Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

CRITERION

de

Marian Victor BUCIU

Dan Stanca

Filolog, profesor navetist, repede „salvat” în presa comunistă (era un privilegiu!), din 1983 la „România liberă”, Dan Stanca (1956) n-a izbutit să debuteze editorial ca prozator înainte de căderea dictaturii. Poate și pentru că chiar azi se vrea altceva (semn de stranietate și originalitate) decât prozator și hibridizează discursul literar cu cel gazetăresc atotcuprinzător. El este un scriitor controversat. Un critic, de altfel foarte oscilant din fire, îl consideră, ca și pe Cărtărescu, bun pentru premiul Nobel, dar mai multe voci, strânse în corul  postmodernismului românesc, îl califică drept diletant și confuz.

Activ, de timpuriu, în presa comunistă, el s-a format spiritual încă de la sfârșitul deceniului 8, prin René Guénon, care i-a fost „revelat” de Vasile Lovinescu. Scriitorii seriei sale (pe care n-a „prins-o”!), zise „optzeciste”, apoi „postmoderniste”, se formau nu spiritual, ci estetic, prin textualismul tel-quelist și prin poezia tranzitivă, în special americană, modalități cunoscute în România chiar și prin traduceri. La Cenaclul Junimea al lui Crohmălniceanu, el fusese negat ca prozator, pentru că miza nu pe formalism, dar pe o substanță suspectată atât estetic cât și ideologic.

Practică scrisul literar mai degrabă pretextual, ca fundamentală oblicvitate, în fapt ca succedaneu al grației și comuniunii religioase. „Miza mea investită în literatură nu este înrobită literaturii. (…) Eu gândesc depășirea spre un orizont magic, profetic, religios. (…) dacă n-aș scrie aș ignora viul din mine.” (Cf. interviul din „Ramuri”, 1/ 2004) Ceea ce Ion Barbu n-a aflat în poezie, se pare că Dan Stanca a găsit în proză: o soteriologie care depășește arta literară. Literatura mare este și religioasă este titlul unui răspuns la o anchetă a revistei „Viața Românească”, nr. 3/2004. Religiosul nu este însă strict definit, el pare a avea aici o accepție foarte largă. Apoi, oscilantă rămâne și relația literatură-religie: identificare, omologie (cum reiese din titlu) ori depășire? El crede că este religioasă literatura atunci când autorul ei are „certitudinea că cineva, o entitate superioară, îi veghează și-i supervizează creația”, iar „emoția supra-estetică este aceea de-a ști că ești ascultat”. Scriitor fiind, discursul său religios ajunge inevitabil impur, sincretic, în pofida unui nex creștin ortodox. E curioasă și atitudinea sa creștină, intolerantă cu păcatele existenței în societatea românească postcomunistă. Recunoaște că mai totul îl înfurie. Blândețea creștină (Isus a avut doar o izbucnire împotriva celor care transformaseră templul în loc de negoț) nu-l vizitează nici în afara și nici înlăuntrul scrisului. Scrisul îi activează și nu-i atenuează tensiunea negativă, de un spirit aș zice nu doar voluntar supra-estetic, dar și involuntar supra-religios, devreme ce are convingerea că literatura trebuie scris㠄cu mâinile tremurând de furie” (cf. interviul din „Luceafărul”, 17/1999). El preia statutul de scriitor vizionar în dezacord cu lumea contemporană anti-vizionară. O face nu fără o anumită luciditate, cu teama demoniei, a provocării transcendeței pline, tradiționale.

Modelul implicit pe care îl mărturisește (literar) este Dostoievski, pentru tensiunea trăirii, suspansul detectivistic, în relație cu transcendența. Dan Stanca încearcă să-și împace conștiința spirituală nu doar în ficțiune, dar și în eseuri. Înainte de a deveni romancier prolific, cu această problematică spirituală tradițională, a stârnit reacția conștiințelor moderne, după pamfletul Anti-Patapievici, din 1995, când a fost acuzat de fundamentalism reacționar, obscurantism, antioccidentalism, idei fumate, mistică rurală tradițională și națională opusă modernizării, guénonism (cf. Revista revistelor, în „România literară”, 31/1995). Pe-atunci H. R. Patapievici era elogiat ca strălucit eseist, modern, liberal și nu se prevedea că va fi atacat și el pentru stigmatele atribuite lui Stanca.

