Nr. 2 (472) Februarie 2005

Biografie senzaţională în împrejurări senzaţionale

În primăvara anului 1971 o ştire a făcut senzaţie: avionul care tocmai trebuia să decoleze de pe aeroportul din Oradea pentru Bucureşti a fost deturnat şi obligat să aterizeze la Viena. Era prima (şi până azi singura) deturnare de avion din România şi, în acelaşi timp, primul caz din istoria mondială a aviaţiei când un avion era deturnat de la sol, cu pasageri cu tot. Vestea a stârnit nu numai senzaţie, dar şi acea nu prea uşor mascată satisfacţie pe care o încercau oamenii ori de câte ori cineva juca un renghi  autorităţilor care s-au văzut obligate să dea un scurt comunicat, înfierând actul.

Detaliile au venit, ca de obicei, de la „Europa Liberă”. Am aflat că era vorba de un grup de tineri din Marghita care au pătruns în forţă cu o maşină până la scara avionului, au dezarmat paznicul, apoi pe securistul aflat deja în avion şi au obligat echipajul să se îndrepte spre Viena. Inutil să mai spun în ce panică au intrat autorităţile locale, care au înţeles că sancţiunile vor veni rapid. Ceea ce s-a şi întâmplat. Întâmplarea a făcut ca în acele zile să fac parte, alături de Alexandru Andriţoiu, François Pamfil şi şoferul Ivantie Fărcuţa (fiindcă a fost o vreme când Familia avea şi maşină) dintr-o delegaţie a revistei care urma să meargă într-o vizită la publicaţiile româneşti din Pancevo — Iugoslavia. Din cauza evenimentului cu avionul paşapoartele noastre au întârziat, până în ziua plecării. La ideea lui Andriţoiu, ne-am făcut bagajele, am urcat în maşină şi ne-am oprit în faţa Miliţiei. Am ajuns la comandantul acesteia avertizându-l că nu mai putem aştepta şi că neprezentarea la timp acolo ne va face de ruşine şi pe noi, dar şi ţara. Cumplit de morocănos, omul a dat dispoziţie să ni se elibereze paşapoartele. Abia la întoarcere aveam să aflăm că el era cu ochii pe ceas aşteptând să înceapă şedinţa în care urma să fie destituit.

Tot la întoarcere am stat de vorbă cu câţiva dintre cei care s-au nimerit să fie în avion la cursa cu pricina şi care în loc de Bucureşti au nimerit la Viena, fie şi doar pe aeroport. Ei au descris cu lux de amănunte acţiunea fulger a grupului marghitan şi tot de la ei am aflat că şeful acţiunii era un ins extrem de energic, infirm, cu proteză la un picior. Peste câţiva ani a circulat alt zvon: curajosul cap al acţiunii de deturnare a fost capturat de Securitate după o tentativă a acestuia de a veni ilegal în ţară pentru a-şi revedea soţia. Apoi peste eveniment şi peste protagonistul său s-a aşternut uitarea.

