fără elixir”. Și mai departe: „Viața noastră e arsă de conflicte. Dinamul nostru, o luciditate corozivă, intentând un drastic și permanent proces lu­mii de dinafară și nouă înșine. Exasperarea noastră e o exasperare pură. O exasperare îm­po­triva a tot ce există, o exasperare împotriva noastră. O exasperare împotriva exasperării (...) Toate voiajurile vechi, toate salturile neprevăzute în gândire care au dus la o lărgire a lu­mii de dinafară sau  de dinăuntru au fost faptele unor exasperați. Exasperarea ca o pe­cete a autenticității de turmentare”.

În concepția lui Geo Bogza  nici un fel de creație majoră n-ar fi putut avea loc fără acest spirit de dorință creatoare. Acum e rândul generației sale să facă dovada acestei „exas­pe­rări” prin creațiile care să fie date la lumină. În concepția lui, generația avangardei nu e o generație spontanee, ruptă de fluxul creator al unui neam, ci adânc înrădăcinată în timp, în strădaniile unor înaintași: „Ne așezăm astfel ca o za la capul  unui lanț foarte lung. Suntem moderniști numai întrucât ne menținem într-o permanentă agitație, numai întrucât nu presupunem nici o anchiloză.”

Într-un alt articol subsecvent, el își va manifesta solidaritatea față de grupul de la Alge,  cu care cei de la unu  se simt legați prin afinități și deziderate. Dacă în articolul dis­cu­tat spunea c㠄la baza poeziei este revolta”, exasperarea, acum va arunca alte săgeți bine țintite către tabăra scrisului tradițional, a „literaturii de confort”, literatură care, pentru ge­nerația avangardei „nu poate fi decât o ultragiere și o insultă”. Sarcina scrisului este echivalentă cu inculcarea unei stări de spirit, a unei nevoi organice de schimbare: „Scriem nu pentru că vrem să ajungem scriitori, ci pentru că suntem condamnați să scriem, așa cum am fi condamnați la nebunie, la sinucidere”(Profesie de credință. Pentru grupul Alge, în Unu, nr.35/1931). Iar mai departe: „Pentru a scrie un poem viabil nu e suficient să ai ta­lent. Mai trebuie ceva. Suferință. Continuă. În sânge, în zâmbet, în respirație. Priviți o­brazul lui Ilarie Voronca” (Jurnal de chais-longue, în Unu, nr.36/1931).

De pe aceste poziții va polemiza el în notele revistei cu literatura Otiliei Cazimir, a­cu­zând-o de „viciul ipocriziei” (Otilia Cazimir sau viciul ipocriziei, în unu, nr.33/1931) sau împotriva „criterioniștilor” cu „ridicolul și oportunismul lor vid” (Acvarium, nr. 49/1932). În schimb, e pătruns de adevărul Diagramelor lui Sașa Pană, a cărui intransigență și îndârjire o laudă: „Diagramele acestea de febră și insomnie sunt o antologie ro­man­țată, prin proiectarea în ecranul vorbelor, a adevăratelor diagrame care fără denatura­rea gramaticii se4 înscriu sigure undeva între nadir și minus infinit” (Diagrame pentru dia­grame, în unu, nr.26/1930).

