Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

STUDII

 

Dumitru VELEA

Ion D. Sârbu:

Între timp, murisem

1. În octombrie 1955 s-a decis ca, de la 1 ianuarie 1956, Revista de pedagogie a Institutului de Științe Pedagogice din București, din trimestrială să devină lunară, fapt ce a impus sporirea redacției. În acest context și în urma unor recomandări grele (L. Blaga către Ion Chinezu și G. Oprescu), Ion D. Sîrbu este încadrat, din 25 iulie 1955, ca secretar de redacție. Conform celor amintite de I. Cremer, pe atunci director adjunct al Institutului, fișa postului său se rezuma la: „să aibă legătura cu unii colaboratori din provincie, să trieze unele materiale venite de la colaboratorii externi, să șlefuiască unele texte care ‘șchiopătau’ din punct de vedere stilistic, (…) să publice și unele articole proprii” (Amintiri despre… I. D. Sîrbu la „Revista de pedagogie”, în Literatorul, nr. 46/1992). A participat „la redactarea unor articole de sinteză pe teme diverse” și, știind limba maghiară, a scris, în nr. 4 al revistei recenzia Un nou manual de lectură literară pentru clasa a VII-a a școli­lor cu limba de predare maghiară, în care solicita ca elevul „să plece format în ceea ce privește dragostea și înțelegerea pentru lectură în general și pentru literatura țării sale în special”. Fratern și protector față de Deliu Petroiu, unul din cerchiștii pe care i-a iubit mult, Ion D. Sîrbu caută să-l aducă la București, să împlineasc㠄cercul”. Îi propune, spre a netezi calea, să scrie pentru revistă despre Străinul și Apostol. Însă, în scurt timp, tempe­ra­mentul său vulcanic îl face să intre în conflict cu dogmaticul redactor adjunct al revistei: în urma publicării schiței Într-o redacție de revistă, în care redactorul se recunoaște, lui Ion D. Sîrbu i se desface contractul de muncă. Pe postul rămas liber mai face o cerere scri­să în numele lui Deliu Petroiu, încercând să-l „smulg㔠din Arad, dar fără sorți de izbândă (Ion D. Sîrbu, Iarnă bolnavă de cancer, Ed. „Curtea Veche”, Buc. 1998, pp. 43-44).

În fine, are loc mișcarea fatală: trece redactor la revista Teatrul – din 18 sept. ’56 și până în 16 sept. ’57, când este arestat, în plină stradă, sub pretext de „omisiune de denunț”. Stă în închisorile roșii până în toamna anului ‘63, după care se întoarce la Petrila, vagonetar în mina tatălui său; șase luni, șef de producție la Teatrul din Petroșani; iar din 15 iulie ‘64, printr-o întâlnire fericită cu directorul Teatrului Național din Craiova, regizorul Călin Florian, este mutat aici ca secretar literar, unde lucrează până la pensionarea din 17 sept. ‘73.

2. Pentru judecățile critice ale lui I. D. Sîrbu asupra fenomenului teatral: cronici de teatru, eseuri de analiză a mișcării teatrale, texte de proiecție în viitor asupra teatrului, din perioada cât a lucrat la revista Teatrul (și alte câteva după), strânse în volumul Între timp, murisem, se cuvin câteva precizări. Toate sunt subîntinse estetic pe temei filosofic – ceea ce înseamnă că o critică de profunzime nu se poate face fără perspectivă estetică și fundament filosofic.

Revenind la Cercul Literar de la Sibiu: acesta își propunea, prin valorile euphorio­niste de amplitudine goetheană, o europenizare a culturii noastre, având în centru teatrul. Practic și teoretic.

Practic, cerchiștii trec la montarea unor texte clasice: O scrisoare pierdută, Hangița, Heidelbergul de altădată. Mulți dintre ei joacă pe scenă: Radu Stanca, Dominic Stanca, Eta Boeriu, Deliu Petroiu. Cenaclul Prietenii Seminarului de Estetică și Critică Literară, i­nițiat și condus de Liviu Rusu, propune ample dezbateri și practici teatrale. Sîrbu va scrie mult mai târziu, în 1982, un revelator eseu despre această perioadă, O, quae mutatio re­rum!? Însemnări despre un uitat început de teatru studențesc. O idee conturată aici și trecută ca temei gândirii sale este aceea de teatru ca metaforă a spiritului. (Atlet al mizeriei, Ed. Fundației Culturale „Ion D. Sîrbu”, Petroșani, 1994, pp. 55-62). Scriu teatru: Radu Stanca, Dominic Stanca și Ion D. Sîrbu. În 1947, el redactează prima variantă a piesei Că­țelul, comedie psihanalitică, devenită ulterior Sâmbăta amăgirilor. De Joia Mare, aprilie, îi comunică cu năduf lui Deliu Petroiu: „Cățelul meu tot latră, dar nu mușcă încă!”; iar mai târziu, în 8 iunie, îi spune: „e transcris tot și aștept doar părerile criticilor pentru a tre­ce la forma definitiv㔠(op. cit. pp. 22; 23).

