Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

CARTEA DE TEATRU

de

Mircea MORARIU

Gellu Naum, Exact în același timp

 

Istoriile literare românești insistă asupra faptului că la revista avangardistă Unu suprarealismul nu s-a evidențiat printr-o strictețe doctrinară și că scriitori precum Ilarie Voronca, Stephann Roll sau Constantin Nisipeanu l-au practicat mai degrabă din instinct decât programatic. În volumul al doilea al amplei sale cercetări dedicată Literaturii române între cele două războaie mondiale (Editura Minerva, București, 1974), Ov.S.Crohmălniceanu arată c㠄o adevărată conștiință de sine a mișcării suprarealiste în România a apărut cu Gherasim Luca, D.Trost, Paul Păun, Gellu Naum, reprezentanții generației următoare. Momentul lor de afirmare se situează imediat după război, când André Breton le va saluta activitatea ca mai vie decât oricare pe Glob, la ora respectivă.” Într-o carte consacrată Literaturii române contemporane publicată în anul 1980 la Editura Academiei, carte marcată de constrângerile ideologice tot mai severe ale epocii, se spune c㠄după 1944 au existat la noi două puseuri suprarealiste, unul urmând imediat, socotit și o ultimă tentativă de reafirmare a curentului, și unul în deceniul 1960-1970, egal cu o disoluție a principiilor poetice suprarealiste”, explicabil poate prin deschiderea postdejistă dintre 1965-1970. Imediat după cel de-al doilea război mondial, în țară exista o grupare poetică avangardistă scindată, după o luptă fratricidă, în două direcții suprarealiste, una avându-i în frunte pe Gherasim Luca și D.Torst, o alta formată din Gellu Naum, Paul Păun și Virgil Teodorescu. În anul 1945, când lui Gellu Naum îi apărea în volumul Teribilul interzis, piesa Exact în același timp socotită de Ion Pop „un mic exercițiu scenic” (cf. Avangardismul românesc), scriitorul publicase deja patru plachete suprarealiste ce dovedeau că el nu ținea nicidecum să fie autorul unor „versuri frumoase”, marchate de o bolnăvicioasă calofilie, ci să dea expresie în ele a ceea ce André Breton numea „un état de fureur.” Avea dreptate Laurențiu Ulici când peste ani va nota că Gellu Naum este „singurul dintre suprarealiștii noștri care a încercat și a reușit să rămână fidel unei poetici suprarealiste în direcția visată de Apollinaire.” Dacă în poezie Gellu Naum avea să se manifeste constant publicând volume destul de numeroase și cu o frecvență de invidiat, în care persista tentația evaziunii totale, a navigării în vis, calitatea de autor dramatic se va afirma sporadic și fără ecouri notabile, în pofida faptului că piese precum Poate Eleonora... (1962), Insula (1963) și Ceasornicăria Taus (1966) își dublau calitățile literare prin însușiri scenice aparte și probau o modernitate, ba chiar în cazul Insulei instituiau o postmodernitate avant la lettre. Amalgamul intenționat de stiluri, topirea suprarealismului în formule specifice ale teatrului absurdului, refuzul patosului și al logosului, dezarticularea logicii discursului și a personajelor demonstrează o sincronizare admirabilă a felului în care înțelegea scrisul pentru scenă Gellu Naum cu cel al unui Ionesco sau Beckett. Din păcate, volumul de teatru publicat în 1969 la Editura Cartea Românească în care erau reunite piesele Poate Eleonora..., Ceasornicăria Taus și Insula a trecut neobservat de practicienii scenei, iar Gellu Naum va fi cunoscut o lungă bucată de timp doar ca semnatarul dramatizării Nepotului lui Rameau regizată de David Esrig, director de scenă ce va recunoaște că acolo scriitorul a făcut” o transformare subcutanee a textului” și asta „fără să piardă nimic din structura foarte complexă a unui text filozofic”, „fără să altereze complexitatea cu care se exprimă personajele. Și tot David Esrig notează c㠄Gellu Naum a mânuit cu extraordinară înțelegere literară cuvintele, transformând un text care era menit să fie citit într-unul ce putea fi înțeles, fiind auzit.” Altfel spus, marele regizor recunoștea teatralitatea dramatizării, admițând implicit că teatralitatea este o înșire fără de care nici un text nu poate să se metamorfozeze într-un spectacol adevărat.

