Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Nichifor Crainic

şi ispita naţionalismului

Nichifor Crainic reprezintă o figură aparte în peisajul interbelic. Gânditorul pro­mo­vează o viziune naţionalistă din perspectiva gândirismului de nuanţă ortodoxă. În afară de lucrările1 teologice şi literare publicate, a desfăşurat o amplă activitate publicistică în re­viste (pe care le-a condus) ca Gândirea sau Calendarul şi Sfarmă-Piatră. Toate acestea s-au su­bordonat ideii de reformare pe linia spiritualismului teist şi a tradiţionalismului ortodoxist şi etnicist2, precum şi dorinţei de a îndruma viaţa intelectuală românească şi a face să renască ori a recrea spiritul ortodox, uneori cu prea multă stricteţe3.

Viziunea lui Nichifor Crainic, imposibil de detaşat de concepţia sa teologică şi în spe­cial din perspectiva conceptului de „teandrie”4 se întemeiază pe dezvoltarea a două idei ca­re converg: ideea existenţei ierarhiei din biserică, dar şi a varietăţii naţiunilor din interio­rul ei. De aici s-a născut concepţia socială demofilă şi solidaristă a lui Crainic, opusă atât de­mocraţiei egalitariste, cât şi liberalismului de liberă concurenţă, dar mai ales marxismu­lui. Naţionalismul lui Crainic este opus oricărei forme de internaţionalism, căci el îl res­pin­ge, deopotrivă şi pe cel catolic şi pe cel marxist, dar nu ascunde defel exclusivismul ra­sist. Este, pur şi simplu, o concepţie naţionalist-social-creştină cu accente de etnocraţie.

De pe o asemenea poziţie, Nichifor Crainic a replicat în revista Gândirea moder­nis­mului lui Lovinescu (pleda cauza Occidentului, a liberalismului), afirmând o doctrină tra­diţionalist-ortodoxistă5. De altfel, disputa, larga paletă de opinii s-au concentrat în po­le­micile realizate, în epocă, de revistele Gândirea, Cuvântul şi mai târziu Curentul. Trebuie să menţionăm şi poziţia pe care Crainic a avut-o faţă de ideile violente exprimate în Ma­nifestul „Crinului alb”6. În polemica declanşată de acest manifest, Nae Ionescu se de­li­mitează de el, în timp ce Nichifor Crainic îl apără, ca şi Mircea Eliade, de altfel.

În ceea ce priveşte modul în care Crainic s-a raportat la spiritualitatea românească, vom desprinde câteva din ideile pe care acesta le-a dezvoltat în publicistică. El a reflectat, în primul rând, asupra distincţiei (pe care a găsit-o nefondată) între o nouă şi o veche spiri­tu­alitate. Acei care au pus sub semnul întrebării existenţa unei spiritualităţi româneşti din ve­chime pun sub semnul întrebării însuşi viitorul acestei spiritualităţi iar poporului român i s-ar nega dreptul la o viaţă în spirit, rezervându-i-se numai una în trup. Nichifor Crainic se simte obligat să combată ideile acestor „intelectualişti”. Un puternic argument împotriva lor este tocmai încercarea lor de a decreta „ateismul naţional”, care este nu numai diferit dar şi potrivnic spiritului poporului român. Crainic pledează aici pentru ideea tradiţiei, pe sti­mularea creaţiei autohtone. În ceea ce priveşte orientarea necesară, posibilă şi potrivită pentru cultura românească, aceasta este Orientul („Cine preconizează orientarea spre Occident rosteşte un nonsens. Orientarea cuprinde în sine cuvântul Orient şi înseamnă în­dreptarea spre Orient, după Orient. Altarele se aşează spre Orient, icoanele căminului se aşează pe peretele dinspre Orient, ţăranul când se închină pe câmp se întoarce spre Orient.”7 Concluzia pe care o trage Nichifor Crainic este că, luând în calcul faptul că românii se situează geografic în Orient, iar prin religia ortodoxă „deţinem adevărul luminii ră­să­ritene”, este firesc să acceptăm că orientarea noastră legitimă nu poate fi decât înspre Orient. O cultură proprie nu se poate dezvolta decât ţinând cont de acest cadru specific geo-an­tropologic. Occidentalizarea este sinonimă, în concepţia lui Crainic, cu negarea propriei fiinţe, a posibilităţilor noastre creatoare, cu opţiunea pentru un destin născut mort.

