Nr. 2 (472) Februarie 2005

Un om al echilibrului şi profunzimilor

de

Liana COZEA

„În căutarea timpului pierdut, scria Nicolae Balotă, face parte din acele făpturi pe care le-am cunoscut, care ne-au fost aproape, şi despre  care chiar Proust spune că «pentru a ne povesti prietenia cu ele, ne obligă să ne situăm în toate şi în cele mai diferite peisaje ale vieţii noastre»”.

Ar fi oare exagerat să afirm, la rândul meu, că Euphorion al lui Nicolae Balotă trezeşte în mine imagini „ca sub atingerea baghetei unui magician”, că „prietenia” mea cu această carte mă situează într-un spaţiu-timp benefic, într-unul dintre cele mai interesante „peisaje” ale vieţii mele? Este cartea citită şi recitită, citită din nou şi corectată în şpalt pe vremea tinereţii mele de corector la Familia. Poate suna pompos pentru alţii, dar et in Arcadia ego, şi eu am fost la Familia timpului de graţie, iar când deschid Euphorion mă simt proiectată, ştergând anii, în cea mai aleasă grupare a oraşului, într-o redacţie despre care nu s-ar fi putut spune că a fost monoton de unitară şi plictisitor de egală, sub aspectul uniformităţii somatice şi/sau estetice, din anii 1968-1969; patosul solemn al ritualului literar presupunea însă coeziunea care a existat şi s-a păstrat ani buni.  Redacţia era armonioasă ca întreg, cu „elemente”, componente neasemenea şi adesea în stare de incongruenţă, nu o dată dezarcordurile – nu tocmai esenţiale – structurau şi netezeau asperităţile. Graţie redactorilor de atunci, îşi făcea simţită prezenţa o conştiinţă prin strădania împlinirii unei datorii, revista dobândea, prin scrierile şi atitudinea lor, culoare şi relief, îşi contura personalitatea pe care a reuşit să o prezerve de-a lungul deceniilor de existenţă, până azi. La Familia renăscută în 1965 – şi, vai, se împlinesc deja, anul acesta, patruzeci de ani de atunci – se aflau Al.Andriţoiu, Ovidiu Cotruş, Nicolae Balotă, Radu Enescu, Gheorghe Grigurcu, Dumitru Chirilă (singurul din vechii redactori care a mai rămas în redacţia de azi a revistei), François Pamfil, Mircea Bradu, Stelian Vasilescu. Era aproape neverosimil ca două mari nume de proscrişi, aruncaţi în închisorile comuniste şi recent eliberaţi, doi mari eseişti cu experienţe biografice şi spirituale oarecum asemănătoare, Ovidiu Cotruş şi Nicolae Balotă, să-şi îngemăneze semnăturile în paginile acestei reviste.

Pe eseistul, artistul riguros, împătimitul devorator de cărţi, Nicolae Balotă, l-am cunoscut mai întâi citindu-i în revistă eseurile, copleşită, aproape asediată de erudiţia sa, de lecturile sale în limbile esenţiale de circulaţie europeană, de talentul său, de fibra de învingător a omului. Abia în vara anului 1968 l-am văzut la Oradea, însoţit de o frumoasă doamnă blondă, soţia sa, doamna Bianca Balotă, ea însăşi prozatoare. Venea mai rar acum, asemenea lui Ovidiu Cotruş, la redacţia care, învingătoare, îi adoptase generos. Uşor desuet în politeţea şi gentileţea sa, Nicolae Balotă era tocmai prin aceasta un om al altor vremuri, de mult apuse, fără stridenţe în atitudine sau scris.  Echilibrul, eliminarea dezacordurilor şi evitarea proximităţii limitelor, tăgada paroxismelor şi cultivarea sensibilităţii îi coordonează existenţa şi se aşează la temelia cărţilor sale.

Pare de necrezut şi totuşi este adevărat: la 26 ianuarie Nicolae Balotă a împlinit optzeci de ani. Îmi vine la fel de greu, ca într-o situaţie de criză să socotesc anii de când volumele semnate de Domnia sa, în care rigoarea ştiinţifică se îmbină cu inspiraţia şi talentul, şi-au dobândit şi şi-au păstrat un loc privilegiat în lecturile generaţiilor de cititori.

