Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

STUDII

 

Ion Pachia TATOMIRESCU

Radu Stanca

între "Cercul Literar de la Sibiu"

și "Runa oceanului"

Se observă la Radu Stanca (Sebeș, 5 martie 1920 – 26 decembrie 1962, Cluj-Na­poca) și la majoritatea membrilor Cercului Literar de la Sibiu același mod de a reacționa îm­potriva proletcultismului din România de după al doilea război mondial, împotriva «ob­se­dantului deceniu», aceeași modalitate de a organiza o anumit㠄rezistenț㓠prin lirica formulă. În primul rând se remarcă refuzul lor de a colabora, de a publica înainte de ieșirea de­plină a României din conul de umbră al stalinismului cultural, înainte de „marea ex­plozie liric㓠din 1964 / 1965, datorată nu generației lor, ci generației ce le-a urmat, gene­rația Labiș–Stănescu–Sorescu. Opera poetică și de dramaturg a lui Radu Stanca apare postum: Versuri (cu o prefață de Ion Negoițescu – București, Editura pentru Literatură, 1966), Teatru («Hora Domnițelor», «Ostatecul», «Oedip salvat», «Dona Juana», «Critis sau Gâl­ceava zeilor» etc. – București, Editura pentru Literatură, 1968), Poezii (ediție și prefață de Ioana Lipoveanu Theodorescu – București, Editura Albatros, 1973) etc. Așadar, pă­trun­derea / păstrarea lui Radu Stanca în memoria contemporanilor și a posterității nu s-a datorat „vreunui circuit al volumelor / operei sale“, ci unei anumite „oralități culte“ în­tre­ținute în jurul personalității fermecătoare a liderului Cercului Literar de la Sibiu, în­ce­pând, îndeosebi, din 1943 încoace.

Prin odiosul Dictat de la Viena, din 30 august 1940, Hitler și acoliții săi, ministrul de externe al Germaniei naziste, perfidul von Ribbentrop, și Ciano, cinicul ministru de ex­terne al Italiei fasciste, au hotărât / impus smulgerea din trupul României a unei su­pra­fețe de 42.243 de kilometri pătrați, „un triunghi“ cu baza pe granița de nord-vest și cu vârful spre Brașov, cuprinzând Maramureșul, Crișana și nordul Ardealului / Transilvaniei, in­clu­siv Cluj-Napoca (servindu-i strategic la ținerea sub control prin bombardament a regiunilor petrolifere prahovean-ploieștene), teritoriu pe care, în aparență, l-a făcut plocon ser­vilului său acolit, Horthy, Ungariei horthyste. Dezlănțuirea terorii antiromânești hothysto-fas­ciste în teritoriul smuls României, în vremea secundei conflagrații mondiale, a determi­nat mutarea Universității din Cluj-Napoca, în Sibiu.

a) Cercul Literar de la Sibiu și „resurecția baladei“ din mai 1945.

 

În anul 1943, Radu Stanca devine asistentul suplinitor al lui Lucian Blaga, la catedra de filosofie a culturii, de la Universitatea din Sibiu. În primăvara anului 1943, câțiva stu­denți de la Universitatea Clujan-Sibiană, au format – antrenați de prezența, de spiritul lui Lucian Blaga – un cerc literar, unde s-au distins, între nenumărați alții: Radu Stanca, H. Jacquier, I. Negoițescu, Cornel Regman, I. D. Sârbu, Ștefan Aug. Doinaș, Eugen To­doran, Ov. Drimba, V. Iancu, Eta Boeriu, Francisc Păcurariu ș. a. Gruparea este cunoscută în istoriile literaturii sub numele de Cercul Literar de la Sibiu. „Actul de naștere“ al grupării, manifestul Ardealul estetic – o scrisoare către d. E. Lovinescu a „Cercului literar de la Sibiu“, „un protest împotriva ideologiei oficiale“, „o adeziune“ la modernism / lovi­nes­cianism, a fost publicat la 13 mai 1943, de cotidianul bucureștean Viața (nr. 743). Ma­rele critic literar interbelic receptează cu promptitudine manifestul; în numărul (757) din 27 mai 1943, aceeași gazetă bucureșteană publică Răspunsul d-lui E. Lovinescu la scri­soarea „Cercului Literar din Sibiu“. Din ianuarie 1945, gruparea literară de la Sibiu are și un organ de presă, Revista Cercului Literar, în primul număr fiind publicat și articolul-pro­gram, Perspectivă. Referitor la „manifest“, Nicolae Balotă certifică: «Manifestul Cercului Literar, spre deosebire de cele care l-au precedat, ca expresie a orientării generațiilor noi ro­mânești, n-a tins la inițierea unui curent nou, la revoluționarea tiparelor literare, la formulări îndrăznețe și la invenții frontale»; așadar, «aparent nici o voință de inovare, nici un ex­perimentalism, nici o veleitate avangardistă; dimpotrivă, o voință de ordine, de în­ca­drare în permanențele culturii; „esteții“ Cercului de la Sibiu se situau, de la început, pe o mai largă platformă axiologică decât aceea a estetismului de care fuseseră acuzați la apariția Ma­nifestului; estetism ambiguu, dealtfel, al unor tineri scriitori care preconizau primatul es­teticului în creația și judecata literară, respingând în același timp facilitățile unui estetism cultivat pentru grațiile unice ale esteticului; căutând „fenomenul artistic, orientări stilistice noi“, „cerchiștii“ se puneau „în slujba valorilor nepieritoare“ (...); foarte moderni, fără să a­jungă la extremismul avangardei (...), estetismul Cercului Literar ancora arta într-o sferă care depășește infinit artisticul și, în același timp, dezancora arta lăsând-o să plutească în voie pe o mare a libertăților estetice, jucându-se – prin ironie, parodie și cochetărie dezinvolt㠖 cu riscurile autoanihilării artei; dovada cea mai peremptorie a acestui estetism am­biguu al poeților și criticilor Cercului Literar din Sibiu o găsim în tezele „cerchiștilor“ pri­vind resurecția baladei.» (Poezia, I, 388). În eseul Resurecția baladei de Radu Stanca, publi­cat în Revista Cercului Literar, nr. 5 / mai 1945, balada i se înfățișează ca «o poezie lirică în care starea afectivă câștigă un plus de semnificație prin utilizarea unui material artistic în­vecinat (dramaticul)» (SAcv, 44), baladescul reprezentând «în fond, o stare lirică drama­tică», «o stare perpetuă de conflict dramatic», elementul dramatic fiind «de natură anecdo­tică», având «conflict cu semnificații poetice și nu dramatice (ca în cazul poeziei pur drama­ti­ce)...» (ibid.).

