Nr. 11-12 (480-481) noiembrie-decembrie 2005

Anamaria Beligan

mamabena.com,

Editura Curtea Veche

Bucureşti, 2005

 După 2 ani de absenţă din peisajul lite­rar românesc (Dragostea e un Trabant – nu­vele, 2003), Anamaria Beligan a revenit cu a pa­tra carte, de data aceasta un roman, lansat în pre­zenţa autoarei la Bucureşti, pe 12 octombrie şi la Timişoara, în 18. O saga a unei familii de ro­mâni plecaţi în Australia (cum altfel?). Care pro­vin, depind sau se învârt în jurul unei femei ţintuite în scaunul cu rotile, cea poreclită Mama Bena, de unde şi titlul cărţii.

Acţiunea propriu-zisă (de fapt acţiunile, care se întrepătrund, suprapun, se fugăresc de-a dreptul într-un ritm halucinant) se desfăşoară pe durata unui an, dar în prezentul narativ se strecoară trecutul personajului central şi, implicit, povestea celor patru copii ai săi. Făcuţi cu taţi diferiţi, primul la doar 14 ani, în urma unui viol, al doilea din pasiune, iar ultimii doi (gemeni), născuţi în Australia, dintr-un pur dor al femeii de a avea „Un copil fără amintiri, care nici măcar să nu-şi poată închipui trecutul nostru, cu toată mizeria lui. Un copil care să nu ştie ce înseamnă spaima, umilinţa.” (p. 179) Pentru că de asta avusese parte într-o Românie comunistă şi fărădelege femeia care acum deţinea în Australia un întreg imperiu de afaceri. Nici ţara de adopţie nu a fost mai blândă, scaunul cu rotile fiind consecinţa unor abuzuri fizice la care a fost supusă de către poliţie, fiind vinovată de cultivare de canabis. Numele satului natal (purtat mai ceva ca Blaga în propriul destin), Ciulin, şi-a făcut simţită semnificaţia simbolică de-a lungul vieţii Mamei Bena, învingătoare în ciuda probelor inimaginabile la care soarta a supus-o. O femeie simplă dar puternică şi care vrea răzbunare. Pentru că s-a simţit trădată, folosită şi neîndreptăţită atunci când era fără apărare. O poveste care se termină în happy end, pentru că, nu-i aşa, măcar în lumea ficţiunii binele trebuie să învingă. Iar romanul, în ciuda istoriilor terifiante rememorate, nu este deloc unul trist, tonul, comentariile, ironiile, atenuând caracterul crud al trecutului. Sunt parodiate, între altele, telenovelele (pentru a putea susţine conversaţia cu „stăpâna”, o servi­toa­re e făcută într-un scenariu licenţiată, că doar „n-ar fi prima servitoare cu licenţă în li­tere”, p.14), incultura (un personaj intră în cafeneaua numită La Madeleine de Proust şi „îşi a­min­teşte brusc că Proust a fost un scriitor diliu care şi-a petrecut mai toată viaţa-ntr-o cadă, şi tra­ge concluzia că Madeleine tre’ să-i fi fost pui­cuţa principală.”, p. 153), clişeele. O delicioasă exemplificare a acestora din urmă: analiza cono­ta­ţiilor unui „băga-mi-aş…”, pe care cu drag îl re­cunoaşte ca fiind „de-al nostru” un compatriot proaspăt ajuns în Australia: „această magic îm­preu­nare de cuvinte, această mantră va stârni în­totdeauna acelaşi simţământ: de identificare şi apartenenţă.(…) Din punct de vedere filozofic (…) unii o pot lua drept o formidabilă sfidare adusă unui univers potrivnic, inospitalier, in­di­ferent. Alţii, dimpotrivă, sunt uimiţi de gene­ro­zitatea ce-o implică: masculul român se oferă să fe­cundeze pe orice şi oricine pentru a-i acorda o a doua şansă. Dar, indiferent de interpretare, ro­mânitatea expresiei este indubitabilă, şi oricine născut sau crescut pe meleaguri româneşti devine un involuntar membru al ubicuei fraternităţi a lui băga-mi-aş.” (p. 25)

În ciuda poveştilor traumatizante ale unor personaje, cu mamabena.com ne îndepăr­tăm de atmosfera încărcată de amintire şi simboluri a Scrisorilor către Monalisa (primul ro­man al scriitoarei, 1999), Anamaria Beligan im­pu­nând în cele puţin peste 200 de pagini un ritm alert şi o atmosferă de destindere generală.

