Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

ASTERISC

de

Gheorghe GRIGURCU

Fișele unui memorialist

 

Mărturisind, cei slabi se cheltuiesc. Cei tari își sporesc substanța.

*

Tăcerea zeului nu înseamnă neapărat că a sosit momentul să cuvîntezi tu.

*

Limita sincerității e masochismul.

*

Rafinamentul lasă lucrurile intacte. Profunzimea le taie aidoma unui chirurg (uneori nu le mai coase la loc).

*

Ce ne-am face dacă cruzimea nu s-ar plictisi, n-ar obosi pe cale naturală?

*

Experiență înseamnă, totuși, libertate.

*

Înțelepciunea anonimă își permite să-și oglindească chipul cu condiția impersonalizării. Un Narcis care-și pune chipul în paranteză.

*

Incomoditatea oricărei inovații. Riscul teribil al inovației pe care n-o poți asimila într-un fel sau altul.

*

Indiferent de valoarea sa, noul dispune de-o autoritate faptică, de-o prestanță brută ce se poate dovedi anevoie de contracarat. E o stihie ce înaintează înspre tine, venind din viitor, intimidîndu-te prin misterul acestuia.

*

Se întîmplă ca unii maeștri înveninați, duplicitari, să aibă parte de discipoli pe măsură, care nu ezită a-i trăda, răzbunîndu-le, s-ar zice, victimile. Involuntar, își formează învățăcei ce le oglindesc figura morală.

*

Vai, Lumea liberă din New-York pare a suferi de ambasadită. Goma s-a retras din această ambarcațiune care se clatină (ia apă!), numele lui Grigurcu a fost radiat din caseta redacțională (nu i s-a cerut părerea nici cînd a fost introdus, nu i s-a dat o explicație nici cînd a fost scos), în schimb colaborează Petru Popescu și A.D.Munteanu. Pe cînd comentarii de Virgil Tănase, E.Simion, Andrei Pleșu ori măcar niscaiva postume ale lui Mihai Botez?

*

De meditat la teribilul impact dintre contemporana laicizare obștească și „cenzura transcendent㔠a Evului Mediu. Odinioară, intelectualul urban trebuia să scape de acuzația că vinde știința „care nu-i aparține decît lui Dumnezeu”, iar negustorul trebuia să respingă acuzația că vinde timpul care îi aparține și el „numai lui Dumnezeu” (v.Jacques Le Goff).

*

Comunismul ca imaginar malefic, în vederile lui J.-F.Revel: „Comunismul n-are nici o legătură cu faptele reale, drept care nu are cum să revină la realitate și nici nu se poate acomoda cu realitatea. La primul contact cu lumea concretă, comunismul se spulberă, fiindcă nu face parte din această lume. Comunismul nu este produs al istoriei, ci un hiatus în istorie, o sincopă în evoluție, erupția unui delir sistematizat în înlănțuirea actelor umane, un accident cu mult mai mult decît o simplă experiență socială eșuată”.

*

Zi în care ești uimit de neputința ta de-a scrie ca de-un fenomen meteorologic, o grindină sau o vijelie, și care, deoarece stai confortabil în casă, aproape că te amuză.

*

Manifestări părelnic opuse, aroganța și timiditatea nu reprezintă decît reacții ale indapatării. Dacă avem tăria de a-l privi cu oarecare detașare, îl putem socoti pe arogant asemenea unui copil rămas singur în pădure, care strigă spre a-și ascunde spaima.

*

Amintiri care te strîng aidoma unui pantof.

*

Funcția administrativ-politică modelează organul conștiinței literare (exemple cu duiumul, de la M.Beniuc, Z.Stancu, Titus Popovici, E.Barbu, Adrian Păunescu la E.Simion, A.Pleșu, A.Buzura, Petru Poantă etc.)

*

Mă atacă într-un articol din 22, cu numeroase lovituri sub centură, un fel de băiat nu de bani gata, ci de universitar gata, prețios pînă peste poate, pe care ochiul imaginarului ni-l înfățișează cu lornion și baston, conținînd grimase și pășind rășchirat, temător la fiecare pas de a nu-și păta elegantul veșmînt la modă. E dintre cei cărora le e greu să facă deosebirea între o vacă și o capră. Afectînd miopia, se face a nu mă vedea. Făcîndu-se fudul de-o ureche, se face a nu mă auzi. Un soi de filfizon din jurul anului 1900, rătăcit, Dumnezeu știe cum, pe tărîmul anului 2004, îndeajuns de distractiv spre a nu te irita exagerat.