Există, e adevărat, în concepția sa, o confuzie majoră, o grabă de a identifica ilicit esteticul literar cu profeticul (cf. Dimensiunea profetică a romanului, în „Contemporanul-Ideea europeană”, 42/2000). Acesta nu este decât un mod de a face din artistul literar, nu un creator de forme originale, dar un concurent al clarvăzătorilor. El ia cazul lui Dostoievski, nu ca unul al unui profetism secund, derivat din operă, dar ca al unui profetism primar, care generează, el, opera. Concepția aceasta nu rămâne doar simplistă, dar ea dezvăluie și o rătăcire estetică totală. Pentru că face din literatură o slujnică a profeției. De fapt, profetismul însuși ajunge să fie greșit înțeles. Nu scriitorii îi pot substitui azi pe profeții absenți. Aceștia nu pot fi în nici un fel înlocuiți.   

Dan Stanca a publicat un singur volum de povestiri, Cer iertare, 1997. Până în 1990, el scrisese două volume de povestiri și trei romane. Romanele (Vântul sau țipătul altuia, Apocalips amânat, Ultima biserică) apar începând cu 1992. Cele șase povestiri publicate îi definesc proza, în ceea ce are ea izbutit ori imatur, pe spațiu restrâns:  predilecția spre dizertație reflexivă, fantasticul poematic sau oniric, scriitura exersată, agrementată cu (auto)ironie, echilibrând patetismul. Substanța narativă are largi goluri, narațiunea capătă cu dificultate tensiune. Retorica narativă rămâne defazată de actualitatea prozei de după deceniile întețirii experimentalismelor tehniciste.

Romanele sale sunt teziste, antimoderniste și antipostmoderniste (deși într-un interviu declară că Ultima biserică ar fi postmodernist avant la lettre!), realist-critice cu propensiuni spre fantasticul liric și sarcastic, ezoterism, simbolistică metafizică și telurică. Spiritualismul lor de împrumut se închide în stereotip. Am putea crede că Dan Stanca scrie un roman teologal, în total divorț cu lumea stăpânită de Fiara Apocaliptică și de Marea Prostituată, identificată sectar cu SUA. Aceste romane moraliste și profetice ajung incomode prin limbaj și totodată de o mare comoditate tematică, meditativă. Ele  îndeamnă omul să își poarte chinul existenței spre moarte. Nici măcar teologia mântuirii creștine nu este urmată complet.

Să ne oprim întâi la romanele sale scrise în epoca cenzurii literare, dar rămase în sertar. Vântul sau țipătul altuia, debutul său din 1992, este romanul supus noii cenzuri, aceleia economice, aplicată începătorilor. Îl citim ca pe un roman al unei dificile și problematice inițieri sau integrări în absolutul nirvanic. Titlul sugerează tragismul morții produse, potrivit doctrinei, de vânt: un eșec al inițiatorului, nu doar al inițiatului. Fantasticul profanizează sacrul, desacralizează. Inițierea nu poate fi împlinită. Lanțul inițiat-inițiator are câte o verigă esențială absentă. Dispariția nu se produce aici în nirvana, dar în lumea apropiată, pierdută pentru inițiere, printr-un accident feroviar ipotetic. Lumea pierdută are doar enigme ale imanenței. 

Șirul romanelor scrise în timpul dictaturii este intersectat de romanul Aripile arhanghelului Mihail, din 1996. Este și primul roman scris fără cenzură literară. El pare mai curând o predică vituperantă drapată în roman. Invenția epică nu absoarbe eseul și poematicul. Aici se produce o grotescă și absurdă intruziune a fantasticului în real. Omul actual rămâne împietrit, metamorfoza lui redemptivă nu mai poate depăși natura acestei împietriri. Narațiunea acuză o insuficiență epică și tipologică. Se (de)servește de o previzibilă și depășită retorică romanescă. Ezitarea între mistic și ludic determină confuzia dintre imaginația literară și miza confesională. Se resimte mai ales scepticismul literar al romancierului. Polemica sa tradiționalistă nu poate căpăta forță de covingere estetică, pentru că se abstrage din momentul literar actual și optează pentru o estetică vădit defazată și defavorizată prin epuizare și lipsă de forță a originalității. 