Aflat în plin război cu literatura confortabilă a vremii, Geo Bogza  va da la iveală pri­ma lui carte de poezie intitulată Jurnal de sex (1929). Cartea va stârni reacții diferite, de la evenimentul de a fi invitat să deschidă cursurile unui liceu din Ploiești, la contestarea ca­lității sale de scriitor și chiar intentarea unor procese, pe motiv de pornografie asupra pro­cesului (despre care Geo Bogza  nu vorbește în convorbirile sale cu Diana Turconi, men­ționând doar faptul că a fost arestat și dus la tribunal de două ori, o dată în 1934 și a doua oară în 1937, de fiecare dată  pentru Poemul invectivă), aflăm informații chiar din pa­ginile revistei unu, unde, la rubrica Acvarium,  ni se aduc la cunoștință următoarele: „Peste câteva zile se va judeca, de către un tribunal corecțional, procesul de literatură al co­legului nostru Geo Bogza . Delictul de pornografie nu e primul în decursul vremii. Pentru a avea curajul să spui pe nume unor lucruri, mulți au trebuit să suporte rigorile codului moral (...) Bogza  va fi judecat și-și va primi pedeapsa că a avut imprudența că nu s-a lă­sat macerat de „buna cuviință”, că a înfundat mâinile dând în fecale, le-a dus la nas, mi­ro­sindu-le și împroșcând apoi pe toți cei ce se bălăceau cu nările insensibile de natura lui de exasperat”. În același număr, Gh.Dinu va semna editorialul cu titlul Sugestii înaintea u­nui proces, în care analizează contextul în care are loc procesul, într-o perioadă de „con­for­mism inevitabil al istoriei”, când fascismul își ascute pumnalele și când grupul su­pra­realist a trecut acțiunea pe planul unei politici sociale, la faza de revoltă socială, ceea ce in­dis­pune: „Adevăratul avangardism înseamnă nici o concesie chiar trecutului prezent”, în această epocă de elucidări totale, de eliberări uriașe, în care vocea lui Geo Bogza  a deran­jat „prin adevărul crud ce-l conține”. Procesul s-a judecat, dar poetul a fost achitat. Aceasta nu înseamnă că o parte din acuzele care i s-au adus n-au fost valabile, deoarece până atunci, limbajul artistic din literatura noastră nu cunoscuse o agresivitate mai mare. Tonul frust, lipsit de orice ezitare, a exasperat urechile sensibile ale multor cucoane și a deranjat prin erotismul exagerat unele voci critice, poetul dorind în mod expres chiar acest lucru: acela de a scandaliza bunul simț burghez, de a jigni urechile „bine educate”, „perfidia educației”. Însuși poetul a încercat să se disculpe public, semnând în revista unu două intervenții, în care abordează problema limbajului literar, care nu trebuie să se comporte asemeni unei fete mari, ci să accepte și cuvântul dezinhibant, neaoș, rostit fără reticențe, de­oa­rece „Pentru a ajunge la o noblețe nouă și interfelibilă se cere ca în prealabil să-ți vacci­nezi sufletul cu noroi” (Piatra cubică, în Urmuz, nr.5/1928). Și în altă parte: „Nu pentru pa­radox, ci pentru stabilirea unui firesc de atitudini precizez că în cadrul absolut al cuvântului intră tocmai acea serie de realități, socotite de obicei ca impure. Fiindcă e pur tot ceea ce nu face eforturi pentru artă, tot cea ce nu prezintă nici un compromis, nici scădere, față de eticheta sub care trăiește, indiferent de raporturile dintre acea etichetă și exigențele moralei generale” (În vocabular, divagații și precizări, în unu, nr.32/1930).

Alte precizări în acest sens sunt aduse de el în articolul Trei fragmente în jurul unui articol din codul penal, în unu, nr.49/1932). Articolul e plin de sugestii notabile, ce ar trebui reținute chiar și de către lingviști, căci vine să le întărească convingerile despre înnoirile care se produc periodic în vocabular, atunci când presiunea faptului de limbă ri­dică asemenea probleme. El vorbește astfel de o „fierbere de cuvinte”, care se produce în vo­cabular și care face ca și dicționarul să o înregistreze: „O viață la fel e în dicționar când printre cuvintele circulând anonime, ca într-o revelație, deslușești unul cu o împletitură rară, de nimeni bănuită până atunci. Oamenii îl pot pronunța ignorându-i seva, cum ar ig­nora geometria caldă a unui trup de femeie, pe care l-ar fi îmbrățișat printr-o cămașă din pe­tice. E o descoperire. Cuvântul trebuie despuiat de sensurile unsuroase care s-au așezat pe el. Curățat de cenușă. Flacăra de dinăuntru iscată. fiindcă lansarea cuvintelor, ca și a fe­meilor, e oarecum un privilegiu rezervat marilor latifundiari”.