O autoare locală, marghitană şi ea, resuscitează interesul pentru cazul Aeroport '71 publicând o carte despre el. Autoarea se numeşte Erika Faber iar cartea se intitulează Aripi frânte. Nu este un roman propriu-zis, cum îl subintitulează autoarea, aparţine mai puţin beletristicii, cât este o reconstituire documentară, o relatare onestă a unui eveniment. Deturnarea din primăvara lui 1971 a fost în primul rând efectul unei obsesii, aceea de a scăpa din universul concentraţionar comunist, pe care un om a purtat-o ani de zile. Obsesia s-a transformat în proiect, proiectul în acţiune. Omul se numeşte Béla Moka, avea în momentul acela 32 de ani, îşi pierduse la 17 ani piciorul în urma unui accident, strivit de tractorul pe care lucra, era căsătorit şi făcea parte dintr-o familie de sportivi, practicanţi ai luptelor greco-romane. Odată născută, ideea fugii în Occident nu l-a mai părăsit pe Béla.A reuşit să ralieze la ea câţiva prieteni şi a făcut alegeri bune din moment ce nici unul nu a trădat, chiar dacă au fost şi unii care au abandonat-o. Dar cum să fie pusă în practică o asemenea idee în condiţiile pe care le ştim, cu frontierele aprig păzite şi pe uscat, şi pe apă, şi în aer? Tinerii din Marghita au căutat soluţii diverse. S-au gândit să încerce prin Ungaria, inclusiv prin traversarea înot a unui loc de frontieră cu Austria. Proiectul a căzut. Apoi au studiat cu atenţie zona Porţilor de Fier în vederea traversării Dunării spre Iugoslavia. Nici aici n-au găsit soluţia care să le ofere certitudinea succesului. A încolţit atunci ideea deturnării unui avion, care nu putea fi decât cel ce făcea cursa de la Oradea la Bucureşti. „Ideea e atât de nebunească încât nimeni nu s-ar aştepta la asta”, recunoşteau şi sperau ei. Dar nici aici lucrurile n-au mers în linie dreaptă. Când totul părea pregătit, nişte tineri unguri au deturnat cursa Bucureşti-Budapesta-Praga şi, drept urmare, autorităţile au întărit precauţiile pe aeroporturi, introducând chiar şi percheziţia corporală, strecurarea cu o armă devenind imposibilă. Dar cum în tot răul este şi un bine, proteza lui Moka a fost soluţia pentru fentarea detectoarelor de metale. Au urmat drumuri spre Bucureşti pentru a studia în detaliu comportamentul paznicilor de pe aeroport, condiţiile de îmbarcare, supravegherea din timpul zborului etc. La un moment dat, au fost foarte aproape de reuşită: erau cu toţii în avion, arma era cu ei, dar împrejurări neprevăzute i-au făcut să abandoneze. Apoi s-a optat pentru varianta cu atacul de la sol. Una absolut nebunească, dar care – după destule peripeţii – a izbutit.

La Viena, pe Moka şi pe tovarăşii săi de aventură nu i-a scutit nimeni de griji. A urmat o detenţie de doi ani şi ,jumătate pentru deturnarea de avion, faptă pe care nimeni şi nicăieri nu o aplaudă. (timp în care în ţară fusese condamnat în contumacie la 23 de ani de temniţă), viaţa într-un lagăr pentru refugiaţi şi în cele din urmă libertatea mult visată. Dar nu pentru mult timp. Chiar dacă ştia că Irina, soţia sa, fusese nevoită să intenteze divorţ, condiţie obligatorie pentru a intra în posesia apartamentului mai demult contractat, pe Béla a început să-l mistuie dorul. Un alt plan, cel de a-şi scoate şi soţia din ţară, s-a născut în mintea lui atât de fecundă. De data asta şi-a propus să străbată Iugoslavia şi apoi să traverseze Dunărea pe la Porţile de Fier, în sens invers decât plănuise cândva, apoi să găsească soluţia pentru ca să revină împreună în Austria. Au urmat alte tatonări, alte studieri ale căilor de urmat şi în cele din urmă a trecut la fapte. A intrat clandestin în Iugoslavia şi (iarăşi cu peripeţii!) în cele din urmă a ajuns la Dunăre. O primă tentativă de trecere a Dunării a fost ratată iar la a doua l-au prins grănicerii sârbi. Totul s-a sfârşit cum nu se putea mai rău – a fost predat Securităţii române. I s-a rejudecat procesul, sentinţa a fost menţinută, au urmat ani grei la penitenciarul din Gherla, apoi o amnistie şi, după 17 ani de absenţă, s-a reîntors la familie, la Marghita.

Pentru că adeseori viaţa bate fantezia, biografia lui Béla Moka întrece în fabulos o ficţiune prodigioasă. Deşi nu asta şi-a propus, cartea Erikăi Faber concurează romanele de aventuri. Este captivantă prin insolitul unei biografii prin întâmplările în care a fost aruncat un om, victimă a două mari iubiri – cea de libertate şi cea de familie.