Remarcabilă devine obiectivarea trăirii. Noul trăirism (existențialism) religios convinge în forma sa romanescă prin autenticism existențial și mai puțin literar. El este, mai bine zis, indirect literar. Un jurnal indirect, al unui credincios mai curând habotnic decât distanțat creator. Importanța estetică ajunge subordonată celei biografice. Cartea propune un tip uman dispărut din literatură, și mai puțin un personaj. Acestuia i-ar trebui un alt fel de identitate. Nu categorială ori de serie, dar originală. Ceea ce nu este cazul, în pofida autenticității conștiinței sale spirituale și omenești.

Greața (meta)fizică, din ceaușismul final, a ziaristului  Horia Giugariu (biografic coincident cu situația autorului, gazetar în sistemul totalitar) produce doar o confesiune poematică acută, strâns articulată, fără o necesară lărgire a ramei sociale. Vocația ficțională reală, pe această filieră refăcută după paranteza istorică totalitară, este deturnată de un tezism spiritualist răsăritean. Dar autenticitatea problematică se resimte de o insuficiență literară ori ficțională. Ea face romanul greu de situat, și mai ales de integrat în estetica romanului european contemporan. Nu-i rămâne  suficientă îndepărtarea mimetismului retoricii narative actuale, deși efortul imaginativ există, e viu. Un moralism profetic și inițiatic, de perspectivă apocaliptică, ajunge repede  redescoperit și larg generalizat, în contextul căutărilor „înnoitoare”. Teza romanului este aceea a căderii iremediabile în infern. Descoperim aici un scepticism acut, o îndoială primordial religioasă, despre imposibilitatea renașterii, depășirii morții omului materialist.

Apocalips amânat, 1997, este ultimul său roman neoferit Cenzurii literare. În Bucureștii (con)figurați ca o metonimie a iadului, într-o lume dată peste cap, cititorul este atras de un  voiaj inițiatic subteran. Maniheismul este deturnat prin nuanțarea a două categorii umane: bunul și rău inițiat, în planurile proeminente ale (in)existentului în societatea totalitară: metafizic, gnostic, religios, artistic, politic, social, afectiv. Romanul este complex ca fenomenologie și tipologie a confruntării dintre demonic și angelic. Remarcabile rămân progresul animației narative și portretistice, fermitatea discursului epic, în toate modurile de expunere. Există aici o deschidere largă și de multe ori personalizată între realismul reportericesc, jurnalier, mistică, magie, fantasmare, parabolă și simbol. Romanescul se edifică în proximitatea sapiențialului.  Profetismul își trasează o bază de decolare istorică, politică, socială. Dan Stanca rămâne fidel opțiunii sale formative. El păstrează soluția guénonistă, ca alternativă la Gulag. Perseverează în romanul ideologic, tezist, ca alternativă la realismul obiectiv și subiectiv și la utopia textualismului postmodern. Ficțiunea sa capătă o densă și coerentă structură ezoterică și livrescă, ea se realizează printr-o metafizică spiritualistă hibridă, religioasă, gnostică, filosofică. Miraculosul apare aici stăpânit de demonism. Dominația demonicului se produce într-o lume a constrângerilor celor mai abjecte, nu doar desacralizate, dar chiar dezumanizate.

Roman spiritualist cu elemente eterogene, Ultima biserică apare în 1997, la 14 ani după ce a fost scris, într-o modalitate înnoitoare, pe linia autoproductivității narative, textuale și a dispariției limitelor dintre condiția reală și ficțională a personajelor.

Ritualul nopții, 1998, unifică armonios, în discurs epic și eseistic, dimensiuni de obicei greu de acomodat: realism, metafizic, simbolic. Există la Stanca un pattern romanesc propriu. Personajele sale intră cu totul într-o problematică morală și metafizică, evenimentele se înșiră purtate de un insistent vizionarism, însoțite de o minimă bază motivată în realitate, iar discursul romanesc interferează epicul și poematicul.