 Sanda TIVADAR

*^**

Daniel Cristea-Enache

Sertarul scriitorului român –

Dialoguri pe hârtie

Editura Polirom,

Iaşi, 2005

 Critic literar talentat a cărui tenacitate a fost consacrată în paginile Adevărului li­terar şi artistic, Daniel Cristea-Enache a îm­bră­cat adesea veştmintele reporterului, in­vi­tând la spirituale dialoguri o seamă de mari per­sonalităţi ale culturii şi literaturii române. Eve­nimentele ce s-au precipitat către primăvară, a căror cauză  nu este încă pe deplin lă­murită, au determinat ,după cum bine se ştie, modificări substanţiale în echipa re­dacţională a cotidianului ce sprijinea financiar editarea sus-menţionatului săptămânal de cultură. Ele au marcat şi despărţirea lui Daniel Cristea-Enache de revista în care s-a for­mat în calitate de critic şi jurnalist cultural. Nu ştiu dacă tânărul universitar avea in­tenţia de a-şi reuni în volum interviurile înainte de consumarea evenimentelor a­min­tite, dar acum, din perspectiva lor, cartea Sertarul scriitorilor români-dialoguri pe hârtie a­pă­rută la Editura Polirom în colecţia Ego. Pu­blicistică pare a fi momentul încheierii de­fini­tive a unor deconturi de etapă. În Argumentul cărţii, autorul afirmă că „motivul principal pentru care am intrat, benevol, în hainele celui ce pune întrebări îl reprezintă curiozitatea. Nu una cancanieră, setoasă de bârfă şi picanterii din viaţa autorilor români, dar una care să meargă pe urmele unor cărţi cu majusculă ,încercând să stabilească linia de unire cu cei care le-au scris. Trăsăturile o­mu­lui văzute în oglinda operei lui”. Aducându-ne veşti despre prezentul unor nume de mâna întâi ale inteligentsiei româneşti, Da­niel Cristea-Enache ne pune la dispoziţie ma­teria primă pentru lămurirea câtorva grele pro­bleme cu care s-a confruntat ori încă se confruntă istoria recentă şi prezentul literaturii române. Nu e vorba nicidecum despre falsa problemă a reabilitării ficţiunii în de­favoarea memorialisticii. Într-un fel sau altul,cei invitaţi la dialog sunt provocaţi să răs­pundă la o seamă de întrebări ce ţin de ceea ce Monica Lovinescu numea est-etica, pro­bleme cum ar fi relaţia cu istoria şi instrumentele ei în perioada comunistă, în ce mă­sură aceste instrumente nicidecum prie­te­noase au influenţat destinul uman şi literar al intervievaţilor, au făcut sau nu ei compro­mi­suri, care este linia de demarcaţie dintre compromis şi demisia morală, cum au perceput ei tranziţia către un prezent al liber­tăţii, sunt ori nu necesare revizuirile, iar dacă răs­punsul este afirmativ cum ar afecta o atare o­peraţiune o scară de valori ori un canon, cum e percepută relaţia cu critica etc. Ca­re­va­să­zică, tânărul critic doreşte să afle şi să ne îm­părtăşească o seamă de opinii, demers care, oricât de curios ar părea, nu este tocmai lesnicios. E binecunoscut detaliul că reacţiile cele mai pasionale, polarizările cele mai vizi­bile, inamiciţiile cele mai acute le-au provocat tocmai întrebările precum cele citate. Indife­ren­t de cine sunt repondenţii, de poziţiile ideologice pe care se situează ei astăzi, fie ei „culturali” ori „militanţi”, doritori de redecantări ori mulţumiţi cu ierarhiile de odinio­ară, aproape că nu există voce care să adere la sin­tagma „Siberie a spiritului” cu care poate prea repede a fost caracterizată sub aspect cultural o ţară în care, în pofida vicisitudinilor de tot soiul, s-a citit şi s-a scris şi s-a produs valoare. Adică nu putem fi consideraţi un popor situat în coada altor culturi, fără literatură, fără particularităţi ori fără valori. Însă dincolo de acest punct comun, intră în discuţie veritabila judecată critică ce înseamnă, în concepţia lui Daniel Cristea-Enache „ana­li­ză, discernământ, acuitate cognitivă, un fond de cunoştinţe ce permite aproximarea, mă­car, a subiectului”. Iar diferenţele apar în fe­lul şi în spaţiul în care se produce operaţia cu pricina.

De la judecata calmă, nu însă şi lipsită de atitudine a lui Gabriel Dimisianu la atitu­dinea categoric-justiţiară a lui Gheorghe Gri­gurcu există o plajă de păreri cât se poate de largă. Bunăoară, Nicolae Breban, cu auto­mul­ţumirea-i proverbială, nu are nimic să-şi re­proşeze, în vreme ce Nina Cassian îşi acceptă şi motivează doar parţial convingător pac­tul cu Diavolul roşu, pact ce a făcut-o să piardă legătura cu literatura adevărată. Octavian Paler adoptă onestitatea şi recunoaşte că de-a lungul anilor a căpătat o percepţie mai e­xactă a puţinului pe care l-a îndeplinit î­nainte de l989, conchizând că e preferabil să ad­mită că „marea mea problemă a fost să gă­ses­c o relaţie decentă cu frica”, în vreme de di­sidentul autentic care a fost Dorin Tudoran a­firmă pe un ton categoric şi, după părerea mea, cât se poate de justificat, „colaboraţio­nis­mul este o temă ce va continua să stâr­nească multe controverse. De la credinţa po­trivit căreia, atâta vreme cât în România nu a avut loc o decomunizare aşa cum a avut loc o de­nazificare în Germania, colaboraţioniştii nu vor avea vreo problemă să colaboreze în continuare cu neadevărul, până la piruetele cel mai greu de imaginat în jurul acestui su­biect mai spinos chiar decât cel menţionat într-un poem celebru de Geo Dumi­trescu,confruntările se vor înteţi”. Adaugă Do­rin Tudoran observaţia că „interesant este, într-adevăr, că derapajele morale nu se în­registrează doar sub presiunea unor timpuri atroce. Cine este predispus la derapaj mo­ral găseşte calea să-şi îndeplinească o a­se­me­nea vocaţie în orice context ”. La rândul său, Andrei Pleşu remarcă că se autoînsăr­cinează cu munca de curăţenie pe scena noastră culturală „tot soiul de personaje a căror ma­ximă virtute pre-revoluţionară a fost cu­min­ţenia”. Eugen Simion respinge mai toate re­proşurile ce i s-au adus pentru conduita a­do­ptată după l989, dar şi faţă de felul său de a face critică literară, în vreme ce în oc­to­mbrie 2001, prozatorul Augustin Buzura afirma că nu a cenzurat niciodată revista Dilema, pe atunci editată de Fundaţia Culturală Ro­mâ­nă al cărei preşedinte era autorul Orgolii­lor. E drept, câţiva ani mai târziu, lucrurile par să se fi schimbat în rău căci în 2004 Dilema veche se despărţea de Dilema şi mai ve­che, după mărturiile lui Andrei Pleşu şi ale lui Mircea Vasilescu, tocmai din cauza inge­rin­ţelor lui Augustin Buzura în politica edito­rială a revistei. Marta Petreu rezumă esenţa tezei sale potrivit căreia „legionarismul este pro­dusul nostru naţional”, în vreme ce Mi­hai Şora aduce mărturii interesante despre Nae Ionescu. Adesea, cartea pare că se trans­for­mă într-un loc al tezelor şi antitezelor, al ar­gumentelor şi contra-argumentelor a căror juxtapunere îl ajută pe cititor poate nu să a­jungă la adevăr, ci să-şi formeze propria lui pă­rere fie şi numai pentru motivul că, la ur­ma urmei, arta de a citi este arta de a gândi cu puţin ajutor, iar acest ajutor sunt cărţile. Ne mai ajută să gândim Mircea Anghelescu ori Ştefan Augustin Doinaş, George Gană, Ni­colae Manolescu ori Dumitru Micu, Virgil Ne­moianu şi Mircea Martin ori Cristian Tu­dor Popescu şi Ileana Mălăncioiu.