Teoretic, Ion D. Sîrbu adaugă libertății, determinantei spiritului din viziunea he­ge­liană, pe cea de luciditate. Conceptul cu punctul de origine în Despre o dialectică a lucidi­tății (Preocupări Universitare I, nr. 2/1944, Buc.) este desfășurat și implicat în întreaga o­pe­ră, de la funcția artei și a teatrului în special până la necesitatea demistificării în existența socială și în formele spiritului, mai ales când totul este atins de metastazele ipocriziei. La 30 martie 1945 își susține teza de licență la Blaga, De la arhetipurile lui C. G. Jung la ca­tegoriile abisale ale lui Lucian Blaga. Obține Diploma de licență în Filosofia Culturii, Estetică și Psihologie cu mențiunea magna cum laude, cu 9,71, devenind asistentul lui Liviu Rusu la Facultatea de Filosofie și Litere, catedra Filosofia Culturii, în perioada 1 iulie 1945 – 15 dec. 1949. Profesorul introdusese, de la început, în Universitatea din Cluj „psi­ho­logia experimentală”. Ion D. Sîrbu venea cu profunzimile psihanalizei lui Jung – in­conștientul colectiv cu arhetipurile sale. În februarie 1947 își dă doctoratul la Lucian Bla­ga, cu Funcția epistemologică a metaforei. Lui Deliu Petroiu îi scrie despre „concursul de estetică”. Pregătirea sa în domeniul esteticii, îndeosebi a formelor simbolice ale lui Cassi­rer, se întinde pe o mare suprafață, desfășurată pe cele două paliere germane: postkantian și psihologic. O nouă informație către Deliu Petroiu: „Am terminat pe Lipps și azi mă apuc de Volkelt.” (Scrisoare, 22 oct. 1946; op. cit., pp. 13) De la Theodor Lipps, Estetica. Psi­hologia Frumosului și a Artei – ce îi va fi „piatră de temei” în descifrarea artelor plastice; iar de la Johannes Volkelt, amplul Sistem de estetică (vol. I, 1905, fundamentarea esteticii: psihologic㠖 intropatia – și normativă; vol II, 1910, formele estetice: frumosul și ca­racteristicul, tipicul, frumosul ideal, sublimul, grațiosul, esteticul-sensibil, esteticul-spiritual, impresionabilul, tragicul, comicul, capriciul și umorul, urâtul, și vol. III, 1914, fil­o­sofia artei și metafizica esteticii: arta și creația artistică și metafizica esteticii, cu valoarea estetică înțeleasă ca armonizare a umanului, ca valoare autonomă, fundamentarea meta­fizi­că a valorii autonome, împărțirea esteticului în valori autonome și apriorismul estetic. Ion D. Sîrbu s-a aplecat și asupra tratatului Estetica tragicului, fundamental pentru perspectiva concepțiilor asupra teatrului și, mai ales, asupra vieții – tragicul desfășurându-se ca o categorie trans-estetică. Este folosit și R. Müller-Freienfels cu Psihologie a artei, în teoria receptării cu a sa „reacțiune estetică”(v. „principiul efortului minim”), pe baze psiholo­gice stabilind tipuri estetice pentru receptare: simpatie estetică (Einfuhlung) și contemplație. Simplificând și rezumând, Ion D. Sîrbu își asumă estetica de sorginte kantiană și neokantiană: cu acea pendulare și încercare de sinteză a neokantienilor între apriorismul și transcendentalul valorilor absolute și psihologismul cercetărilor din epocă. Volkelt în­lo­cuia premisele transcendentale ale cunoașterii și valorilor absolute, prin metoda „autoreflecției” ca bază a „certitudinii de sine”, cu „transsubiectivul” alăturat „intrasubiectivului”. Este lesne de văzut că Ion D. Sîrbu, după câteva decenii, asumându-l pe C. G. Jung, va a­duce în acest conflict din cadrul valorilor, spus altfel, dintre obiectiv și subiectiv, în locul con­ceptului de „transsubiectiv” pe cel de inconștient colectiv cu ale sale arhetipuri. Prin a­ceasta, devansează sterila dezbatere chiar dintre esteticile conținutului și cele ale formei – și, cu premise larg fundamentate, recuperează sensul artei și cunoașterii estetice dinaintea au­tonomizării lor, îmbinând frumosul cu binele și adevărul.