 

b) Radu Stanca – de la „Corydon“ la „Runa oceanului“.

 

În realitate, după cum demonstrează propria-i creație poetică, Radu Stanca a relevat capacitatea baladei – specie prin excelență a genului epic – de „a se deghiza“ în spațiile liricului / dramaturgicului, cultivând trinomul baladesc: 1. lamentația (eroului cu fruntea pe-o limită tragică: Lamentația Ioanei d’Arc pe rug, Lamentația poetului pentru iubita sa, Nocturnă, Pistolul, Tristețe înainte de luptă, Un cneaz valah la porțile Sibiului etc.) – 2. alegoria-legendară (povestea întâmplării / evenimentului la cea mai înaltă tensiune: Baladă studențească, Buffalo Bill, Douăsprezece umbre, Fata cu vioara, Regele visător, Trandafirul și călăul, Trenul fantomă, Turn înecat, Vraja vrăjilor etc.) – 3. dramaturgicul eroic (adic㠄tradiționalul baladesc românesc“: Balada celor șapte focuri, Balada lacrimei de aur, Capul de fată, Cea mai frumoasă floare, Coșmarul tiranului, Domnița blestemată, In­fidelul, Mică baladă de dragoste, Pajul cu părul de aur, Răzbunarea șarpelui, Sfatul țării, Spa­da regelui etc.). N. Balotă sublinia faptul că «balada nu e pentru Radu Stanca un pretext istoric sau nu devine – pe plan tematic – o narațiune, ci un lied scenic; poetul se în­chi­puie Un cneaz valah la porțile Sibiului, atât de vrăjit de coralul fecioarelor cetății, încât nu simte cum un dușman îl înjunghie; în alt poem ascultă un cântec misterios de orgă, transpus la 1707; într-o Baladă studențească își bănuiește sfârșitul cântând moartea unui stu­dent inventator de visuri și practicant de alchimii erotice...» (Poezia, I, 392). Sfâșietoare este „plângerea“, „elegia“ Ioanei d’Arc pe rug, Radu Stanca tensionând neasemuit „detalii­le“ în „strofice oferte de monolog“, câmpul senzațiilor învălătucindu-se în aburii dăruirii fe­ciorelnice elementului fundamental al lumii, focul; făptura Ioanei d’Arc nuntește aici în chip păgân, puterea iubirii pro-jetându-o în alb inel, în focul universal / cosmic: Azi, pentru prima dată-n viața mea, / Și poate pentru cea din urmă dată, / Mă-mbrățișează tainic cineva / Și mă învață-n fine să fiu fată. // Mă strânge-n brațe zvelt, ca pe-o nuia, / Floare de foc mă face și mă-nclină, / Sfielnicele buze mi le bea, / Iar trupul mi-l dă jos de pe tul­pi­nă. // Zvârlindu-și fața-n sus, mă frânge-n dinți, / Pe pulpe-mi cade frânt, pe șold îmi urcă, / Prin părul despletit de șerpi fierbinți / Sute de limbi deodată îmi încurcă // Și-a­co­perindu-mi pleoapele cu scrum / Sub stranie îmbrățișare împlinită, / Ca-ntr-o înaltă amforă de fum, / Scăldându-mă, mă duce la ispită. // (...) // Vai mie, păcătoasa ! – plâng acum / Și-mi pare rău că mor, când fermecată / Cu flăcările albe mă cunun / Și, fără re­mușcări, mă las mușcată. // Dar flăcările crește-vor mereu, / Crește-va mult și strania orgie. / Și, în curând, flămând, iubitul meu, / Întâiul meu iubit, fără să știe, // Mă va cu­prinde-atât de mult în el, / Încât nu va putea să mai despartă / De trupul lui pe-al meu – și-n alb inel / Mă va iubi fum zvelt și ceață moartă. («Lamentația Ioanei d’Arc pe rug»). Dar balada prin care a rămas în memoria „cerchiștilor“ și a contemporanilor săi, îndeosebi, prin presentimentul thanatic de dup㠄fantastica masc㓠a eroului / autorului, este «Corydon»: Sunt cel mai frumos din orașul acesta, / Pe străzile pline când ies n-am pereche, / Atât de grațios port inelu-n ureche / Și-atât de-nflorite cravata și vesta, / Sunt cel mai frumos din orașul acesta. // (...) // C-un tainic creion îmi sporesc frumusețea, / Fac baie în cidru de trei ori pe noapte / Și-n loc de scuipat am ceva ca un lapte, / Pantofi cu baretă mi-ajută sveltețea / Și-un drog scos din sânge de scroafă noblețea.