Lumea literară revelată de interviurile lui Daniel Cristea-Enache e departe de fi una idi­lică, a concordiei universale. Rivalităţi  noi şi vechi se insinuează tocmai când nu te aş­tepţi. Nu e mai puţin adevărat că nici autorul vo­lumului nu ratează ocazia de a se război cu ve­chiul său rival, Ion Bogdan Lefter, cerându-le mai multor intervievaţi să comenteze afir­maţiile pripite ale fostului şef al Observa­to­rului cultural potrivit cărora Istoria  căli­nes­ciană e o „pacoste”, iar autorul ei un „critic ratat”. Socotesc că nu ar fi fost deloc rău ca Daniel Cristea-Enache să-şi cenzureze resentimentele, urmând bunul exemplu al maeştrilor Nicolae Manolescu şi Eugen Si­mion care refuză să vorbească despre dispu­tele lor. În plus, a persevera în tentativa de a te impune primul în ierarhie e semn că eşti cam în urmă cu un război.

Multe lucruri interesante şi cu miez sunt rostuite şi rostite în cartea  ce a făcut o­biectul acestor însemnări. Lucru firesc ţinând cont de calitatea interlocutorilor. Iar da­că întrebările şi răspunsurile nu ar fi fost scrise, ci ar fi fost produse într-un dialog ne­me­diat, produs în timp real, interesul său ar fi fost încă şi mai mare.

 Mircea MORARIU

*^**

Carmen Firan

Caloriferistul şi nevasta hermeneutului

 Fiecare vârstă îşi are particularităţile şi dra­mele ei. Carmen Firan surprinde în cel mai re­cent volum de povestiri al său, Caloriferistul şi nevasta hermeneutului, dramele vârstei a tre­ia: impactul psihologic pe care îl are re­des­co­pe­ri­rea propriului trup marcat de ani într-un mo­ment de intensă luciditate, panica ce în­soţeşte co­nştientizarea vârstei, care atrage după sine nevoia de a se arunca în noi aventuri existe­n­ţiale, de a experimenta, de a tatona, de a-şi resuscita dorinţele refulate, sau pur şi simplu neîmplinite, din tinereţe. Unii trec la fapte. Alţii rămân doar cu nostalgia, gândindu-se la ce ar fi fost dacă... Acesta este momentul surprins de povestirile ce alcătuiesc volumul.

Dar principala dramă, drama-catalizator ră­mâne rutina. Aceasta este angajată de o­biş­nuinţa şi lipsa de spectacular a vieţii de zi cu zi, de­venind un pattern firesc în care vieţile perso­najelor se înscriu pe nesimţite. Rutina la serviciu. Rutina în cuplu. Fiecare încearcă sa-şi gă­sească portiţa de salvare. Pentru Dick, persona­jul din Caloriferistul şi nevasta hermeneutului, po­vestirea care dă titlul volumului, această portiţă este dragostea pentru Angela. Nici nu are vreo importanţă că aceasta nu  se concretizează, im­portant este că îl scoate din plictisul cotidian, dând un sens nou vieţii sale. Tot o dragoste ex­tra­conjugală îl salvează de rutină pe protagonistul din Trei pentru Infern. Doar că această po­vestire, spre deosebire de prima, are un aer mo­ra­lizator, de pildă, deşi fiecărui personaj i se dă şansa de a-şi exprima personal punctul de ve­dere. Pregnant argumentative, cele trei părţi ale povestirii se constituie aproape ca trei monolo­guri, semnificative pentru vocaţia dramaturgică a autoarei. Tot o pildă, prin acceptarea convenţiei moralizatoare, este şi Concesie, dar de a­ceastă dată ironia autoarei vizează eşafodajul unei întregi societăţi, a celei americane, spaţiul a­doptiv al tuturor personajelor cărţii şi al autoarei înseşi. Carmen Firan s-a stabilit din a­nul 2000 în New York unde îşi continuă cu succes activitatea în poezie, proză şi dramaturgie în­cepută în ţară, iar acum scrie chiar şi scenarii de film.

Nu poate surprinde, aşadar, preocuparea tematică, stăruitoare în povestiri, pentru condiţia emigrantului. Descoperirea noului spaţiu, modul critic de percepere al lui stabi­leşte o altă coordonată importantă a volumului. Şarpele este o excelentă fabulă politică, cu final de farsă, ironia autoarei amintind de incisivita­tea ironiei caragialiene. Este vizată paranoia lu­mii întreţinută de stilul alarmist al ziarelor care in­cită spiritele. Tensiunea narativă dar şi pregnanţa efectului comic este dată de inserţia în text a unui personaj care nu se lasă dus de valul de panică ce-i cuprinde pe toţi ceilalţi la aflarea veştii că un şarpe a pătruns în clădirea corpului diplomatic din New York a unei ,,ţări din Estul Europei” (p. 55).