Particularizând, aria teoretică asupra teatrului este întinsă. Se vede din câteva recomandări făcute lui Deliu Petroiu. La solicitarea de a-i trimite o istorie a teatrului, necesară rea­lizării unui curs, îi spune că așa ceva nu există în Bibl. Universității, dar că el a consultat tratatele: Geschichte des Theaters, de J. Gregor și Histoire universelle du Théâtre, de Dubech. Informat și cunoscător în domeniu, îi propune istoriile literaturii. „Ai în definitiv câteva epoci clare: Teatrul antic (citește neapărat Eschil de Alice Voinescu), Evul mediu (excelent tratat în Hist. de la litt. fr. a lui Petit-Juleville), Teatrul Renașterii (un studiu de Te­lega, despre Lope de Vega – eventual Călinescu, Momente din Cultura Spaniolă), Teoria Comediei dell’Arte – admirabil în Gordon Craig – și unele articole ale lui Pirandello. Ur­mează clasicii francezi (Racine, Corneille, Molière) – romanticii, Shakespeare-Schiller-Goethe-Kleist-Grillparzer etc. (găsești peste tot istorii literare – la nevoie îți indic eu autorii cei mai buni) – apoi vine realismul (burghez) Ibsen – și Gerhard Hauptmann (Augier) și treci direct la ruși. Iei linia Griboedov („Prea multă minte strică”), continui cu Cehov, treci la Gorki – și aici începe realismul socialist (Simonov, Korneiciuk, frații Thur etc.). Nu văd ce nevoie ai de o istorie a literaturii dramatice.” (Scrisoare din 16 oct. 52; op. cit.  pp. 39-40).

În fine, sunt de precizat câteva determinante ale concepției sale estetice: arta și tea­trul ca metaforă a spiritului (mai târziu: existența și omul ca metaforă a spiritului), metafora ca mod de cunoaștere epistemologică a lumii și omului și această cunoaștere ca înteme­in­du-se pe „inconștientul colectiv” cu ale sale arhetipuri sau categorii abisale

3. Din septembrie 1956 începe să apară revista Teatrul. Îl are ca președinte al Co­le­giului de redacție pe Camil Petrescu; ca redactor șef pe Horia Deleanu, iar printre redactori pe Ștefan Augustin Doinaș, Florian Potra, Ion D. Sîrbu, „o figură rubicondă, cap de taur zbârlit, trup masiv, un bărbat afabil și direct” – îl descrie Valentin Silvestru în Retrospecție cordială asupra personalității omului de teatru (Caiete Critice, nr. 10-12/1995). Scrie cronici despre spectacole, articole de exegeză și sinteză despre teatru, face chiar o analiză monografică a unei stagiuni a Teatrului Tineretului. Cunoștințele practice și teoretice asupra teatrului, dimensiunea estetică și filosofică surprinzătoare în epocă, și îndeosebi în acest domeniu, determină exegeza lui Ion D. Sîrbu să se poarte sobru și a­nalitic, sintetic și contextual, lucid și relevant, nuanțat și eseistic, sentențios și cordial, aspru și elegant, esențial și generalizant. După o jumătate de secol aceste exegeze nu sunt fo­tografii de epocă, descrieri evocatoare de spectacole, ci imaginea unei maieutici privind fe­nomenul teatral, dramatic și cultural. O privire din interior, un „portret interior al teatrului” am putea spune, cum nici practicienii nu reușesc să facă, asemănătoare cu unele fragmente din scrisorile dintre Goethe și Schiller despre nașterea propriilor lucrări dramatice și despre teatrul din Weimar. Cronicile lui Ion D. Sîrbu sunt lecții despre luciditatea și seriozitatea cu care trebuie aserțiunile să avanseze spre temeiul estetic și filosofic, să se ridice la „piatra din unghi” a valorilor, chiar dacă edificiul spectacular nu rezist㠖, mai mult, în pofida precarității sale. Cu tâlc practic spus, „greșurile” sunt revelatoare pentru împliniri: chiar dacă acestea nu vin, ele determină compensator teoreticul. Cu instrumente teoretice ale criticii de teatru, trecute prin psihologie experimentală (fie și numai de la Liviu Rusu) și psihanaliză (din Jung) saturate estetic și filosofic, desface și reface opera și obiectul estetic, se situează între dramă și spectacol, între spectacol și public, indic㠄probleme” și pune „diagnosticul” judecății. Chiar dacă îl pune asupra a ceea ce s-a petrecut în sala de spectacol, el privește ceea ce s-ar putea petrece. „Observațiile pe care le-am făcut – scrie în cronica despre Familia Kovacs a Anei Novak – au ca scop să indice o problemă. Punând față în față compoziția piesei și interpretarea ei, scheletul ideologic și realizarea ‘în carne’ a acestuia, vom observa că între aceste extreme, există două vehicule: autorul și actorul. Pot să greșească și unul și celălalt; pot să greșească în raport cu ‘etajul’, sau în raport cu ‘pivnița’. Pot însă să greșească și unul față de celălalt, și atunci se naște acea inadvertență între intenție și realizare…”; „inegalitățile și contradicțiile de compozi­ție” ale Hanului de la răscruce, de H. Lovinescu, sunt „ale piesei scrise”: „lipsă de acțiu­ne”, de „unitate psihologică a personajelor”; ale „genului literar abordat”: indecizie între dramă și melodramă, între alegorie și realitate. Disociază, parcă pe urmele lui Goethe și Schiller, între dramă și epică, conchizând asupra imposibilei „hibridizări” din drama Boieri și țărani a lui Al. Sever. Descifrează: unele mijloace dramatice (ca de pildă, beția) apar anacronice; altele interpretative, desuete. Integrează piesa în cadrul operei dramatice a autorului, în cadrul teoriilor acestuia (piesa Mutter Courage und ihre Kinder a lui B. Brecht și spectacolul realizat la Sibiu de Hans Schuschnig le decelează prin Kleines Or­ga­non für das Theater al autorului, cu acea „Technik der Verfremdung „), în câmpul mai larg al esteticii (pe forme și genuri, se vede Volkelt) o confruntă structural și deductiv cu spec­tacolul, apoi spectacolul cu teoriile în domeniu și mai ales cu ale esteticii psihologice (pe tipuri, cu Lipps), ale receptării și categoriilor de public; în fine judecă obiectul estetic în context filosofic și social, decelând, pentru funcția artei, valorile umaniste, cu încredere în cerul lor autonom: îndeosebi, morală și estetică. Am putea spune că Ion D. Sîrbu își în­te­meiază judecățile pe două silogisme răsturnate: de la premisele generalului, prin particu­lar, la individualul componentelor spectacolului și, întorcându-se, de la individual, prin par­ticularul hic et nunc al publicului, se întoarce sub cupola universalului estetic și filosofic, ca ideal între Idealele unei epoci.