Euphorion, cartea debutului întârziat, socotită la data apariţiei un real eveniment literar, în care „pledoaria pentru autonomia eseului”, pentru ca acesta să-şi redobândească „demnitatea”, vine dintr-un impuls vital şi un talent zăgăzuite în anii de temniţă şi domiciliu forţat, hiatus al unei cariere literare strălucite, aşa cum o anunţa apartenenţa scriitorului la Cercul Literar de la Sibiu. Cititorul lui se lasă sedus de explorările în universul manierismului şi se simte provocat de strădania pentru o „direcţie nouă în critica literară” în care campania autorului de revizuire a operei de istoric literar a lui G.Călinescu convinge, importanţa ei excepţională fiindu-i conferită mai curând „prin ceea ce a însemnat pentru noi, decât prin ceea ce a fost ea în sine.”

Pentru cel sărbătorit astăzi, după 1969 urmează un şir lung de succese literare, ieşite din cadrele unui ambiţios proiect, nesupus, aproape invulnerabil la incidentele şi accidentele biografice. Autor a peste douăzeci de volume, Nicolae Balotă a fost receptat drept „un spirit clasicizant”, adept al unei critici noi, în înţelesul de „hermeneutică laborioasă, având un suport de natură filosofică şi estetică.”

Atras deopotrivă de valorile consacrate ale literaturii române şi universale, pentru Nicolae Balotă lectura este o incursiune seducătoare într-un univers aparţinând unei alte dimensiuni. Artele poetice ale secolului XX îl ademenesc tot astfel ca proza românească a aceluiaşi secol. Eminescu, poet al iniţierii în poezie cucereşte, în aceeaşi măsură în care Opera lui Turdor Arghezi, Universul prozei,  Mapamond literar, Literatura franceză de la Villon la zilele noastre transcend timp şi spaţiu şi clamează eternitatea literaturii. Eseistul are harul rar de a-şi „potenţa lecturile dându-le o altă dimensiune”, are talentul ca, pornind de la impecabile fişe de laborator, să se aventureze în analize şi demonstraţii fulminante, cu la fel de neaşteptate concluzii, fără însă ca echilibrul întregii construcţii să aibă de suferit. Nicolae Balotă are ochiul format şi scormonitor al celui care depăşeşte cadrul obişnuitului, pentru a se avânta spre culmi, atent la virtualităţile şi latenţele până atunci nevăzute de alţii. Incitantă şi captivantă este demonstraţia sa convingătoare despre „aspectele, dimensiunile şi momentele diverse ale satiriconului călinescian”, după cum surprinzătoare şi modern neconformistă este viziunea sa despre monştrii urmuzieni ca „proiecţii ale unei imaginaţii provocate şi provocatoare”, derivate ale unei „răzvrătiri împotriva unei mentalităţi rezonabile, a unei raţionalităţi medii”, Goya, cu ai săi monştri născuţi de somnul raţiunii, fiind completat de monştrii lui Urmuz „născuţi de agresiunea împotriva raţiunii”.

Eseistica lui Nicolae Balotă, rafinat degustător de beletristică şi filosofie, acoperă un timp indeterminat, ca firească expresie a acelui lust for reading, ca esenţială condiţie a creaţiei, ca dovadă a deciziei de a eluda, prin însăşi structura sa, orice e străin de artă şi literatură. Cititorul şi scriitorul Nicolae Balotă convieţuiesc admirabil într-un univers al prozei, poeziei şi filosofiei, sub a cărui putere amărăciunea unor experienţe contrariante şi dureroase devine evanescentă. Omul, dar şi scriitorul Nicolae Balotă, a avut şi are forţa necesară transcenderii răului din lume pe care nu-l justifică, ci doar încearcă să-l explice, fără nimic vindicativ în atitudinea sa. El a fost şi a rămas împăcat cu sine şi cu lumea, străin de orice „gâlceavă” sau „giudeţ”, scriitorul şi omul şi-au păstrat seninătatea, descoperind că poate reveni din „râpele din ce în ce mai prăpăstioase”, că, trecând „printr-un labirint tot mai întunecos”, poate să ajungă la lumină.