*

Buna creștere nu e atît o obligație cît o deprindere, un reflex. Ce vine din afară nu mai contează, atîta timp cît te simți tu însuți, așezat în cadrul unul fel de-a fi, prins în rețeaua stilistică a unui comportament. Există un lirism, fie și modest, al bunului-simț, al civilității.

*

Visul: un timp născut-mort.

*

Cred că Marin Sorescu s-ar putea numi un „negustor de haz”, spre a folosi o sintagmă a lui Mircea Eliade din anii '30. În teaca acestor trei vorbe intră și veselia profesionalizată (cu atîtea momente de ațipire) a discursului său și — cum să spun? — acea diligență oltenească de-a face vandabilă acasă și aiurea. Cu rezultate nu o dată satisfăcătoare din punct de vedere estetic și excelente din punct de vedere comercial.

*

Unii autori se simt ofensați de epitelul balcanic, cu toate că, în mod indenegabil, întrupează balcanismul, firește cu o aerisire, așa cum se cuvine, occidentală. Iată părerea lui Al. Paleologu: „Eu suport și îmi place climatul balcanic Îmi place grozav și mă declar balcanic fără rușine și chiar... Toți ăștia care disprețuiesc și zic, ah, balcanicii! Balcanici au fost Socrate, Platon și Aristotel! E suficient asta! Și Caragiale, fără îndoială. Mai ales! Doi oameni au fost aicea în țară extraordinar de balcanici: unul era un prinț autentic și altul era un prinț închiput: Ion Ghica și Mateiu Caragiale. Extraordinară cultură și inteligență spirituală au făcut ăștia doi, care erau balcanici puri, adică franțuziți, eleganți și distinși. Caragiale a fost unul dintre cei mai frumoși bărbați din România, dintre cei mai eleganți și mai distinși. Și dintre cei mai cultivați. Ceea ce nu știa lumea atuncea... Mă amuză cînd îmi aduc aminte cum presa... În presa literară și culturală din secolul trecut era disprețuit Caragiale și cei care-l admirau ca..., că sînt grosolani, că le plac poveștile cu mahalale, cu nopți furtunoase, cu mai știu eu ce, cu... Ei considerau mare autor dramatic, la nivel de Shakespeare, pe Victorien Sardou, de exemplu, din fericire complet uitat astăzi. Și alții de calibrul ăsta. Nu-și dădeau seama oamenii că erau contemporani cu unul dintre cele mai mari genii ale omenirii, care era Caragiale”. M-ar interesa un comentariu asupra acestor cuvinte din partea d-lui Alexandru George...

*

„Eu nu știu ce e aceea om de stînga! Știu că un om de stînga este un om care are ciudă pe alții. Asta e omul de stînga: are ciudă și invidiază pe alții” (Al.Paleologu).

*

Un ins multilateral poate fi și asemănător cu o lebădă care zboară, umblă, înoată deopotrivă de prost.

*

Dacă uneori gîndurile tale pot fi noi, sentimentele tale rămîn iremediabil vechi.

*

Cînd nu mai poți iubi pe nimeni din prezent, trecut sau viitor, abia atunci ai murit cu adevărat.

*

Vasalitatea la care te supune orice dorință care te vizează din partea celuilalt, fie și inofensiva urare.

*

Festivitatea tragică, lăuntric consumată, a oricărei căderi sufletești.

*

„Oamenii ne datorează ceea ce ne imaginăm noi că ne vor da. A le remite această datorie. A accepta ca ei să fie alții decît creaturile imaginației noastre înseamnă a imita renunțarea lui Dumnezeu ” (SimoneWeil).

*

L'amour et la raison n-est qu’une même chose” (Pascal). Cu condiția ca să poți trăi această coincidență!