Pe de altă parte, Crainic socoteşte remarcabil faptul că, deşi durăm de două mii de ani, ne putem socoti un popor tânăr. Una din expresiile populare tipice, care ne reprezin­tă este basmul „Tinereţe fără bătrâneţe”, simbolizând în ordine mitologică vitalitatea po­po­rului şi făcând trimitere la taina unui sânge care se ramifică în noi toţi, făcându-ne soli­dari aceleiaşi taine. Acest sânge misterios dă însăşi fizionomia culturii româneşti. Într-un mod similar cu tradiţia sângelui funcţionează tradiţia limbii. Există un paralelism de na­tură psiho-biologică, deoarece „sângele transmite viaţa, iar graiul transmite gândul, sufletul. Precum trăim în tradiţia sângelui românesc, tot astfel trăim în tradiţia sufletului românesc.”8 Evlavia şi modestia, conştiinţa propriei micimi în faţa lui Dumnezeu, sunt exempli­ficate şi de modul în care apar reprezentaţi voievozii şi familiile lor pe pereţii bisericilor pe care le-au ctitorit. Ei sunt aşezaţi, sfios, la intrare, după ce ultimul sfânt a fost zugrăvit şi apar în „ţinuta extatică a evlaviei, oferind nevăzutului Dumnezeu, pe palma întinsă, chivo­tul credinţei”9.

Creştinismul structural al spiritualităţii poporului român este pus în evidenţă şi de ra­porturile pe care acesta le are cu natura, sau mai bine spus, de modul cum percepe aceste raporturi cu natura pe care nu şi-o subordonează, ci o aşează într-o zonă de frăţietate10. Una dintre cele mai profunde ceremonii religioase, rugăciunea pentru ploaie, se rosteşte în mijlocul câmpului, sub cerul încărcat de dogoarea secetei. Rezultă de aici demonstraţia creştinismului nostru popular.

Iar despre influenţa bizantină, pe care Cioran11 o va eticheta drept „blestem”, so­cotind-o o cauză a rămânerii în umbră şi minorat a culturii româneşti, Nichifor Crainic cre­de că face parte din corpusul nostru spiritual. Adoptarea formelor de artă bizantină se da­toreşte unui simţământ formal oarecum aprioric, iar corespondenţele cu arta bizantină sunt fireşti, naturale, exprimând şi mărturisind un anumit soi de corespondenţă. Nichifor Crainic aprobă ideea lui Hermann Keyserling12, cum că misiunea istorică, europeană, pe care românii ar avea-o de îndeplinit este să redeştepte la o nouă viaţă bizantinismul. Gânditorul român are însă rezerve privind ideea  potrivit căreia inteligenţa şi spiritul nostru viu s-ar datora moştenirii bizantine, alăturându-se tradiţiei spirituale de a-l pune pe seama latinităţii.

Despre sufletul românesc, Crainic reflectă asupra modului cum noi, românii, l-am per­ceput cu o oarecare detaşare, „de la distanţă prin geamul colorat al unei ideologii străine. Şi dacă nu l-am dispreţuit de-a dreptul, l-am subpreţuit întotdeauna”13 Nu există un „orgoliu al românismului” şi această carenţă îl determină pe român să se înjosească în fa­ţa străinilor, atât pe sine cât şi pe ceilalţi români, încredinţat fiind că aduce străinului un cu­venit omagiu. Este de fapt o proastă umilinţă, o rău înţeleasă modestie, care merge până la extrema bagatelizării propriei ţări14. Această apreciere catastrofală se datoreşte ignorării a ceea ce este românesc.

Rezultă o percepţie a Ţării ca fiinţă sacră, mai presus de sentimente şi interese parti­cu­lare şi o atitudine de urmat: „datoria de a o spăla de ruşine, de a o reface, de a o glorifica în ochii lumii”15. Se degajează un sentiment de depăşire a individului şi de contopire în comunitate ca valenţă superioară şi prioritară. Scrierile sunt animate şi de un puternic sen­timent religios: termenul de „bun român” e însoţit adesea de acela de „bun creştin”, iar în unele cazuri există chiar mai mult decât atât, conştiinţa unei misiuni apostolice.