În majoritatea povestirilor spaţiul adoptiv este doar un cadru pe fundalul căruia se con­su­mă tramele (dramele?) povestirilor. Tot tema cuplului revine şi în Lumina din pod, dar în mod diferit decât în celelalte povestiri. Aici este vor­ba despre perechea complementară, bărbatul şi femeia sunt funciar diferiţi, ca în Spre far, ro­ma­nul Virginiei Woolf, având nevoie de un al treilea pentru stabilirea unor punţi de comunicare. Căciula şi Un loc de parcare, deşi farse simple cu un pronunţat caracter ludic, ating şi ele aceleaşi teme dezbătute în celelalte povestiri din volum. A doua viaţă este o proză care interesează mai mult prin latura ei de povestire-pro­gra­matică, prin consideraţiile despre scris ale lui Hunter: ,,De fapt creaţia nu e decât orgoliu. La în­ceput scrii din vanitate. Apoi ca să te flatezi. Nu exclud o anume pasiune, dar în general proza e muncă de salahor. Nu ai nici o plăcere, totul se transformă în datorie. Asta dacă ai che­mare de sus. Unii îi spun talent sau har, eu cred că e doar îndeplinirea unei misiuni care ţi se şop­teşte în ureche. Te îmbolnăveşti de datoria de a scrie. Şi toate celelalte pălesc, aşa cum se în­tîm­plă în orice boală...” (p. 129) Cititul şi mai a­poi scrisul devin pentru Roscov, protagonistul, an­tidoturi împotriva aceleiaşi rutine, cu care sunt infectate toate personajele povestirilor.

Naratorul descrie scene cotidiene, rupte parcă din realitate, dar cuceritoare tocmai prin ba­nalitatea lor. Cuplul, dragostea matură, cu pro­blemele sale este un subiect recurent în po­vestiri. Deşi majoritatea prozelor tratează probleme de ordin sentimental, nu avem totuşi de-a face cu personaje consumate de sentimente pu­ternice sau căzute în depresii insurmontabile. Autoarea îşi adaptează grijulie discursul la particularităţile vârstei personajelor sale. Naratorul sur­volează rapid dramele protagoniştilor fără a le adânci şi individualiza, preferând să se agaţe de detalii exterioare. Astfel imprimă naraţiunilor un caracter de generalitate. Nu avem, aşa­dar, de-a face cu drame izolate, ci cu dramele u­nei anumite categorii de vârstă. Fiecare reac­ţionează în felul său, deşi problemele cu care se con­fruntă sunt aceleaşi.

Povestirile se desfăşoară lent, unidire­c­ţional şi introspectiv, focalizând pe rând fiecare per­sonaj. Suspansul este aproape inexistent (ex­cepţie fac Şarpele şi Căciula), pentru că nu acţiunea contează ci problematica pe care o pun. Au­toarea este foarte atentă şi receptivă la trăiri­le personajelor fiind o bună cunoscătoare a psi­ho­logiei umane, dar şi o observatoare conştiinciosă a problemelor unei societăţi. Ochiul critic al emigrantului înregistrează fidel şi detaşat ma­la­diile şi dereglările societăţii americane. Carmen Firan a purces la scrierea acestor povestiri înarmată cu sensibilitate, inteligenţă introspectivă, spirit de observaţie, dar în egală măsură cu spirit critic, umor şi mai ales ironie. 

O foarte mare pondere o au în volum de­taliile, care se subordonează temelor propuse şi asigură coloratura volumului. De exemplu se men­ţionează în treacăt într-o povestire un tabiet deranjant al unui personaj, acela de a co­lec­ţi­o­na tot felul de obiecte inutile. Şi acest obicei ţi­ne de un specific al vârstei, este un simptom al bătrâneţii, un fel de boală. Autoarea introduce în text astfel de detalii, aparent nesemnificative, dar care privite în ansamblu fac toată diferenţa.

Închei cu menţiunea că, poate momentul acela în care personajele îşi schimbă cursul vieţii (unde este cazul), ce anume determină a­ceastă schimbare, momentul în care ele sunt a­tât de aproape de conştientizarea propriilor dr­ame, ar fi meritat o conturare mai precisă. În ciu­da acestor insuficienţe ale textului, povestiri­le îşi găsesc totuşi o bază îndeajuns de solidă în psi­hologia omului ajuns într-un impas existen­ţi­al dat de uzura ritualic-monotonă a vieţii de-a lun­gul anilor. Meritul povestirilor este a­cela de a surprinde un moment real, problematic din viaţa personajelor, în care ne regăsim, sau cu si­gu­ranţă ne vom regăsi la un moment dat cu toţii.

 Antonia PÂNCOTAN

*^**

Pascal Bruckner

Iubirea faţă de aproapele

Editura Trei

Bucureşti, 2005

 Câţi dintre noi percep prostituţia ca un stadiu ultim al carităţii şi nu ca pe ceva vulgar, mizer şi imoral? Aflat în casa ficţiunii lui Henry James, scriitorul Pascal Bruckner priveşte pe o altă fereastră decât marea majoritate. Romanul său Iubirea faţă de aproapele se constituie ca o pledoarie pentru existenţa moralităţii în prostituţie, pentru înţelegerea capcanelor prostitua­telor drept „culmea altruismului” (p. 91).

Prin această scriere, Bruckner aruncă o lumină favorabilă asupra celei mai vechi profesii din lume. Scriitorul e original întru totul: iubirea faţă de aproapele înseamnă oferirea propriului trup pentru plăcerea altora; cel care-şi oferă trupul e un bărbat nu o femeie. Cine e a­cest bărbat, protagonistul romanului? E Sébas­ti­en, un parizian, fiu răsfaţat, soţ iubitor, tată mo­del, diplomat, preferatul tuturor: „Aveam trei­zeci de ani, eram deja respectabil şi pe deasupra şi fericit.” (p. 42)

Ajunge un gigolo. Cum? Îşi dă seama de inconsistenţa vieţii sale, a prietenilor. Se întreabă dacă nu e prea cuminte şi dacă această cu­min­ţenie nu înseamnă un drum greşit.