Muntele viu, 1998, poate fi o ilustrare a tezei din Epistola lui Iacov că și dracii cred și se înfioară. Dar în felul lor, demonic. Și mereu în căutare de adepți. Istoricul Horia Enăchescu, în miezul vieții, este ideologic atras de catarismul care crezuse și el în instaurarea raiului pe pământ, fără jertfa divină și credința salvatoare în ea. Falsa lui jertfă devine faptul de a trăi cu femei pe care nu le dorește. El vrea să cucerească și lumea, pe care să o transforme totalitar, după modelul nazist. Este obsedat nu doar de inițierea spiritualistă, dar și de un ofițer SS, de strategiile de cucerire a puterii prin forță. După cum ajunge obsedat și de cucerirea cerului. Tentativa lui ar fi să-și impună totul de pe pământ, într-o formă administrativă, sfințenia, canonizarea religioasă de rit catolic. Se erijează în mentor și face doar o victimă, un adolescent cu proiecte de anarhism politic, care ajunge să creadă că a căpătat forța spirituală de a pluti peste ape. Nu omul, dar muntele devine, în închipuirea acestor demonici, viu. Sacrul s-a metamorfozat în kitsch. Dan Stanca pare a fi un Coelho la scara unei literaturi care și-a pierdut cititorii. Teza romanului este aceea că reaua credință, ascunsă în buna intenție, zămislește monștri ai practicii misionare.

Morminte străvezii, 1999, este un roman provocator, dacă se mai poate provoca ceva cu adevărat într-o lume încă inertă. Ideea de plecare este aici imposibilitatea credinței religioase ortodoxe într-o lume românească trecută prin comunism și ajunsă doar la simularea comuniunii cu divinitatea. Fantasticul miraculos nu-și interzice nimic, producând orice tip de reacție la cititor. Un alt Horia, aristocrat din stirpea Canatacuzino, izbutește să vadă în morminte după ce îi apar ochi peste tot. O bolnavă mintal se împreună cu o icoană a Mântuitorului. Imaginația romancierului începe să glisese în viitor. Aici, el anticipă ridicarea unei catedrale a Neamului, care nu poate funcționa, rămâne o formă fără obiect, pentru că nu i se găsește cheia care să o deschidă. Personajele-principii sunt configurate potrivit unui maniheism „lărgit”, nuanțat, între luciditate și delir. Sunt buni profesioniști, spre deosebire de cei, să spunem doar cei mai mulți dintre ei, care rămân în țară. Țin pasul cu mersul istoriei, emigrează în Canada, încearcă să se adapteze deteritorializării, cu prețul mutilării afective sau de conștiință.

Viziunea desacralizării și dezumanizării se radicalizează în Ultimul om, 1999, și Domnul clipei, 2000. Dan Stanca împrumută idei pe care le trăiește epic, eseistic, dramaturgic, liric, filosofic, religios. Tezismul său rămâne nesusținut, pentru că naivitatea este fracturată de îndoială. El nu scrie romane ale revelației credinței, dar ale căutării ei îndoite și îndoielnice. Prozatorul descoperă realitatea prin teze doctrinare spiritualiste. Răsfrângerea anamorfotică a realității în doctrinar îi provoacă impulsiuni moraliste,  între scepticism și cinism. Fantasticul capătă la el o forță malefică, distrugând realitatea concepută, în esență, spiritualist. Maleficul se întărește, nu doar se ascunde, în fantasticul echivalent al aberanției. Este fantasticul realității aberante a unei lumi care încă nu și-a găsit calea. 