O altă temă de reflecţie pentru Nichifor Crainic este ideea de „transfigurare a ro­mâ­nismului”, de „schimbare la faţă”, temă pe care o vom întâlni tratată dintr-un cu totul alt unghi la Emil Cioran. Pentru Crainic transfigurarea priveşte o schimbare de ordin existenţial, de structură metafizică, mistică, în lumina creştinismului ortodox. Modul nostru, ca popor, de a ne manifesta în istorie a fost simultan românesc şi creştin, căci credinţa creştină nu este o disciplină venită şi însuşită din afară ci este singurul nostru mod spiritual de a fi. Pentru această idee pledează însăşi limba16, care-şi construieşte termenii din perspectiva conştiinţei unităţii dintre etnic şi religios.

Nichifor Crainic a operat o suprapunere a spiritualităţii cu naţionalismul şi ortodoxismul. Poate că este necesară precizarea că ortodoxismul nu se identifică ortodoxiei17 şi că autorul merge până la românizarea lui Isus18 şi la cultivarea unor structuri gen „mitul sângelui”19 sau ideea „transfigurării românismului”, de „schimbare la faţă”, vizând o schimbare de ordin existenţial, de structură metafizică, mistică, în lumina creştinismului or­todox. Modul nostru, ca popor, de a ne manifesta în istorie a fost simultan românesc şi creştin, căci credinţa creştină nu este o disciplină venită şi însuşită din afară ci este singurul nostru mod spiritual de a fi. Cât despre modul în care este percepută poziţia lui Nichifor Crainic astăzi, trebuie spus că etnicismul şi naţionalismul promovat de gânditor i-au de­terminat pe unii exegeţi20 să-l socotească ideolog al unor mişcări de extremă dreapta cum ar fi Garda de Fier, deşi acelaşi autor notează că, „politiceşte, Crainic s-a ţinut însă la o anumită distanţă de Gardă, pentru a nu-şi lega prea mult cariera politică de aventurismul ei terorist şi pentru că revendica pentru el «întâietatea iniţierii în spiritul salvator al vre­mii noastre» şi în «naţionalismul de stil nou»”21. Trebuie menţionat însă că însuşi Nichifor Crainic mărturiseşte22 că a sprijinit orice mişcare naţionalistă, ba chiar a sperat într-o unificare a mişcărilor de orientare naţionalistă în plan politic23, fără să aprobe vreodată violenţa pe care unele mişcări şi-au asumat-o în cele din urmă ca metodă.

Crainic este acuzat de antisemitism, nu de factura celui promovat de A. C. Cuza ori de N. Paulescu, ci de un antisemitism implicit, rezultat în primul rând din prioritatea absolută acordată elementului creştin-ortodox şi prin excluderea evreului din sfera etnicului, iar în al doilea rând, prin incompatibilitatea metafizică şi religioasă dintre iudaism şi spiritul naţional românesc. Dar chiar dacă „lăuda «noua ordine» nazistă, Crainic n-a fost niciodată rasist”24.