Relatată la persoana întâi  singular, naratiunea dezvăluie toate trăirile personajului. Un rol important îl au revelaţiile, iluminările, epifaniile ca şi la Joyce. Dacă eroul lui Joyce îşi dă seama spre sfârşitul romanului de misiunea sa de creator, eroul lui Bruckner are o revelaţie chiar la început: „Într-o zi, mergând pe bulevarde, emotionat mai mult decât de obicei de diversitatea chipurilor, de graţia femeilor care se plimbau, am avut o revelaţie: toate aceste trupuri mi se datorau tot aşa cum eu eram dator să-l ofer pe-al meu cui îl voia[...]. Am jurat să rămân credincios adevărului acelor clipe uluitoare.” (pp. 11-12) De la această revelaţie trec zece ani. Devine soţ şi tată. Se îndoieşte de justeţea vieţii sale. În aceste momente ceva mai presus de el, destinul, îl ia de mână iar el se lasă condus. În timp ce era la o terasă , o femeie mai în vârstă, impozantă şi prea decoltată, îl abordează direct: „V-ar deranja să petreceţi un scurt moment cu mine?” (p. 51). Revoltat şi intrigat la început, acceptă apoi.

Devine un domn de consumaţie. Din acest moment începe drumul invers: „Mă gă­sisem pe mine după multă vreme. [...] Povestea mea nu era aceea a unui băiat revoltat care, cu timpul se cuminţeşte, ci aceea a unui bărbat prea cuminte care-şi găseşte târziu calea şi se desprinde de anturaj ca să cunoască un pic de nebunie.” (p. 108) Acesta a fost primul pas. Urmează toate etapele meseriei alese: anunţuri în reviste şi ziare, închirierea unei garsoniere, schimbarea numelui în Virgile.

Viaţa i se compartimentează: familie, carieră, prostituţie. Nu are remuşcări. Îşi percepe activitatea ca o practicare a iubirii faţă de aproapele, „dar mai ales faţă de femeia apropia­tă, adică cea care va veni după…” Clientele de­vin zâne şi îngeri: „Voiam să fiu o călăuză spre Eden, eram păstorul ce aduna mieii rătăciţi de tur­mă şi-i ducea la liman. Îmi alesesem pseudonimul Virgile prin analogie cu poetul care l-a condus pe Dante din Infern în Paradis.” (p.100) Totul ia forma unei returnări, înapoieri a afecţiunii pe care i-au arătat-o părinţii în co­pi­lă­rie. Nu concepe prezenţa viciului în ceea ce fa­ce, întrucât el acţionează „spre fericirea omen­i­rii.” (p. 107)

Independent de meseria sa de gigolo, cunoaşte o femeie, Dora, de care se îndrăgos­teş­te. Dora e contradictorie, opusul total al soţiei sa­le, Suzanne. E fascinat de fervoarea spirituală a Dorei: „Mă întrebam dacă religia nu era, pentru ea, o altă formă a căutării de sine, iar Dumnezeu un fel de antrenor superior care o că­lă­u­zea pe calea înfloririi personale.” (p.128)

Apar tensiuni şi certuri între Sébastien şi Dora. Ea îl părăseşte. După doi ani apare în garsoniera lui ca şi clientă. Ca s-o accepte în viaţa lui, Sebastien îi propune să practice a­ceeasi meserie ca şi el. Ea consimte. Iubirea faţă de aproapele ia o formă mult mai complexă : oferirea reciprocităţii, dezvoltarea „unei evan­ghe­lii a iubirii integrale”. (p. 217) Prin prisma Dorei, arhicunoscuta propoziţie biblică: „Dumnezeu este iubire” capătă o interpretare neaşteptată: „Dumnezeu este iubire, Sebastien. Dar Iisus s-a înşelat: în loc să urce pe cruce, însângerat, ar fi trebuit să se întindă pe un pat şi să devi­nă fată publică, să-şi împartă tuturor iubirea fără de margini, cu mâinile, cu pielea, cu gura lui.” (p. 221) Prostituţia se converteşte în act de mi­sionarism: „Sfântul şi prostituata se separă de comunitatea oamenilor, ca să-i mântuiască fie­ca­re în felul său.” (p. 227) Ca orice meserie şi aceasta necesită o chemare: „Este o vocaţie, cea mai înaltă şi cea mai abjectă în acelaşi timp.” (p. 217)

Concentrându-se doar asupra acestei părţi din viaţa sa, Sébastien le neglijează şi le pierde pe celelalte: familie, prieteni, perspective profesionale. Brusc, totul ia o turnură dramati­că. El şi Dora sunt ameninţaţi şi bătuţi. Dora se salvează, fugind. Sébastien e dus undeva la mar­gi­nea oraşului, închis şi maltratat. E lăsat apoi liber.

E momentul intrării în scenă a lui Julien, un mini-dictator, cel mai bun prieten al lui Sébastien. Îl ajută pe Sébastien, se bucură de întoarcerea lui, chiar dacă între timp îi luase locul ca soţ şi tată.

Mort din punct de vedere civil, fostul diplomat pare să accepte că n-a procedat bine cu viaţa lui: „Pur şi simplu greşisem drumul şi plăteam această alegere existenţială” (p. 282). A comis un hybris şi e pedepsit. Se vindecă tru­peş­te, dar îi piere şi gustul de viaţă... Drumul invers pare să se încheie prin întoarcerea la o viaţă de­cen­tă. Zece ani a durat acest drum care pare a fi doar o abatere de la calea cea dreaptă. Dar este, oare, aşa?