Privește prin determinantele specificității teatrului, atât ca dramă cât și ca spectacol. „Compoziția dramatică”, concept preluat parțial din critica de artă plastică, nu este o pro­blemă de „formă literară”, ci luminează structura și contradicția dramei, care este un reflex al altor contradicții din planuri diferite: sociale, politice și istorice, psihologice și din a­dâncurile „inconștientului colectiv” (mereu găsim sugestiva disociere a lui Jung între „etaj” și „pivniță”). Să ne amintim exigența eminesciană: contradicția dramei trebuie să se reflecte în fiecare personaj. Ion D. Sîrbu descifreaz㠄compoziția dramatic㔠în funcție de in­trigă și de formele estetice, în cazul tuturor pieselor (amintind de acel Sistem de estetică al lui Volkelt; pentru conjuncțiile tragicului, posibile și imposibile cu celelalte forme și ca­te­gorii estetice, îl citează cu Estetica tragicului, la desfacerea „ghemului” Vrăjitoarelor din Salem). Ceasul de aur, de la Petroșani, nu a fost o „tragedie comică”, ar fi fost interesant, ci o imposibil㠄tragedie cu comedie”; Oaspeți nepoftiți, de Miroslav Stehlik, de la Turda, este eterogenă: începe cu o „dramă socială”, continuă cu „una polițist㔠și sfârșește cu o „farsă sentimentală”.

„Compoziția dramatic㔠o pune în conjuncție cu viziunea regizorului,  a interpreților – și, numai după aceea, arat㠄nepotrivirile”, „neînțelegerile”, „imposibilitățile”, „inadvertențele”, „inconsecvențele” etc., din intimitatea interpretului, dintre interpret și rol, dintre rol și spectacol, dintre acesta și public. Astfel justifică reacția publicului (la Vrăjitoarele din Salem, „publicul a avut ocazia să-și arunce în focul întrebărilor întreaga cla­viatură emotivă”; sau la Mutter Courage, confuziile au făcut ca publicul să răsplăteasc㠄doar scenele dramatice”); și, invers, uneori pornește fragmentar, spre explicarea spectaco­lului, de la simptom spre diagnostic, de la efect spre cauză.