Poate că ar trebui totuşi să amintim, chiar dacă aparent fără legătură directă cu su­biectul discuţiei, faptul că cei care l-au cunoscut pe Nichifor Crainic au observat o anumită tendinţă a acestuia de a obţine şi folosi un anumit gen de influenţă socială şi politică. A­cuzele care au mers chiar până la a viza parvenitismul, întemeindu-se pe diverse atitudini pe care acesta le-a avut în anumite circumstanţe, aşa cum a fost încercarea, reuşită în cele din urmă, de a monopoliza revista Gândirea, îndepărtându-i rând pe rând pe cei pe ca­re nu-i agrea pentru că nu se încadrau în programul pe care Crainic îl promova. Dacă pentru o vreme el a acceptat eclectismul în cadrul revistei, treptat l-a abandonat, mergând „pe linia tradiţionalistă”25, la care adaugă apoi ortodoxismul, pentru ca în deceniul patru să construiască un program ideologic şi politic care să facă din Gândirea o revistă ce se în­drepta spre „antidemocratismul fascist”. Ideologia gândiristă începe treptat să subordo­neze spiritualul etnicului şi politicului, ca apoi să uzeze tot mai des de termeni precum „etnic”, „spirit autohton”, „românism”, „rasă” în detrimentul „religiei”26. Încetul cu încetul, Nichifor Crainic îşi reconsideră opiniile faţă de Occident, pe care, până nu demult îl bla­mase. Acum începe să apere occidentul, ba chiar şi catolicismul, începând să devină a­dept al ecumenismului, probabil nu de dragul clarificărilor de doctrină ci, pentru a-şi justi­fica orientarea politică şi merge până la a-l percepe pe Hitler ca un restaurator al ecume­ni­cităţii ortodoxe27. Doctrina sa va fi prezentată în 25 ianuarie 1940 în cotidianul Cal­en­darul, care, datorită agresivităţii opiniilor va fi suprimat în câteva rânduri. Orientarea lui de dreapta este greu de datat. Se poate însă stabili în timp, „debutul fobiei sale faţă de spiri­tul liberal, faţă de gândirea independentă, al simpatiei pentru spiritul de autoritate, pentru dogmă”28. Se pare că Nichifor Crainic a avut dintotdeauna o predilecţie pentru auto­ri­ta­rism şi pentru metodele coercitive. El visa, înainte şi imediat după război, o expansiune culturală şi religioasă a ţării spre Orient. Detesta democraţia, cărei îi oferea ca alternativă preferabilă, „demofilia”, ca „iubire de popor în sens evanghelic”, caritate creştină. De asemenea, îi este recunoscută oroarea organică faţă de bestialitate. Aşa se explică dezaprobarea faţă de atrocităţile Gărzii de Fier pe ai cărei reprezentanţi reuşeşte să-i vadă în final în toată grozăvia lor dar pe care cândva, îi gratificase, denumindu-i „cavaleri”, „naţionalişti şi creştini”29. Crainic s-a folosit de revistele Calendarul şi Sfarmă-Piatră pentru a manevra cititorii faţă de personalităţile politice aşa cum i-o cereau interesele. El încearcă o „politică proprie” şi face tot felul de tribulaţii politice, mediind de pildă fuziunea Ligii apărării naţional-creştine cu Partidul naţional-agrar, generând Partidul naţional-creştin, din care s-a văzut curând exclus.30

În privinţa mobilurilor, a motivaţiilor interioare care l-au împins pe această cale, mulţi exegeţi mizează, pe ideea aspiraţiei de ascensiune socială, ideea parvenirii. Nichifor Crainic, Ion Dobre, pe numele său adevărat, avea o origine foarte modestă, fiu al unor ţă­rani săraci, fără pământ din câmpia Bărăganului. Băiatul sărac nu-şi putea depăşi condiţia decât prin învăţătură şi a folosit aceasta ca pe o armă împotriva lumii. A urmat Seminarul şi apoi Facultatea de Teologie, visând să devină preot (vis care, conform Memoriilor sale, l-a urmărit toată viaţa). Îşi găseşte vocaţia în publicistică. Unii exegeţi31 găsesc explicaţia conduitei sale în frustrările adunate ca om care făcea parte dintr-o familie săracă, oropsită şi care voia cu toată forţa personalităţii sale să iasă din anonimat, combinate cu complexele sale fizice care l-ar fi măcinat în tinereţe32. Poate că ar trebui să privim această teorie cu re­zervele cuvenite unei cărţi, plină de informaţii utile de altfel, dar scrisă într-o perioadă „ne­rezonabilă” – 1975. Acuzaţia de arivism, condimentată cu acuze, puţin cam pătimaşe, fac din figura lui Nichifor Crainic, un individ, sosit în lume din suburbiile lumii (satul Bul­bucata) şi care ar fi folosit orice mijloace pentru a-şi realiza ambiţia „monstruoasă” de a se realiza social, literar, de a obţine puterea, de a avea în puterea sa pe cei care i-au oropsit generaţii de-a rândul neamul. Amintim această ipoteză, ca pe oricare alta, poate plauzi­bilă chiar, fără însă a împărtăşi dispreţul nelalocul lui şi aversiunea nejustificată faţă de o per­sonalitate care, indiferent de umbrele proiectate, joacă un rol important în cultura ro­mânească interbelică.

Pe de altă parte şi cu o altă tonalitate, Marta Petreu evidenţiază rolul de mentor pe care l-a avut Nichifor Crainic, fireşte nu la fel de influent ca Nae Ionescu. Dar legătura sa cu Legiunea a fost foarte strânsă33 deşi nu a durat decât din 1932 până în 1933.  El a candi­dat la alegerile din toamna lui ’33 pe listele acestui partid. În legătură cu ruptura dintre Nichifor Crainic şi Căpitan, am arătat în acest loc care a fost rolul lui Nae Ionescu, precum şi faptul că cei doi mentori îşi disputau „direcţia spirituală” a tinerei generaţii.