Dar adevărata descoperire a lui Gellu Naum ca dramaturg, considerat până atunci, cum scrie Mircea Ghițulescu, „un intrus venit din poezie” și „lăsat să se odinească în biblioteci” (Istoria dramaturgiei române contemporane, Editura Albatros, București, 2000), ca promotor al unui teatru teatral, centrat pe latura spectaculară, antirealist și antipsihologic, avea să se producă după 1990, atunci când regizori precum Alexandru Tocilescu, Mihai Măniuțiu sau Mircea Marin vor valorifica scenic, în spectacole importante, marcate de o inteligentă utilizare a poeticii contrastelor, a derapajelor și nedelimitării tragicului de comic piesele Poate Eleonora..., Exact în același timp sau Ceasornicăria Taus Scriitorul devenea astfel, paradoxal, cea mai importantă voce afirmată după 1990 în domeniul literaturii dramatice românești. Ion Cocora, poet și critic care în calitate de „director al unui teatru fără teatru”, cum îl numea în glumă însuși Gellu Naum, a făcut mult pentru aducerea pe scenă a acestor piese, a avut ideea de a reuni în volumul Exact în același timp (Editura Palimpsest, București 2003) scrierile pentru scenă ale unui autor complex ce-i spunea Simonei Popescu că a practicat un suprarealism „pe cont propriu.” Or, literatura dramatică a lui Gellu Naum se arată extrem de utilă în decriptarea acestei sintagme, în deslușirea individualității scrisului „impur” la modul superior care s-a manifestat cu maximă originalitate în toate genurile în care s-a ilustrat Gellu Naum. Fiecare piesă e prefațată de câteva rânduri datorate unor oameni de teatru de prim rang. Scriind despre Poate Eleonora..., Alexandru Tocilescu mărturisește c㠄Gellu a fost pentru mine cea mai vie și mai elocventă formă a suprarealismului”... „el este esența acestui curent, ce curent!, șuvoi care lasă în urmă pustiit malul vorbelor căutate și al imaginilor căznite”. Și într-adevăr, alături de Exact în același timp, Poate Eleonora... ilustrează admirabil poetica profundă a suprarealismului, acțiunea ei find procesată în camera onirismului devoalat explicit în ultima secvență a piesei. Numai că tocmai aici, în această piesă atât de suprarealistă, se insinuează organic, fără a altera cu nimic compoziția impecabilă a textului, însemnele teatrului absurdului caracterizat prin replici ce aruncă în aer logica formală, prin fantezie dezlănțuită, prin bulversări de situații, prin personaje interșanjabile, printr-un joc textual în economia căruia parodiei îi revine un loc de frunte. Mircea Ghițulescu apreciază că aici „cuplul conjugal (Mama și Tata) reia până la identitate familia ionesciană din Cântăreața cheală care se consumă în necomunicare vorbită.” Replici precum „Sigur că e devreme... Dar poate că e târziu ” sau „Unul poate să rămână în urmă, altul s-o ia înainte... Ceasurile nu merg niciodată la fel „ori „Mai greșește omul, oricât ar fi el de perfect” ca și„găinile însă fac foarte bine; se culcă devreme și nu fac ou㔠sau „Sunt o ființă normală, prinsă într-un vârtej de evenimente anormale” amintesc indiscutabil de „primul Ionesco”, servindu-se de ceea ce Mircea Ghițulescu numește „același mécanique plaqué sur le vivant ce transformă dialogul de în înregistrare obsesivă și circulară... cu aceeași sărăcie a ideilor care se limitează la câteva laimotive (ceasul, ouăle, fularul albastru) mereu reluate și epuizate în combinații lexicale din ce în ce mai îndepărtate de logică, dar cu efecte de comic enorm”. Pentru criticul citat, Poate Eleonora... este „o subtilă transformare, cu mijloacele avangardei, a străvechiului motiv Viața e vis.” În plus, crede Mircea Ghițulescu, „pentru Gellu Naum viața e chiar mai rău decât un vis — este un coșmar plasat într-un vis”

Exact în același timp afirmă dimensiunea ludică a pieselor lui Gellu Naum, iar peste ani, punerea în scenă a piesei îi va oferi trupei Naționalului clujean condusă de regizorul Mihai Măniuțiu „o capcană de plăceri” și anume ceea ce directorul de scenă numește „plăcerea de a ne juca și, mai ales, plăcerea de a ne savura, în voie, plăcerea, făcând acrobații și exersându-ne în arta prestidigitației scenice.” Și asta pentru că Gellu Naum scria, proiectând în minte, într-un fel ghiduș, dar deopotrivă riguros, un posibil viitor spectacol, așa cum numai dramaturgul autentic știe să o facă. De unde bogăția textului didascalic. În Insula, considerată de Cătălina Buzoianu „o bijuterie cizelată cu minuție” și „un imn de dragoste adus naturii — mamă și naturii-iubită”, Robinson Crusoe își asumă pe neașteptate rolul de regizor. El este ceea ce W.C. Booth numea în cartea consacrată Retoricii romanului „naratorul dramatizat”, el concepe câte un incipit pentru fiecare scenă, el e primul ce pare să-l confirme pe Luigi Pirandello care remarca undeva c㠄lucrarea dramatică pare compusă de personaje, nu de autorul ei.” Rescriind pentru scenă romanul lui Daniel Defoe, obținând „un fel de Carte cu Apolodor în care aventurosul infantil devine program estetic” (M.Ghițulescu), Gellu Naum le va alătura personajelor binecunoscute Robinson Crusoe și Vineri multe altele, unele transferate din alte scrieri, investite cu o viață nouă, consfințind printr-o piesă terminată în 1963 ceea ce s-ar numi estetică post-modernă, cu mult înainte ca sintagma să devină o marotă a zilelor noastre.

Una dintre temele care traversează obsesiv piesele lui Gellu Naum e cea a timpului, un timp deloc supus regulilor împămîntenite ori oficializate. În Exact în același timp se producea abolirea dimensiunilor real-cantitative ale timpului, deși mai toate personajele păreau obsedate la nivel verbal de presiunea acestuia. În Ceasornicăria Taus, subintitulat㔠comedie statistică în două acte” care ilustrează, potrivit lui Mircea Marin, ideea c㠄visul e viață”, o obsedantă oră opt marchează tocmai desființarea zăgazurilor, constrângerilor temporale, denunțându-se astfel convențiile sclerozate, prăfuite ale teatrului realist. Dorința lui Klaus e ca „ceasornicul să meargă când mai repede, când mai încet”, s㠄meargă pătrat” ori „să meargă rotund, dar cu timp pătrat.” Laurențiu Ulici sesiza „voluptatea așezării replicilor în construcții de mare efect.” Cititorului, dar și spectatorului de astăzi îi vor sări în ochi repercusiunile pe care felul de a scrie teatru al lui Gellu Naum le va avea asupra lui Matei Vișniec ori Horia Gârbea.