Fanny, una din membrele grupului, înainte să se sinucidă îi lasă o scrisoare lui Sébas­ti­en. Citind scrisoarea, el are revelaţia a tot ce s-a întâmplat: maltratarea sa fizică a fost conse­cinţa planurilor lui Julien; trădarea prietenilor s-a făcut tot la comanda lui Julien. Revine pe drumul considerat, pentru o vreme, greşit. Îşi re­ia vechile obiceiuri. Are revelaţia finală: „A­cum ştiu că nu există profesii blestemate” (p. 328)

Împăcarea cu Dora este mai mult decât probabilă: „Ne-am iertat unul altuia îndoielile şi greşelile. Ne vom relua în altă parte lucrarea mântuitoare în pofida celor răi şi obtuzi. Aceasta este misiunea noastră: ne cere haita venală.” (p. 330) Rămânând fidel adevărului revelat pe când avea doar douazeci de ani, Sébastien îşi încheie povestea. Nevoia de a face binele prin prostituţie şi oferirea plăcerii trupeşti sunt puse pe seama iubirii faţă de Dumnezeu, dovadă pro­po­ziţia finală, interpretată la un moment dat de Dora atât de neconvenţional: „Dumnezeu este iubire”. (p. 330)

Spuneam că Bruckner face apel la revelaţii, epifanii pentru a-şi conduce personajul pe un drum sau altul. În această ordine de idei, romanul însuşi poate fi considerat o revelaţie. Nimeni nu a dus atât de departe interpretarea iu­birii faţă de aproapele. Întrebarea care se ri­di­că, însă, este: putem noi, în calitate de cititori să mergem atât de departe încât să acceptăm ideea lui Bruckner, prostituţie=practicare a iubirii faţă de aproapele?

 Alina VANCE

*^**

Liviu Georgescu

Piatră şi lumină

Editura Paralela 45

Piteşti, 2005

 Fără a reuşi să publice sub regimul comunist, poetul Liviu Georgescu nu şi-a pierdut bucuria scrierii poeziei vreme îndelungată. Tipografic, poetul s-a „dezlănţuit” începând cu 1998. Recunoaşterea sa nu a întârziat. Astfel, în anul 2000, Gellu Dorian a spart gheaţa publicându-i Călăuza (Ed. Axa, Botoşani), volum prefaţat de criticul literar Nicolae Manolescu.

Volumul Piatră şi lumină (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2005) se deschide cu un argument al autorului, urmând O scurtă trecere spre cele trei secţiuni. Fluturi de noapte, Exil Alb şi Lumi Concentrice sunt cele trei părţi unitare ale acestui volum construit după arhitectura volumelor anterioare lui.

Întrucât Liviu Georgescu a fost membru al Cenaclului de Luni, cenaclu condus de criticul literar Nicolae Manolescu, eu continuui să mă întreb cum de nu a fost posibil debutul li­te­rar al acestui poet înainte de 1990. Un răs­puns aflăm încă de la începutul cărţii de faţă: „Şi peste toate, amintirile năvălesc proas­pe­te, se insinuează în ţesătura zilelor, porii hârtiei transformate în celuloid cinematografic, cu tirania lui de ochi total. Existenţă absolută a unui individ conectat într-o istorie determinată. Percepţia totală şi hiperlucidă, girofar şi ba­ro­me­tru, inimă de carne şi suflet…” (Scrisoare de pe Ochiul Miriapod).

Liviu Georgescu face parte din rândul poeţilor vizionari. Din punctul meu de vedere, el se află într-o zonă de mijloc, de o parte şi de alta avându-i pe George Vulturescu şi Gabriela Creţan. Autorul şi-a creat un univers propriu, astfel volumul Piatră şi lumină e scris în nota caracteristică autorului. „Memoria electrocu­tează cu peşti electrici prezentul/ trâmbiţele Ie­ri­honului tulbură aerul vătămător/ zidurile se cutremură/ lumina pierind jupoaie frescele/ şi buzele lipite pe goluri// fulgerul s-a împotmolit în arderile bălţii/ lebede în văzduh vâslesc spre orizonturi pierdute –// adâncul rătăcit// Stăm în întuneric ahtiaţi după repaos – nodozităţi pe aurul potirelor/ corpuri obeze pe scândurile putrede ale imaginaţiei/ sfâşiaţi între antipozi/ insomniile leneşe se ţin lanţ după noi precum câinii râioşi/ veveriţe se agaţă de păpuşile soarelui/ în inima unui copac trăsnit –// taifun pustiitor/ prin tânguieli de instrumente vechi/ sunetul deschide flori de apă grea/ pe alergătura ogarului negru// departe în praful pădurii/ fulgerul prânzeşte în cărnuri alburii de menes­trel/ taie viţei şi înjunghie cerbi prin vânătorile aspre/ adoarme pe buboaie de hârtie clocită în sterpele visului// Stăm şi privim fulgii evisce­raţi prin oraş/ cu sângele prins în câteva beţe de chibrit/ cum lava zorilor unge asfaltul în licărul mierlei// cu gură păroasă alburi duşmănoase năvălesc/ în ochiul păianjenului deschis în inimă// sinusoide transparente – gândurile/ cu gât de girafă/ se revarsă prin bitumul nopţii/ zguduit cu aripi de ulii flămânzi// ne simţim sufletul – Atlantidă în gravuri ventriloce/ sub nori de siliciu şi lava blestemului/ acest vânt încălzit cu lupe vulcanice// Vasalia/ credinţă moleşită în jilţuri// la temelia surpării” (Memoria electrocutează). În jurul acestui univers gravitează întreaga poezie lui Liviu Georgescu.

Bucurându-se de o mediatizare mai mult decât favorabilă e binecunoscut faptul că au­torul a absolvit Liceul de Muzică din Bu­cu­reşti, astfel nu ne surprinde spunând: „Ierburi şi gropi. Bălţi şi fiare vechi. Câini jigăriţi. Pe mu­zică de Wagner…” (Prin fereastra deschisă).