Cert este că Nichifor Crainic şi-a dorit o implicare politică şi un rol activ în viaţa po­litică şi culturală a epocii. A înţeles el că opţiunea sa a fost greşită? Putem deduce că, la un moment dat s-a speriat de întorsătura agresivă, barbară pe care o luaseră evenimentele şi că a încercat să se ţină de o parte de Gardă, zarurile fuseseră însă aruncate.

Teoria arivismului (D. Micu) poate fi analizată ca plauzibilă. În această perspectivă el ne apare ca un individ ce a purces de pe cele mai de jos (?!) trepte sociale (fiu de ţăran fără pământ din câmpia Bărăganului), ros de complexele „proastei origini” sociale, de han­dicapul educaţional, dar şi de complexe fizice34 şi pe care „arivismul” l-ar fi determinat să forţeze, prin orice mijloace, să acceadă la o poziţie socială care să răzbune şi să răscumpere toate umilinţele sale şi ale neamului din care venea. Acesta ar fi motivul pentru care Nichifor Crainic „a îmbrăţişat nazismul, integral şi necondiţionat”35, străduindu-se să-i fie doctrinar, cu toate elementele teoretice cunoscute (autohtonism, etnicism şi etnocraţie, antise­mitism, ortodoxism etc.) şi crezând că poate manevra mişcarea de extremă dreaptă în care a văzut ce a vrut să vadă: calea spre transformarea ţării în modelul de ţară care corespundea concepţiei sale. Pus în faţa atrocităţilor săvârşite de Garda de Fier, mentorul se înspăimântă36, nu-şi mai recunoaşte creaţia şi încearcă să se îndepărteze de mişcare, în­ţe­le­gând, în sfârşit, consecinţele practice ale unei utopii dăunătoare.

Sunt suficiente elemente pentru a-l plasa pe Nichifor Crainic drept teoretician şi sim­patizant al mişcării de extremă dreaptă şi nu ca membru activ. Aceasta este şi poziţia lui Z. Ornea şi Leon Volovici. În modul în care şi-a disputat cu Nae Ionescu întâietatea in­fluenţei asupra tinerei generaţii, rolul de bază l-a avut publicistica amintită şi acel programatic Manifest al Crinului alb redactat în 1928 şi publicat în Gândirea şi prefaţat de articolul „Spiritualitate” al lui Nichifor Crainic. Prin acest articol Nichifor Crainic şi „cavalerii protestatari” făceau procesul vechii generaţii de intelectuali şi proclamau necesitatea unei noi spiritualităţi. Protestul lui Nae Ionescu a fost interpretat ca fiind personal şi nu teoretic, teoretic situându-se pe o poziţie asemănătoare, dar în plan personal era „gelos, vă­zându-şi diminuat rolul de mentor al tinerei generaţii spiritualiste”37. La dorinţa de a se afla la direcţia tinerei generaţii se mai adaugă şi corespondenţa pe care Crainic o găsea între ortodoxismul mişcării şi propria sa concepţie pe care am putea-o numi fundamenta­lism ortodox, precum şi în privinţa tradiţionalismului.

NOTE:

1. Şesuri natale – poezii, Editura Ramuri Craiova, 1916; Zâmbete în lacrimi – poezii, Editura Alcalay, Bucureşti 1916; Icoanele vremii – articole şi poezii, Editura Steinberg, Bucureşti,1919; Dorurile pământului – poezii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1920; Privelişti fugare – note de călătorie, Editura Steinberg, Bu­cureşti, 1921; Cântecele patriei – poezii; Ţara de peste veac – poezii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1936; Puncte cardinale în haos – eseuri, Editura Cugetarea, 1936; Ortodoxia – 1936, Sibiu; Lupte pentru spiri­tul meu – Bucureşti, 1936; Anul 1940 – Bucureşti, 1936; Ortodoxie şi etnocraţie – eseuri, Editura Cugetarea, 1937; Nostalgia paradisului – eseuri filosofice, Editura Cugetarea, 1940; Şoim peste prăpastie – poezii, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990; Zile albe – zile negre – memorii, Casa Editorială Gândirea, 1991.

2. Vezi Istoria filozofiei româneşti, Nicolae Gogoneaţă ş.a. (colectiv), Editura Academiei, Bucureşti, 1980, vol. II, partea I, p. 677.