El aduce în discuție câteva sensuri noi, pe care cuvinte precum „țâță”, „dam㔠sau „că­cat” le-au dobândit, unele cuvinte suferind schimbările pe care „le-a trăit un cupeu transformat în coteț de găini”. Cuvintele pot fi și ele terfelite, deși uneori „o prostituată poate să fie de multe ori mai pură decât o fecioară”. Se războiește însă cu „saloanele pline de discuții râncede” și cu „mentalitatea de naftalin㔠a unor cercuri care se fandosesc în a­tari situații, căci „Și mie  îmi repugnă uneori întâlnirea într-un peisaj de verdeață a unui excrement”, dar inovația trebuie luată ca atare, puterea cuvântului „izbucnind în virilități multiple”. Puterea cuvântului e comparată cu revolver ținut în buzunar la trecerea printr-o pădure cu mistreți, sau cu strălucirea unui fulger, a unui bisturiu trecând prin buboaie. El e de părere că a venit vremea revizuirii acestei stări de lucruri, la o dărâmare a Bastiliei șco­lare, care culminează în ipocrizie: „educația – spune el în cuvântarea ținută la des­chiderea liceului din Ploiești – are grijă  să castreze din timp în noile ființe glandele oricărei afirmări fățișe, educația îi învață cum să gândească sau, în orice caz, cum să gândească i­nutil” (Declarație la deschiderea unui liceu, în unu, nr.39/1931). Este nevoie, prin ur­mare, de o înțelegere exactă a modificărilor de mentalitate aduse de cartea sa, acțiune care n-a fost înțeleasă nici măcar de intelectualitatea țării, care asistă pasiv㠄la un spectacol ale cărui delicii le-au savurat cu anticipație”, monstruozitatea procesului constând chiar  în lipsa de logică a acuzațiilor ce i s-au adus. În articolul Trei fragmente în jurul unui articol din codul penal, nr.49/1932), el încearcă să se disculpe, arătând c㠄violența de expresie presupune o violență de suferință care exclude de  la început prezența oricărui element por­nografic (argumentul va fi reluat de un alt comentator, care va susține că violența de limbaj nu e făcută ca să desfete și să producă satisfacție, ci e născută din suferința unei ex­pe­riențe traumatizante –n.n.), pornografie implicând în condiția ei existențială, satisfacția. Or, acolo unde e suferința nu poate fi și pornografie. Poate fi sadism sau mazochism sau orice altă desprindere scelerată, dar pornografie nu. M-am servit de imagini și de cuvinte tari nu pentru a-mi provoca un gen de satisfacție pe care l-am detestat, ci dintr-o pornire mai adâncă de a-mi mântui spiritul (și bineînțeles că totul pe un plan strict estetic, fiindcă altfel încercarea ar fi fost inutilă) de intensitatea unor turmentări atavice cu care întotdeauna nu s-a făcut decât poezie și cu care nici nu am vrut să fac altceva decât poezie”.

Spre a-și ajuta colegul aflat la ananghie, Sașa Pană a luat un interviu celui inculpat, în care poetul se arată surprins de „tâmpenia oamenilor și arată că niciodată nu s-a putut o­bișnui cu ideea procesului. Invocă ideea de plop care străjuie în depărtare, obsesie care va reveni mai târziu, cum bine se știe, în simbolistica morală a poetului, desenul cu plopul reprezentând o marcă a scrisului bogzian din ultimii ani.

Intervenția lui Sașa Pană, directorul publicației unu, este în bună parte explicabilă. Geo Bogza  se mutase din 1932 la București, locuind cu soția sa, Bunty, în casa prietenului Sașa Pană, în chiar sediul redacției, după cum aflăm din jurnalul dat publicității de poet. Atunci însă când Sașa Pană a hotărât să se însoare, Geo Bogza  a scos un număr special din unu cu acest eveniment, număr scris în întregime de el. E vorba de numărul 38 din august 1931, care conține un interviu cu Sașa Pană și o serie de poezii ocazionale, scrise spe­cial de Geo Bogza. Cum căsătoria urma să aibă loc la Piatra Neamț, Bogza  a realizat ur­mătoarea Cronică: „Cică niște autori/vrând să-și facă cititori/ s-au dus cu toții, în bloc / într-un ceas de nenoroc / să lucreze prin familii / pe unde se țin consilii / și pe unde-s multe fete / elegante și cochete / doar  o să le-ademenească / revista să le-o citească (Mo­ra­la și rezultatul. Piatra Neamț sau căsătoria religioasă).