În Domnul clipei, perspectiva este imanentă maleficului. Romanul este o ilustrare a literaturii răului (G. Bataille). Cu mijloace jurnalistice, în care înglobează ideologii spiritualiste și modalități literare, Dan Stanca devine un justițiar religios. El are religia scrisului, fără a stăpâni scrisul religios, spre care tânjește în mod nepotrivit prin ficțiunea narativă. Dan Stanca mizează pe dilatarea literară a discursului jurnalistic, urmărind impactul comunicării (el crede că și cuminecării) cu cititorul. Cu simț gazetăresc, Dan Stanca se pliază pe teoria și practica contextului actual celui mai larg. El are un deosebit simț al interesului prezent în gândirea literară, de unde preia obsesiile și le urmărește dezvoltarea previzibilă în esență, dar imprevizibilă în detaliu. O lume a puterii proteice se luptă agonic. Stanca este romancierul realismului spiritualist tradițional, spre care se îndreptă, maladiv, rizibil, partea nemodernă a lumii românești, în timp ce alți romancieri se îndreptă spre realismul imanent al unei lumi liberaliste și pragmatice. El o face cu o duritate înfierbântată. Ceilalți o fac cu o înfierbântată duritate. Fantasticul irumpe intempestiv într-o realitate precară și vulnerabilă, aflată într-o criză doar involutivă. Aberația fantastică, cu semn simbolic, spiritual, este sensul unic, previzibil, al realității inconsistente. Odată asumată, această perspectivă permite dezvoltări epice, desigur, aberante, dar fără miză ficțională. O astfel de cartografiere a realității absurde (neoexistențialism literar!) nu poate permite o miză considerabilă a semnificațiilor. Prejudecata irealistă a aberației generează secvențe de „miracol” malefic mai vii decât secvențele de „fotografiere” a realității. Autorul are, însă, știința dramaturgică a construcției simbolic-vizionare. Naratorul său trăiește plenar transcendența. Tensiunea înaltă și constantă a trăirii problematicii spirituale se află la originea prolificității sale, totuși, literare. El rămâne în fond un observator al existenței și nu unul al literaturii, fiind mefient cu evoluția acesteia, în care se implică mult mai puțin decât în realitatea curentă. Mentalul la care își raportează ficțiunile este unul mediu spre mediocru, așadar obișnuit. Fără a deveni un scriitor popular, D. Stanca generează neîncredere între rafinații estetizanți. Sau între cei care cer depășirea literaturii spre etic și nu spre cultic. În Domnul clipei realitatea este aberantă, dar aberația este omul însuși. Mortificarea umană apare identificată chiar de la nivelul primar, senzitiv: un ins apt de o anumită evoluție mentală descoperă că-și poate tăia degetele fără să fie cumva afectat. Își constată noua identitate și se adună cu alții cu care se aseamănă. Metamorfoza continuă prin degenerarea din inuman (omul adevărat trebuie să simtă durerea) în vegetal (dar nu coboară pe linia fericirii la care se gândea Cioran, spre anorganic): degetele devin plante, urechea ajunge floare. D. Stanca are o predispoziție naturală de a nara susținut, aici într-un regim de autentică fluiditate, fără o structurare simbolică sofisticată, transformări „miraculoase” care frizează imaginația maladivă. Romanul trece proba progresului în asumarea poeticii personale și adecvarea la retorica narativă.

Pasărea orbilor, 2002, imaginează o Românie în anul 2030, regresivă în totul, cu teritorii pierdute, cu imoralitatea liberalizată în sensul extrem, în general cu tot ce este minoritar devenit majoritar, cu oameni care și-au părăsit natura biologică și mentală într-o lume a materialității triumfătoare și a spiritualității pe deplin supuse. O conștiință a maleficului atotputernic unifică indivizii și colectivitatea. Opțiunea tradiționalistă, conservatoare, antimodernistă și antiliberală continuă într-o nouă direcție, spre viitor, epica ideologică și tezistă a autorului. Toate romanele sale sunt atacuri pe toate fronturile gândirii și organizării practice a vieții cotidiene și metafizice. Realitatea îi oferă romancierului temerile și ideile. El adaugă ingredientele imaginarului miraculos, mitic, simbolic. În ambele registre, grav sau ironic. Folosind grundul doctrinar ezoteric, gnostic, religios, filosofic. Tratează antifrastic excesele de înțelegere și folosire ale acestora. Noul roman angrenează o structură narativă redusă evenimențial și tipologic. Să observăm o reducție la pereche, nu cea primordială, dar aceea ultimă, a modernilor Miranda și Costi.  Mașinăria narativă și imaginativă rămâne dată la turația minimă, atât cât e necesar pentru a configura o distopie romanescă pe o idee stereotipă, dar cu o anumită aderență.  Romanul devine manifestul epic al romancierului, prin care el își radicalizează poziția de refuznic al mersului grăbit al lumii în care întârzie, sub ochii unui public neîncrezător sau indiferent, de extracție fie conservatoare, fie liberală. Romanul trezirii conștiințelor nu-și atinge efectul. Dar romancierul perseverează, diabolic, întru sacralizarea amenințătoare, în forță, prin (mai multe decât niște) romane ale unei religii literare, ficționale. El nu oferă soluții, doar evidențiată disoluții recente ori actuale, care au acaparat realitatea prezentă și viitoare. Nu vede posibilitatea eliberării omului trăind în dependența de materialitate, cu organul spiritual extirpat. Omul apocaliptic își așteaptă o singură izbăzire, moartea, nemântuirea. Este așteptat doar un înger exterminator. Un sectarism religios crud, deturnat în tragic și ieșit de sub incidența fundamentală a soteriologiei creștine, pare a inspira perspectiva reflexivă a narațiunii. Pasărea orbilor este un roman-eseu, scris cu o remarcabilă tensiune a ideilor istorice, politice, religioase, mult mai convingător trăite decât (re)formulate. Forma sa generală este de predică biciuitoare, ca a lui Ioan Botezătorul, cel care, deși îl vestea pe cel trimis din cer, odată aflat în prezența sa tot îl mai întreba, îndoit, dacă el era cu adevărat cel așteptat.