3. Aşa cum îi reproşează Lucian Blaga în articolul Începuturile şi cadrul unei prietenii, în Gândirea, an XIX, nr.4, 1940, p.226. Într-un alt articol Blaga îi numeşte ­demersul „invazia teologiei în cultura ro­mâ­nească postbelică”.

4. Ideea teandrică a fost lansată de Nichifor Crainic; teandria este uniunea profundă şi intimă care se re­alizează între Dumnezeu şi om, iar modalitatea exemplară şi desăvârşită a teandriei o constituie modelul lui Iisus Hristos. A se vedea Nichifor Crainic, „Modul teandric”, în Nostalgia paradisului, Editura Modova, Iaşi, 1994, pp.5-15.

5. Cf. Ion Ianoºi, O istorie a filosofiei româneºti, Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1996, p.118.

6. Manifestul cuprinde ideile „tinerei generaþii”, „noii generaþii” care o desfiinþeazã pe cea veche. Ma­ni­festul a fost redactat de cãtre Sorin Pavel, Petre Marcu-Balº ºi I. Nistor. În umbra unui misticism de sorginte me­dievalã, promovând prin „completudinism” ca instrumente de cunoaºtere dar ºi ca schemã ontologicã ex­ta­zul, pasiuna ºi divinul.  

7. Nichifor Crainic, „Sensul tradiþiei”, în Puncte cardinale în haos, Editura Timpul, Iaºi, 1996, pp.126-127.

8. Ibidem, p.129.

9. Ibidem, p.133.

10. „Nu e codrul fratele românului? Iar zorile nu ne sunt surorile? Iar floarea soarelui nu e sora soarelui?…” Ibidem p.134.

11.Cioran crede cã marea plagã a noastrã, ca ºi a Rusiei, de altfel, este blestemul tradiþiei bizantine, suflul acestei spiritualitãþi, care în momentul în care intrã în relaþie cu o culturã strãinã devine “anchilozã, schematism abstract, iar pe plan politic ºi cultural, reacþionarism organizat.” Vezi Emil Cioran, Schimbarea la fa­þã a României, Editura Humanitas, Bucureºti, 1990, p.19. 

12. Nichifor Crainic face trimitere la cartea Das spectrum Europas, în care Keyserling dedicã ro­mâ­ni­lor câteva pagini pline de simpatie. Vezi Nichifor Crainic, op. cit, p.138.

13. Ibidem, p.139.

14. Gânditorul foloseºte ca exemplu, declaraþii politice patetice, specifice vremii, de genul apartenen­þei la douã patrii (Franþa ºi România): „Decât sã piarã Franþa mai bine sacrificãm România”.

15. Ibidem, p.141.

16. Cuvântul „Lege” în limba românã înseamnã ºi etnicitate ºi creºtinism în acelaºi timp. Ibidem, p. 192.

17. Chiar ºi Eugen Lovinescu întreþine aceastã confuzie, ca ºi cum Gândirea ar fi fost vocea bisericii or­todoxe române. Vezi Dumitru Micu, „Gândirea” ºi gândirismul, Editura Minerva, Bucureºti, 1975, p.60.

18. „Nu Isus de pe Golgota, ci Isus din staulul vitelor, nu Isus din Ghetsimani, ci Isus din Cana Galileii, nu Isus din pustia ispititoare…” apud D. Micu, op. cit., p.65.

19. „Unul din vechile noastre basme vorbeºte despre tinereþea fãrã bãtrâneþe, expresie mitologicã a vi­ta­litãþii poporului. Tinereþea fãrã bãtrâneþe e mitul sângelui, al acestui sânge misterios ºi alcãtuit din vlaga tu­turor popoarelor ce s-au suprapus cu veacurile în aceastã þarã, hrãnit de grâul ºi de vinul pãmântului ºi biciuit de dogoarea soarelui ºi de pleasna vântului – a cãrui roºie vigoare pulseazã în trupul definit al poporului de azi”. Apud D. Micu, ibidem, p.86.

20. Vezi eseul lui Leon Volovici, Ideologia naþionalistã ºi «problema evreiascã» în România anilor ’30, E­ditura Humanitas, Bucureºti, 1995.