Marele câștig al poeziei românești datorat „resurecției“ / „insurecției“ Cercului Lite­rar de la Sibiu, îndeosebi lui Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș ș. a., constă în extinde­rea „sferei baladescului“ de la o „scar㓠autohtonă / națională la o „scar㓠universală / cosmică, de la un „gen“ la toate genurile, pe traiectoriile unui eu liric diseminându-se drama­tic, în cercuri, „în valuri“ concentrice, din centrul sinelui înspre marginile-i „deformate“ / „deghizate“ în contact cu „zidul“ / „stânca“ limitei tragice, spre a se releva, aidoma ecoului, într-un „protagonist“, proiectat sub interesante măști ale „căutării sinelui“, „ale re-găsirii de sine“. Criticul / istoricul literar Nicolae Manolescu observă în baladele lui Radu Stanca «forme de „lirică mascată“; sensul lor nici nu se află în limbă, în construcție, dar în pre­zența celui care le însuflețește; poetul pune în scenă, inventând decorul și subiectul, el e autor și personaj, Radu Stanca și Regele visător; (...) e nevoie ca eroii să joace rolul poetului, să fie măștile lui, e nevoie ca Ioana d’Arc, lamentându-se pe rug, Buffalo Bill sau domnul îndoliat din castelul în ruine, Arhimede, simțindu-se apărat de cercurile lui în fața sol­da­tului, să lase să se vadă dincolo de chipurile lor chipul poetului, dincolo de drama lor, drama poetului.» (MMet-2, 128). O capodoperă a acestui tip baladesc rămâne și Turn înecat de Radu Stanca, unde eul liric se relevă deopotrivă sub masca „valului-fur“ și sub masca „turnului înecat de dor“, turnul simbolizând totodată și axis mundi, având în cru­cea-i celestă o crăiasă adormit㠄de două mii de ani“, Runa, un soi zeiesc de „sămânță a lumii“, sâmbure sortit a rodi dup㠄cataclism“ (aluzie, desigur, la cel de-al doilea război mon­dial): Turnul dormea-ntre ape liniștit / Și numai câteodată fețe sumbre / Se abăteau sub zidul lui tihnit, / Să-l tulbure cu sulițe și umbre. // Picior de om cu toate-acestea nu-i/ Calcă spirala scării, unde Runa, / Sâmburul viu și pur, Regina lui, / De două mii de ani dormea întruna. // (...) // Furtună mare însă se lăsă / Odată-asupra lui, și-atunci, sălbatic,/ Intrând pe geamuri, valul o fură / Și-o duse-n dar oceanului molatic. // Tot aplecându-și trupul ca un trunchi / S-o caute-n abise, de pe maluri, / Turnul căzu-ntr-o seară în genunchi / Și se-aruncă de dorul ei în valuri...

  

SIGLE:

MMet / MMet-2 = Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, București, Editura pentru Literatură, 1968 / Reșița, Editura Timpul, 1996.

Poezia, I =  M. Anghelescu, M. Apolzan, N. Balotă, M. Bucur, B. Cioculescu, M. Duță, R. Florea, D. Grăsoiu, S. Ilin, E. Manu, N. Mecu, A. Mitescu, G. Muntean, M. Novicov, C. Popescu, D. Popescu, R. Sorescu, C. Ștefănescu, M. Vasile, I. Verzea, M. Vornicu, Lit­e­ratura română contemporană  I  Poezia (coordonator: Marin Bucur), București, Editura Aca­de­miei Republicii Socialiste România, 1980.

S Acv = Radu Stanca, Acvariu, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 197l.