Perspectiva largă și integratoare, psihologia și psihanaliza îl ajută să caracterizeze jo­cul actorilor, din interior, uneori chiar din intimitatea lor, fericită sau nefericită, bănuită sau nebănuită. Surprinde două căi în apropierea și aproprierea de personaj: ”Sunt actori care își construiesc rolul, plecând dinafară spre înăuntru: adună replici, lucrează gesturi, aranjează efecte. Și nu este exclus ca temperatura acestei munci să ajungă a topi în creație și acel ceva inițial pe care am îndrăzni să-l numim esența personajului. Sunt alții în schimb, care – înainte de toate – încearcă să dibuiască ființa interioară, forma ascunsă, sensul veșnic al eroului. Procedează mai bine, pentru că, odată descoperită această nobilă substanță, rolul primește logică, sens, iar gesturile își găsesc forma și jocul devine viață.” Ca­racterizările actorilor sunt valide în contextul demonstrațiilor, intuițiile asupra lor s-au validat în timp. Jules Cazaban (Profesorul Kovacs)  descoperă originalitatea „ridicolului grav și adânc”, necomic – și Vasilica Tastaman (Eva), „este excepțional de naturală, spontană și convingătoare”, „capabilă și de creație și că identificarea ei, pe o gamă atât de largă și de nuanțată cu eroina, este rezultatul unui autentic talent artistic”; Marga Anghelescu-Gheorghiu (Margit) „prin mijloace extrem de naturale” a dirijat „întreaga orchestră a e­ro­ilor” – și Radu Beligan (Cerchez) cu „interpretarea magistrală”, „cu un ton simplu, extrem de firesc, prin mișcări obișnuite, prin eliminarea oricărei majuscule psihologice, a oricărei e­fuziuni a retezat prețiozitatea cerchezismelor, a încălzit replica, a umplut suspensiile și, cu discreție, a dirijat în mod continuu întreaga mișcare scenică pe un făgaș care s-a dovedit sa­lutar…”; Alfred Demetriu descurc㠄inteligent acel paradox psihologic și moral” al perso­najului Tomovici –, dar Victor Moldovan (Mișu Rosenblum) nu a fost dirijat bine: „Pe li­nia psihologică a personajului, replicile sale nu puteau fi redate nici în sfera grotescului co­mic și nici în cea a deformației profesionale”; Maria Sandu (Mama) „și-a compus perso­najul, plecând de la esența veșnic uman㔠– și Getta Grapă-Țințu, „în rolul Zamfirei ‘duce tava’ piesei, dar o duce cu atâta grație și dezinvoltură, încât ne face să uităm că, deși în rolul de olteancă, vorbește ca țărăncile de pe Mureș”; Silvia Ghelan, în Copacii mor în pi­cioare, de A. Cassona, are „o voce timbrată, o mimică destul de mobil㔠– dar refuză clujenilor „teatralitatea” cu „artificiul supărător al pozei”, gesticulația de școală veche, pentru „bunul simț al naturaleței”; intuițiile sale țin chiar de perspicacitatea medicului psihanali­st: în cazul actriței Mimi Munteanu (Raia din Copilul altuia, de V. Skvarkin, de la Pe­troșani), scrie: „I-am urmărit forța de concentrare, tensiunea interioară cu care se dăruiește dramei. Dar de fiecare dată am constatat aceeași disproporție între emoție și efectul pe care îl comunică publicului”, datorită, crede, „unei trăiri anticipative a rolului” –  după pu­țin timp, actrița părăsește scena pentru saloanele albe ale spitalelor; Marina Bașta (Regina din Cavalerul mut de la Arad) „a fost o adevărată regin㔠– iar, mult mai târziu, despre spectacolul folcloric Soarele și Luna, realizat de aceasta la Craiova, are numai cuvinte elogi­oa­se; în fine, Victor Rebengiuc, Dumitru Rucăreanu, Silvia Popovici și Sanda Toma, tinerii din Bunbury, de Oscar Wilde, joac㠄cu simț al măsurii împreună, sudându-se nu numai în replici și ritm dar și în fiorul adânc, în dăruirea intimă pe care o presupune intriga”.

Toate componentele unui spectacol sunt judecate integrativ: regia artistică, interpretarea, scenografia și publicul. Fiindcă integrativ trebuie să funcționeze. Când sinteza este realizată, afirmă Ion D. Sîrbu, se obține stilul, creația. Spectacolul care a răspuns unei asemenea exigențe a fost Bunbury, realizat de Vlad Mugur la Teatrul Național Craiova. Me­ritul regizorului consistă în faptul că a făcut un spectacol „curat și rotunjit în el”, „fiecare replică, fiecare gest, studiat; pauzele și gesturile șlefuite și controlate; mișcarea scenică, dirijată după cele mai severe legi ale compoziției picturale. De fapt, ca să vorbim sincer, aceste amănunte se observă cu limpezime după ce urmărești spectacolul, cu intenția precisă de a-l judeca, analitic. La prima vizionare, decorul, mișcarea, gestul și cu­vântul interpreților se topesc în ideea de ansamblu a piesei, așa fel, încât anevoie izbutești să detașezi amănuntele. În această omogenitate mi se pare că se ascunde dimensiunea cea mai caracteristică a spectacolului craiovean și, am îndrăzni să anticipăm, stilul său. Căci, în ultimă analiză, stil înseamnă sinteză, atmosferă, ritm specific, înseamnă școală ridicată la nivelul creației