21. Leon Volovici, op. cit. p.91.

22. Nichifor Crainic, Zile albe-zile negre. Memorii, Casa editorialã Gândirea, Bucureºti, 1991.

23. „Problema care mi se impunea era ca, peste prãbuºirea unei democraþii sinucise, sã ajut din rãspu­teri cristalizarea unui mare organism politic naþionalist, de o moralitate desãvârºitã, în stare sã regenereze viaþa statului cu orice preþ. Cunoºteam mai bine ca orice primejdiile ce mã aºteaptã, dar am fãcut-o. În consecinþã, Calendarul a susþinut toate miºcãrile de caracter naþionalist ºi de reînnoire moralã, întemeiate pe ideea creºtinã: am susþinut pe Octavian Goga, despãrþit de Averescu, pe Grigore Forþu, pe Corneliu Codreanu ºi pe A. C. Cuza. Sincer vorbind, cuzismul nu m-a entuziasmat niciodatã. Spiritul meu nu s-a împãcat cu monoideismul antisemit, repetat gramofonic, injectat din când în când cu spargeri de geamuri ºi miºcând pe loc o jumãtate de veac. Dar l-am susþinut cum am mai susþinut toate celelalte miºcãri în perspectiva unei contopiri, a unui a­liaj în flacãra duhului nou. De acord cu Codreanu, am dus tratative sã-i unesc pe cuziºti cu legionarii, de acord cu Codreanu, am încercat sã canalizez miºcarea lui Grigore Forþu într-a celui dintâi mai apoi, când Ca­len­darul nu mai era, am încercat sã-l unesc pe Codreanu cu Goga ºi n-am izbutit decât sã-l leg pe Goga cu A.C. Cuza” – Nichifor Crainic, op. cit., pp.235-236.    

24. Ioan Petru Culianu, Mircea Eliade, p.182.

25. Z. Ornea, Tradiþionalism ºi modernitate în deceniul al treilea, p.130.

26. „Înainte de 1930, gândirismul e, mai presus de toate, dacã nu exclusiv, ortodoxism; dupã, el devine în mai mare mãsurã autohtonism, etnicism. În primul deceniu de existenþã, lozinca nr.1 a Gândirii a fost: orto­do­xie!; în cel de al doilea: etnocraþie!”  D. Micu, op. cit., p. 227.

27. Ibidem, p.235.

28. Ibidem, p.236.

29. Ibidem, p.246.

30. Ibidem, p.250.

31. Vezi D. Micu, pp.253-255.

32. D. Micu aduce în discuþie comparaþia pe care o fãcea Lucian Blaga, asemuindu-l cu un „greier de câmp”, ibidem. P.254.

33. Marta Petreu, op. cit. p.98.

34. „N-ar fi exclus ca la direcţionarea psihologiei sale să fi concurat, împreună cu determinaţii de ordin social şi dependent de el, şi un fapt strict individual de natură biologică. Mărunt de statură, (Blaga l-a nu­mit «greier de câmp») şi având, pare-se, o înfăţişare nu tocmai de Adonis, fiul de ţărani fără ţarină va fi fost, fără îndoială, ros în tinereţe de complexe şi din pricina aceasta.” – D. Micu, op. cit., p.254 sau „Cu firea pe care-a avut-o, Crainic şi-a făcut până la urmă duşmani din mai toţi acei cu care a colaborat: din Pamfil Şeicaru, din Nae Ionescu, din Radu Dragnea, din Lucian Blaga – şi din câţi atâţia alţii! Natuă colerică , sânge clocotitor, poetul Darurilor pământului va fi fost mistuit, nu încape vorbă, de „nostalgia paradisului” (a celui pământesc, secular mai cu seamă) însă urile atavice, veleităţile ascunse, invidiile mocnite, toate rănile şi toate abcesele ce puroiau în subconştientul său îl devorau, cu siguranţă, mult mai nemilos. Undeva, E. Lovinescu scrie că Nichifor Crainic nu privea niciodată omul în ochi. (…) Exuberanţa nu exclude firea pidosnică, şi un ins extrem de volubil poate fi, în acelaşi timp, bănuitor, reticent, ascuns. (…) În viaţa publică a fost, în tot cazul, condus mai mult de interes. G. Călinescu îl denunţă ca «linguşitor şi căţărător», fără caracter”. Ibidem, p.262.

35. Ibidem, p. 202.

36. „Oroarea lui Crainic faţă de bestialitatea în expresie frustă, materială, a fost, fără îndoială, reală, or­ganică; de aici şi dezaprobarea, implicit în corespondenţa particulară, a atrocităţilor Gărzii de Fier” Ibidem, p. 246.

37. Z Ornea , Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea, p.135.