În cartea de faţă, Liviu Georgescu reu­şeşte să facă o radiografie a societăţii româneşti de la sfârşitul anului 1998. „Am supravieţuit printre acei copii care au iniţiat răspunsul de ma­să. Am străbătut zilele şi nopţile scenariului, cu gloanţele şuierând la urechi, cu frică, în­cre­dere, speranţă şi sentimentul de-a face corp co­mun cu semenii mei într-o încleştare pe viaţă şi pe moarte, când acea inerţie mentală părea de ne­­trecut. Să ai curajul să te arunci în apă, în apă sau în acid sulfuric. (…) Am încercat să îmi gă­ses­c altă viaţă, să uit, dar aripa străpunsă de glonţ a obsesiilor revine: o maşină roşie cu ochi bul­bucaţi/ un melc cu Basedow/ diferitele gra­de optice/ şi ghimpele în creier/ colindă pe străzi printre speranţe şi trasoare,/ (…)// cerul s-a rupt în cupole de biserică şi cuiburi de cuc/ nopţi îndopate cu difuzoare şi vaiete/ suntem strânşi în jurul samovarului din care ies tru­puri/ aburind de ceaiul amar/ vânturate de gloan­ţele patriei// au atacat/ himerele helico­p­terelor au bântuit cu boturi de lăcustă/ şi acum tot difuzoarele vuiau/ ca nişte râşniţe în jurul nostru/ într-un amfiteatru de bazalt/ frânturi de oboi şi gust de vrejuri amare/ guri flamânde de helicopter muşcă himere electronice// a în­ce­put// şi faţa schimonosită de premoniţie şi neînţelegere/ corp la corp/ rânjetul lamei de o­ţel/ bombe lacrimogene/ fuga/ greaţa/ apoca­lipsul/ groaza// dacă te duci acolo/ nu te mai în­torci// şi totuşi demnitatea// demnitatea/ şi bea­titudinea/ „cârtiţă”/ nu eşti cârtiţă// vezi moartea intrând prin pereţi/ aşezându-se în lo­cul tău pe scaunul electric// (…)// (Noaptea Val­purgiei).

Piartă şi lumină este în egală măsură atât cartea stăilor interioare cât şi a celor exterioare. „Apele se ridică meditativ în gândul poetului damnat/ cuvintele îi ard cerul gurii cu vorbirea ca o mirodenie/ târât pe lângă zidurile ci­mi­tirului/ prin străzile cangrenate/ praf şi plictis// cântecul celor două sunete// cineva a tras clo­potele şi iată cum mor păsările/ cum sufletul lor se târăşte într-o tabacheră de argint/ să dăi­nuie în fastul ecoului// (…)//” (Blestem de fra­gi pe colinele verzi).

Din punct de vedere matematic, Liviu Georgescu percepe spaţiul cu multă uşurinţă: „trăind în lumi paralele poţi să surprinzi curbu­ra spaţiului/ şi încetinirea timpului/ auzi sfredelul florii în ram// pentru cei care nu au fost în exil/ lumea pare mai mică” (Lumi paralele).

De la secţiunea intitulată sugestiv Lumi paralele, poetul trece la utlima parte a cărţii de­numind-o Lumi Concentrice. „(…)// amintiri­le se învălmăşeşc în oglinzi/ la Versailles grădinile revarsă mireasma barocă a trompetelor/ în Sala Oglinzilor soarele bălteşte infinit/ bu­che­tele de alamă şi cristal şi voci modulate de aer// pietrele îşi ţin respiraţia de sute de ani să nu zdruncine mireasma/ prin harpe trece ver­dele istoriei şi ne ajunge din urmă/ prin coasele de rouă/ ghilotina cade cristalină/ cu încerti­ni­torul/ cade mai multe secole/ vâjâie prin mai multe carotide deodată/ prin milioane/ de ce­lule virtuale îmbrăcate în odăjdii brodate cu ne­vi­novăţie/ cade prin miliardele de aritmii ago­ni­ce ale celor uimiţi/ cade prin afişele tipărite pentru angoasă şi nemulţumire/ prin arhi­peleaguri iluzorii/ cade prin firimiturile im­pe­rii­lor şi cenuşa coroanelor/ prin confuzia mascată şi ordinea neglijentă/ cade o cortină şi se ri­dică alta/ raţiunea triumfă// lumina curge peste oameni bâlbâită ca urina de bou/ spintecă stânca şi grotele din capul celor pierduţi// (…)//” (Caleşti prin osia regelui Soare).

În creaţia poetică a lui Liviu Georgescu, „…// dincolo de memorie găseşti oraşele invizi­bile/ desfolieri de monade unind/ figuri adormite pe zale încrustate pe cântecul crizantemei/ pa­sul la pândă ascultă murmurul focului şi frea­mătul fantei// călăuza//(…)// ruşinea se reflectă în pietre/ speranţa şi inocenţa tresar plutitoare pe floarea de colţ/ peste bucuria de a fi – prin starea de veghe// fără speranţă nu poţi să în­cepi// creierul se uită prin propria-i trezire ca printr-o sticlă lichidă:/ gânduri picură din mag­ma solară/ Păsări de Foc// argintul victorios în clo­pot/ victoria culorii asupra crimei/ meşterul de biserici/ şi meşterul de clopote – copilul fără de ştiinţă/ calcă împreună peste blestem/ cu vic­toria smereniei// nostalgia se ascunde sub cu­pole printre coloane înalte/ păzeşte flacăra lu­mânării şi floarea bogată a ramului/ bordeiul a­dăpostit în catedrală// copilul din adâncul fântânii/ şi/ caii liberi în ploaia de vară” (Întemeierea şi asaltul Sfântului Petersburg).

Piartă şi lumină rămâne o carte a incur­si­unilor imaginative. Poetul trimite cititorul de la „vechiul şi noul Bizanţ” atât la „Turnul Londrei” cât şi la „Coride sub lupa încinsă” ori la „Flamenco/ dansul – vibraţie…”. Cu toate acestea „Prin tuburi de orgă şi cornul englez omul se înfrăţeşte/ cu Dumnezeu” (Frigmania. Mi­tologii şi reforme. Interferenţe nordice). Au­torul a reuşit să creeze imagini destul de compli­cate. Imagini care reflectă totuşi cu multă claritate tensiunea existenţială atât a poetului de fa­ţă cât şi a întregii societăţi româneşti de dinainte şi de după 1989.