Publicul, receptorul nu are doar funcția de a împlini spectacolul, fenomenologic, obiectul estetic, ci de a se transforma pe sine, realizând, astfel, prin acel catharsis, funcția artei. Să ne amintim de Căldărarul Cristofor Sly din prologul Femeii îndărătnice a lui Shakespeare. Lordul propune să facă o încercare: pe acest Sly, „vită nemaipomenită”, îl așează în fața piesei ce o joacă actorii. Acesta intră în „poveste”, crede că anterior a dormit, se miră cum șapte ani s-a crezut „un cerșetor sărman și prost” și devine Lordul care spune: „Să fie Domnul binecuvântat / că m-am înzdrăvenit!” Este cel mai frumos elogiu a­dus publicului, care în fața artei își transcende condiția, metaforic spus, din cerșetor în lord, dar și artei și  funcției sale – care într-o lume normală, nu este de consolare, ci de binecuvântare. Eminescu credea că teatrul îi dă omului „sufletul cel frumos”, că este o „școală de moral”, că participă la „conștiința unitară public㔠și la „solidaritate etică”. Pentru Ion D. Sîrbu „noțiunea de ‘public’ e o noțiune extrem de complex㔠– o întoarce pe toate fețele: estetic și pedagogic (până la acele conferințe experimentale), psihologic și social. Spre a lumina raportul dintre spectacol și public aduce metafora magnetului și piliturii de fier expusă de Müller-Freienfels: „Unul din teoreticienii educației artistice (Müller-Freienfels) spunea că între nivelul artistic al unui spectacol și publicul său trebuie să fie aceeași distanță ca între un magnet și pilitura de fier: dacă magnetul e prea sus, pili­tura rămâne indiferentă. Dacă e prea jos, se identifică cu el și orice efort de creștere, de ur­care, dispare. Găsită însă așa-zisa ‘distanță de maximă tensiune axiologică’, efectul de ‘mag­netizare’(pe linii de forță) e maxim atât din punct de vedere calitativ, cât și din cel can­titativ.” Dacă actorul trebuie să ajungă la „esența umană”, regia „să se mențină în u­man”, consideră Ion D. Sîrbu, publicul este tocmai acel „om viu”, care determină apariția „cuvântului viu”, a logosului.

 

4. Un fascinant spectacol spiritual oferă două spirite: tânărul încercat de viață și cultură, Ion D. Sîrbu și esteticianul T. Vianu, aplecate asupra aceluiași domeniu: viața teatrală a stagiunii 1956-1957. T. Vianu susține cu regularitate, timp de o stagiune, cronica drama­tică în Contemporanul (14.09.56 – 12.04.57); Ion D. Sîrbu, ca redactor de specialitate, scrie cronică dramatică, note și consemnări, articole de sinteză, în revista Teatrul (nr.1/56 – nr.7/57). T. Vianu scrie despre spectacolele teatrelor bucureștene, Ion D. Sîrbu încearcă, pe cât posibil, să ia „foaia de temperatură”, cum solicita mai târziu Valentin Silvestru, a în­tre­gului fenomen teatral din țară. De aceea, efectiv, se întâlnesc doar asupra a patru specta­cole: Vrăjitoarele din Salem, de Arthur Miller; Bunbury, de Oscar Wilde, Hanul de la răscruce de Horia Lovinescu și Institutorii, de Otto Ernst; dar, în zona teoreticului, conjuncțiile sporesc, nu prin considerațiile generale inerente cronicilor dramatice, ci și printr-o parte a articolelor de acest relief: ale lui T. Vianu: Așteptări, Repertoriile, Teatrul de amatori; ale lui I. D. Sîrbu: „Mod㔠constructivă, Rol pe scenă, nu „rol” pe statul de salarii și Creș­terea crizei sau criza creșterii? Profesorul și esteticianul, axiologul și filosoful culturii, scrie, despre aceast㠄formă vie”, cum numea reprezentația teatrală Schiller, sobru, rece, afirmațiile le trece prin procesul instituirilor umane și le subîntinde rațional; tânărul re­dactor, deja cu o încercată experiență de viață și cultură, își scaldă afirmațiile în apele a­bisale ale psihologiei lui Jung și apoi le ridică spre cerul lucidității, al valorilor autonome și absolute. Simplificând în disociere: T. Vianu, în ciuda aplecării spre social și uman, pri­vește detașat; Ion D. Sîrbu, în pofida înțelegerii valorilor ca autonome și absolute, privește im­plicat. 