*

„Oamenii sînt iraționali, ilogici, egocentrici./Nu contează, iubește-i./ Dacă le faci bine, te vor bănui de scopuri egoiste./ Nu contează, fă binele./ Dacă-ți împlinești obiectivele, vei întîlni prieteni falși și dușmani adevărați./ Nu contează, împlinește-le./Binele pe care-l faci, mîine va fi uitat./ Nu contează, fă binele./Cinstea și sinceritatea te fac vulnerabil./ Nu contează, fii deschis și cinstit. /Ce-ai construit de-a lungul anilor poate fi distrus într-o clipă. /Nu contează, construiește./Oamenii pe care-i ajuți îți vor purta pică./ Nu contează, ajută-i./ Dă lumii ce-ai mai bun în tine și te vor lua în șuturi./ Nu contează, dă ce-ai mai bun în tine” (Maica Tereza de Calcutta).

*

Statuia lui Eminescu creată de Vasile Gorduz și instalată într-o mică piață din Montreal. Se pare că e o operă remarcabilă în cheie acut-neconvențională, deci purtînd o sămînță de scandal. „Privitorii ca la teatru” se întreabă: ăsta să fie chipul poetului, ăsta este Luceafărul? Dar masca eminesciană sădită în Canada, modelată după masca mortuară, e întoarsă spre o altă viață decît spre cea a realului, refuz㠄funestul dar al asemănării”. E o viziune lăuntrică, aburită de sublimul irațional al poeziei comunicate, în natural răspăr cu patosul dulceag, cu instrumentarul didactic expus ruginii chiar din clipa în care a intrat în funcție. Din care pricină realul calp se răzbună prin bîrfa mică, ridicolă exact în proporția în care încearcă ea să ridiculizeze. „Seamănă cu...Elena Ceaușescu”, decide Caracuda. Însă noul Eminescu, semnat de Vasile Gorduz încearcă să plutească deasupra norilor istorici, aidoma unei nave de zbor performante, care are șansa de a-i intercepta — de ce nu? — pe extratereștri. Un Eminescu extraterestru speră a-și întîlni congenerii.

*

„Recunosc un om inteligent după cîte valori evită să confunde” (Mircea Eliade).

*

Despre Nina Cassian, următoarele rînduri salutar-detașate: „Scriitoarea este suficient de inteligentă pentru a observa ticăloșia sistemului, dar preferă să meargă cu valul dintr-o lașitate pe care astăzi o recunoaște cu o seninătate jovială. Ședința de ecludere din partid a lui Al.Jar(fost membru al Rezistenței franceze, a cărui soție, Olga Bancic, fusese decapitată de naziști) este relatată cu o simplitate dezarmantă: «Nu aveam nici-o îndoială că era un comunist cinstit, m-am gîndit să mă abțin de la vot, dar, din lașitate, n-am făcut-o și astfel Jar a fost exclus din partid în unanimitate» (p.50). După 1954, viața Ninei Cassian se derulează pe aceleași coordonate din volumul precedent (Memoria ca zestre, I): munca la poeme și compoziții, iernile la Sinaia și verile la 2 Mai, iubirea devastatoare pentru soțul ei Al.I.Ștefănescu, presărată cu sportive amoruri extraconjugale cu scriitori mai mult sau mai puțin notorii. E drept, spre nemulțumirea ei, confortul de la Pelișor trebuie înlocuit cu unul inferior, cel al vilei de la Cumpătu, dar dezagrementul este compensat pentru scriitorii dragi regimului de posibilitatea efectuării unor excursii în străinătate (în 1958, în vreme ce N.Steinhardt și Alexandru Paleologu se pregăteau să intre în închisoare, Nina Cassian face prima excursie în Occident)” (Tudorel Urian). Am reținut picanta sintagmă: „sportive amoruri extraconjugale”!

*

Experiențele cele mai prețioase sînt cele grație cărora fie te apropii decisiv de tine însuți, fie te înstrăinezi tot atît de decisiv.

*

Poezia : o formă distilată, uneori chiar sofisticată la extrem, a înfrîngerii interioare chiar dacă e „luminoasă”, „optimist㔠etc.

*

Durerea e fără vîrstă, bucuria e pururi tînără.

*

„Viciul e recompensat de către Apollo, virtutea, după cum se știe, e atît de mulțumită de sine, încît nu mai are nevoie de nici o recompens㔠(Șestov).

*

„Omului îi trebuie în aceeași măsură și săvîrșirea faptei și căința” (Șestov). O idee tipic dostoievskiană, chiar esențial destoievskiană! Unii primitivi cred atît de mult în viața viitoare, încît fac împrumuturi care vor fi restituite pe lumea cealaltă.