Cu o postfaţă semnată de Gheorghe Gri­gurcu, volumul Piartă şi lumină se adugă ce­lorlalte cărţi ale poetului întregindu-i creaţia.

Alte volume ale autorului: Solaris (Univer­salia Publishing House, New York, 2002); Ochiul miriapod (Ed. Cartea Ro­mâ­nească, Bucureşti, 2002); Orologiul cu statui (Ed. Dionis, Botoşani, 2004); Zbor în cursa de cristal / Flight inside a Crystal Trap (Ed. Insti­tu­tului Cultural Român, Bucureşti, 2004).

În limba engleză: Hidden Death, Hidden Escape (Ed. Spuyten Duyvil House, New York, 2003); Recovered Confessions (Ed. Wa­ter­mark Press, Maryland, 2004).

Niculina OPREA

*^**

Silvia Marcu

Un puente latino sobre Europa.

(Las relaciones Rumanía-Espańa en el nuevo contexto europeo)

Editura Institutului Cultural Român

Bucureşti, 2005, 469 p.

 Cartea Silviei Marcu doreşte să ofere publicului spaniol o imagine „dinspre adevăr”(p.11), o imagine a României prin prisma relaţiilor româno-spaniole de-a lungul timpului şi în multiple spaţii de desfăşurare.

Trebuie admirat curajul autoarei: nu poate fi uşor să te situezi confortabil în atât de multe locuri, să atingi cu egală pertinenţă domeniul economic, politic, socio-cultural şi turistic pentru a trasa în fiecare dintre acestea diferitele zone de legătură, „puntea latină” dintre Spania şi România.

Doctor în geografie umană a Universităţii Complutense din Madrid, în prezent profesoară de relaţii internaţionale în cadrul aceleiaşi universităţi, Silvia Marcu reuşeşte să adune în această carte informaţie abundentă şi de calitate din toate aceste domenii, informaţie pe care o prelucrează în profunzime, nu­me­roa­sele evenimente şi statistici expuse fiind mereu urmate de o încercare de lămurire a acestora.

E o carte generoasă, ea oferă mult şi cere puţin cititorului, e larg accesibilă şi totodată utilă specialiştilor, iar autoarea nu lasă nici un moment impresia că ar fi mai în largul ei într-unul sau altul din domeniile abordate, dovadă fiind structura echilibrată a cărţii şi vocea constantă, fie că afirmă înrudirea dintre pictura lui El Greco şi cea de la Voroneţ, fie că vorbeşte despre exportul de cauciuc. Un loc aparte al acestei structuri ar putea fi totuşi cons­tituit de capitolul care tratează tema imigrării, singurul cu motto (Kavafis) şi singurul dedicat „imigranţilor actuali, acestor ochi visători şi orfani ce au darul de a privi două locuri în acelaşi timp” p. 170). Capitolul cel mai intens al cărţii îmbină statisticile despre rezidenţii români din Spania şi repartizarea lor în teritoriu, despre evoluţia valului migrator, cu fragmente de un pronunţat lirism despre omul ca­re, „fiindcă nimic nu are şi nimic nu este, poate să sacrifice totul”(p. 211), imigrantul, destina­ta­rul ultim al acestei cărţi adresate, bineînţeles, ci­ti­­torului spaniol, dar de a cărui privire depinde în fond atât de mult viaţa imigrantului  român.

În cartea Silviei Marcu nu pare ne­la­lo­cul lui lirismul între statistici, aşa cum nu pare de prost gust punerea împreună în capitolul „Relaţii culturale” a lui Vintilă Horia, Valeriu Lazarov, informaţii diverse despre burse, lecto­ra­te şi doctorate, traducători, universităţi, re­vis­te, formaţia O-ZONE. E probabil să fie vorba des­pre un refuz al autocenzurii în numele vreu­nei culturi înalte sau în numele vreunui stil academic din partea autoarei, oricum ar fi, aceste alăturări de diferenţe adaugă interes cărţii printr-un plus de cotidian, de „viu”. Nu în ultimul rând, şi tot prin breşa lirică, apar anumite elemente autobiografice polarizate înspre bucurie şi înspre tristeţe într-o cvasi-concomitenţă a acestora, oferind perfect în acest mod metaforic, concentrat, imaginea punctului de vedere din care a fost scrisă cartea, un punct pe frontieră, între contrarii, cu privirea înspre ele, însuşi punctul de vedere al emigrantului. Interesul cărţii e astfel îmbogăţit şi de faptul că pune în scenă o viziune vital frontalieră asupra celor două realităţi studiate, de faptul că au­toa­rea însăşi locuieşte un punct al frontierei parcurse.

Cartea Silviei Marcu e fără îndoială o reuşită. Utilă prin cantitatea enormă de informaţie conţinută, expusă priceput şi mulţumitoare pentru diverse zone de interes ale cititorilor (cuprinde anexe ce reunesc articolele lui Mircea Eliade despre Spania, interviurile acordate de oameni de stat români presei spaniole, biserici ortodoxe şi adventiste române pe teritoriul Spaniei etc.). A fost scrisă cu o rară claritate a exprimării şi a raţionamentului, fiind în pri­mul rând o carte plăcută, uşor de citit. Doar două observaţii ar fi de făcut, una legată de un surplus, cealaltă de o absenţă: prezentarea tendinţelor culturale spaniole din secolul XX nu îşi găseşte rostul prin punerea in paralel cu o cultură română prezentată „de la origini până în prezent” ; cât despre absenţă, aceasta e a unei date într-o carte cu atât de multe date, 11 martie 2004, când români şi spanioli au murit  la un loc, în acel dezastruos atentat din Madrid.

Silvia Marcu ne oferă nenumărate ocazii de a medita la istoria relaţiilor româno-spaniole.

Ioana ALEXANDRESCU