Analitic, dar succint, T. Vianu definește, mai întâi, drama. În conexiunile ei istorice și estetice. Vrăjitoarele din Salem este o tragedie, încă posibilă ca gen literar în împreju­rările societăților moderne, Arthur Miller folosind în desfășurarea acțiunii ei „idei și categorii ale psihologiei moderne”. În funcție de această definire privește realizarea și integrarea celorlalte determinante relativ autonome ale spectacolului. Deși în studiile teoreti­ce acceptă o autonomie estetică fie și mișcării coregrafice sau costumelor, în cronicile dra­ma­tice, de analiză practică a spectacolului, regia artistică pare să-i rămână o „cenușăreasă”. Re­gia Soranei Coroamă, deși nu a atenuat unele aspecte ale dramei lui Miller, permițând „bru­talități” față de public, „a fost însă excelentă prin distribuirea rolurilor, prin ritmul im­­primat spectacolului, prin compunerea scenelor”. Ridică detaliul în analiza interpre­tărilor actoricești împlinite. „Leontina Ioanid a arătat o umanitate simplă și caldă, vădită în fiecare vorbă pronunțată, în fiecare gest, în fiecare privire”; „am urmărit toate detaliile jo­cului lui Neamțu-Ottonel, postura lui corporală, covârșită de ani și suferință, perplexitatea figurii lui în unele situații, expresia crispată a durerii, jocul mâinilor și al degetelor care căutau parcă ceva, deodată încordarea trupului înălțat, pasul devenit sigur.”(T. Vianu, O­pere, XII, pp. 342; 343; 344).

Ion D. Sîrbu se adâncește teoretic în arhitectura piesei lui Miller; față de T. Vianu o­­perează volkeltian distincția: „haina istorică aparține dramei” / „conflictul, eroii, dezno­dă­mântul sunt tipice tragediei”. Dar pentru aceasta, aduce în sprijin categoria tragicului, din viziunea aceluiași teoretician. „Tragicul – și în privința aceasta Vrăjitoarele din Salem re­­prezintă o splendidă ilustrare, scrie el – este rezultatul emotiv al oricărui conflict în care se angajează omul cu tot ce este mai nobil, mai puternic, mai curat în el – în care se angajează liber, nesilit, deși știe că forțele cu care luptă sunt superioare și deși presimte că la un mo­­ment dat, ca să se salveze, ca om, va trebui să opteze pentru moarte. (…) Proctor alege spân­zurătoarea. Prin această alegere s-a împlinit actul sacru al tragicului. A căzut un om, dar s-a salvat umanitatea”. Problemele dificile ale structurii și arhitecturii piesei ridică dificultăți și confruntări majore pentru regizor. Sorana Coroamă are meritul de a le surmonta, de a aduce în peisajul teatral o „prețioasă experiență”. Cronicarul descrie detaliu după de­taliu pentru a convinge că elementele spectacolului sunt și funcționează într-o viziune unitară. „Mișcarea devine dans, grupările devin pictură; lumina punctează inteligent și muzical întreaga desfășurare. Se obține astfel un registru regizoral care comunică un efect artistic, ce surprinzând, copleșește și convinge”.

T. Vianu consemnează spectacolul craiovean, Bunbury, că a oferit „desfătare artistic㔠și nuanțează doar interpretarea actoricească a tinerilor actori: Dumitru Rucăreanu și Victor Rebengiuc „au arătat o siguranță a jocului surprinzătoare la niște debutanți”, iar Silvia Popovici și Sanda Toma ca fiind „încântătoare prin tinerețe, prin grație, prin degajare, prin inteligența cu care și-au debitat rolurile”(op. cit.  pp. 363).

Ion D. Sîrbu se oprește entuziasmat asupra succesului și triumfului craiovean, spec­ta­­colul Bunbury răspunzând unei „așteptate redresări artistice a Teatrului însuși” și, ca T. Vianu, îl consider㠄un prilej de reală încântare artistică”. Se întâlnește cu T. Vianu, pri­vind aprecierile asupra tinerilor actori, și nu numai, dar cu justificări mai nuanțate, ce țin de surprinderea coerenței și unității stilistice a spectacolului.