Numărul respectiv mai conține catrenul De aia ?, Omagiu (adresat Doamnei Stela Bin­der, mama lui Sașa Pană), Sașa pană la lucru și Logodnica superlativă. Numărul a făcut furori în lumea literară și mai ales în cea a avangardei, dovadă că spiritul ludic și gluma erau aici, alături de invectivă și blestem, la ordinea zilei. Și, ca să probăm faptul că Geo Bogza  s-a lăsat ademenit adeseori de versul cu această încărcătură, ne vom permite să cităm un Falș poem agricol, în care  se pot depista unele reminiscențe barbiene: „Cam centripet și călăreț/ asprit în sânge de mistreț / între cuvinte prin sinteză / mi-am răscroit o paranteză / și-mi deslușesc în evantai /  substanța fetelor de pai.// Sumeși la trup, secerători / au năpădit vara cu șfori / dar iute firme luminoase / grefate-n suflet și pe oase / se iscă aceleași vechi străvechi /cuplări pe margini de urechi.// Soldat birjar ieșit din plop / la pomenirea lui Loplop / și Loploplița în trăsură / plimbă verzui aceeași gură / această mimy din scrisori / venită pân’ la subțiori.// Punctată spasm de roșul vițiu / planeta gâ­fâ­ie-n solstițiu / o jerbă, astrele-și desfac / ficatul lor umplut cu mac / vărsat încet de o șo­pârlă / în cârciumi vechi pe chei de gârlă / esențe tari de vers sucit / rotund în lumi de e­bonit / incest iscat ca o scânteie/vădit din ochi farmacopeie/ din cărămida refulată/ acest poet, această fată./ /Bal/ quasi-estival/ frământ abscons în luna mai/ substanța fetelor de plai/ cresc/ descresc.”

Poezia lui Geo Bogza folosește un arsenal tot mai bogat de mijloace expresive: rime rare („orange” cu „mery-ange”), personaje primitive sau hilare (Nicolae Rugan învechit și-un vajnic pehlivan - Balul sângelui din trupuri rude), apelul la subterfugii fonetice și or­to­grafice (Alcoolul, alcoolul, Babalicule, Alcooooool), titluri trăznite (Chiot roșu la în­ce­pu­tul anului, Planeta cu un soare fix, Interviu la volan, Plâns cu stânci, Efebul gherdap pro­voacă moartea batozei psihopate etc. Această din urmă poezie, dar și altele plonjează în plin grotesc, hilarul și ludicul fiind în largul lor. Am reținut și un joc pe motive folclorice, intitulat Paparude, plin de spectaculase întorsături lexicale: „Trupul meu își află rude/ paparude./ Într-o rugăciune estivală/ țâța lor în pielea goală/vrea să-mpotmolească cer senil/ înnegrindu-l c-un copil/ iar un nor /pentru popor/ c-o să verse apă și-o să verse foc/împânzind în humă ploaie cu noroc.” Există apoi o preocupare mai accentuată pentru metafora sau cuvântul care șochează, chiar dacă pe alocuri riscă să epateze bunul simț, cum este cazul cu poezia Concurs. „Adunați pe întâiul meridian al sexului/proxeneții con­ti­­nentelor/au hotărât să aleagă marele mongol al vaginurilor/ Pentru cele mai frumoase fete ale popoarelor/ziarele continentelor au întocmit elogii pe mii de coloane/Pentru bijuteria vaginului premiat/miliardarii continentelor/ își ascut în umbră phalusul lor de aur.” Poezia sa devine obiect de elogiu pentru St. Roll („Jurnal de sex e un geamăt și un imn si­mulat de voluptate și devergondare, de lăptărie sadică, de spasm și de turmentare organi­că voită pentru obsesia poetului pentru elanul care-l cucerește”, în timp ce Ilarie Voronca crede c㠄sensibilitatea nouă a găsit în Geo Bogza un instrument de adâncă vibrație, o vizi­u­ne sălbatecă se va desprinde din durerea și violența lui.” La rândul lui, Geo Bogza scrie note acide, lansând îndemnul „Academicieni, bărbieriți-vă pe creier” (nr.26/1930) și a­dre­sează lui Arghezi o scrisoare deschisă, prin care se desolidarizează de gestul acestuia de a co­labora cu Radiodifuziunea Română, după ce a criticat-o vitriolant. Admirația pentru poetul Cuvintelor potrivite transpare însă printre rânduri: „Sbârnâitul sec din conferin­țele profesorilor universitari de până atunci nu încetase și neștiutele unde duceau acum într-un zumzet de albine mierea cuvintelor dumitale evocând chinuitor de plastic trupul tru­dit al lui Luchian, picioarele-i bolnave și mai pe urmă cuvintele, încât artistul cu o trudă de dincolo de omenesc trebuia să se slujească de o mână străină purtând-o pe deasupra pânzei și îmbrâncind-o acolo unde culoarea trebuia pusă.” Lăudând și Fucsiada lui Ur­muz, pe care o publica pentru întâia oară, Geo Bogza se dovedește un adevărat „paznic de far” pentru înaintașii săi în materie de cuvânt, un scriitor preocupat să inoveze, dar și să re­cunoască noutatea creației acolo unde o întâlnește.