Hanul de la răscruce este, pentru T. Vianu, creația unui „dramaturg cerebral, pentru care conflictele se desfășoară mai degrabă între ideile întrupate de personajele sale, de­cât între oameni urmăriți în împrejurările concrete ale vieții lor”(op. cit. p. 365). Pri­vește detașat „solida omogenitate a spectacolului”, nu se mai apleacă asupra detaliului re­ve­lator, calea i se pare știută. Ion D. Sîrbu vrea să fie și cunoscută. Tânăr, cu spirit învolburat fi­lo­so­fic, străbate trasee după trasee, cu răbdare se apleacă și surprinde coliziuni în struc­tură, de­ficiențe de construcție și, prin urmare, relevă spectacolul ridicat pe trepte fragile de exigență artistică. Cercetarea de la sintetic se multiplică în analitic. Ion D. Sîrbu desfide în Ha­nul de la răscruce situația silogistică a eroilor, ca dați a priori; el solicită devenirea, creș­te­rea organică, dialectică a acestora. Caută și luminează acele „încheieturi” artificiale ale „compoziției dramatice”. Sesizează coliziunea între „marea tragedie din afară și mărunta zba­tere a nenorociților din han„; cum forțele și ideile aruncate în joc relativizează omenescul. Între „moartea cea mare” și „moartea cea mic㔠personajele nu pot decât să co­boa­re ca demnitate tragică; din „dramă simbolic㔠se ajunge la „convulsiune psihologică”. Ce­le două morți nu se suprapun; personajele de pe soclul generalului, simbolicului, coboară în sfera individualului indistinct, comun: din Profesorul în profesor; din Hangiul în han­giu ș.a.m.d. Ion D. Sîrbu surprinde în reflexivul Horia Lovinescu trena tezismului, a tipi­zării, cum zicea „estetica” epocii, și o etichetează ca atare, în afara dramaticului și a esteticu­lui.

Un fascinant spectacol oferă, citite în paralel, judecățile profesorale și academice ale lui T. Vianu cu cele lucide și „interioare” ale lui Ion D. Sîrbu.

 

5. Ion D. Sîrbu scrie „imprudentul” articol Grandoarea și servituțile debutului, despre piesa Ziariștii a lui Al. Mirodan. Și deranjează. Oricâte precauții își ia, nu poate să treacă peste dezechilibrele de construcție ale piesei, de sensurile tezist-ideologice, de maniheismul textului. Profund jignit autorul și confrații săi de același sânge și pecete ideologi­că, precum Andrei Băleanu, H. Zalis, H. Bratu, Eugen Luca sau Eugen Atanasiu, îl acuză pe naivul și primejdiosul critic, pe fiul de miner, de dogmatism ideologic. Ei inițiază o ve­he­mentă campanie de presă, vizând demascarea „negativistului”, „burghezului”, „dogma­ticului” Ion D. Sîrbu. Și reușesc. Ion D. Sîrbu este arestat, în plină stradă, la 17 sept. 1957. Nu înțelegem tăcerea lui Camil Petrescu, președintele Colegiului de redacție. Replica lui Ion D. Sîrbu, textul Cazul „Ziariștii”. Discuții… despre antidogmatism. Câteva concluzii nu a putut să apară în revista Teatrul, ci, abia după moartea sa, în revista Tribuna, V, nr. 7 (2111) din 17-23 februarie 1994, prin propria-mi grijă, cu următoarea însemnare: „Acest text al lui Ion D. Sîrbu trebuia să apară în revista Teatrul din august 1957, ca apărare la cam­pania declanșată de forțele fobice împotriva scriitorului, redactor, pe atunci, al revistei sus menționate. Dar n-a fost să fie așa. Și cele două cronici teatrale din septembrie apar semnate doar cu inițialele autorului. La 16 septembrie 1957, Ion D. Sîrbu era arestat pe stra­dă în București. Campania împotriva sa, ca de altfel împotriva întregii culturi române, se exersa din plin și eficient”. Ion Vartic, care primise acest text de la autor, îl publică în Apostrof – Dosar Ion D. Sîrbu (și în volumul Ion D. Sîrbu, Scrisori către Bunul Dumnezeu, Biblioteca Apostrof 12/1996) și îl însoțește de un eseu-strigăt spre „cerul înstelat” – „Un oarecare Ion D. Sîrbu”: Bufonul generației sale. „Astăzi, scrie Ion Vartic, – prin Șoarecele B, Adio, Europa!, Lupul și Catedrala, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, prin ex­traordinarul corpus de scrisori și confesiuni – acel „oarecare Ion D. Sîrbu” s-a preschimbat în faimosul Ion D. Sîrbu. E triumful strivitor al victimei asupra călăului

Astfel s-a frânt, în 1957, una dintre cele mai aplicate gândiri filosofice asupra teatrului.