Din același unghi reflexiv, critic cu o contemporaneitate despiritualizată, în Drumul spre piatră, 2002, D. Stanca reconfigurează calea mortificată în materialitate, în împietrire. Punctul de plecare este istoric și sociologic. Un profesor de „științe sociale” din Brașov, nu are „șansa” de a pieri în „revoluția” din decembrie 1989. El ajunge cerșetor la Bruxelles. Locul este ales cu tâlc, este „capitala” viitoarelor State Unite ale Europei, omologe ale SUA. Iar SUA au fost identificate anterior, după, ori numai în acord cu, unii hermeneuți nostradamieni, cu Marea Prostituată. Profesorul din Brașov este o fostă victimă atât a comunismului, din timpul grevei muncitorești din 1987. Devenise și o victimă a tranziției spre capitalism, supraviețuind cu mâna întinsă într-o lume a fărădelegii brutale sau aparent binevoitoare, fără un Centru spiritual de sorginte divină, din care să decurgă Ordinea. Narațiunea vizează doar partea rea, sau numai potențial primejdioasă, a globalizării economice și politice, aflată în curs pe planetă, o utopie nerealizată decât parțial și probabil  irealizabilă integral. Omenirea s-ar afla acum într-un moment de decadență globală, fără a se întrezări o reînălțare. Același moralism se ridică din aceeași literatură a răului. Realismul, falsul miraculos, sarcasmul fantezist și fantastic configurează forma narativă proprie lui Stanca. Sabin Carp, profesorul decăzut în cerșetor, mai decade o dată, în anorganic, împietrește, se metamorfozează de viu într-o statuie. Mesajul romanului este antimodern, contra ambiguității, pentru claritatea deplină, ignorând riscul maniheismului, și el irealist. Romanul devine victima ideologiei pe care o respinge, intră și el în „jocul de-a iluzia și de-a realitatea”, ca personajul său  Traian Maioreanu, care realizează un fel de a fi, repede înălțat și eșuat. E o vreme a conflictului de idei de acest fel, dar nu mai e o vreme a romanului tezist. Au viabilitate artistică romanele acestea apocaliptice? Se poate reaminti că ceea ce i-a spus cândva Sartre lui Fr. Mauriac, cu referire la relația narator-narațiune, în roman, se poate muta din planul retoricii, în planul problematicii romanului: și anume că Dumnezeu nu are nici cea mai mică intenție de a ajunge romancier. Și este de presupus că și oamenii care scriu romane, dorind să i se substituie, nu încap în vederile sale binecuvântătoare. Omenește vorbind, eforturile lui D. Stanca de a scrie o serie de romane ale apocalipsei sunt, pe drept, remarcate. Cu o artă tot mai bine adoptată și adaptată, el se scufundă în infernul văzut cu anumiți ochi contemporani.

Despre A doua zi după moarte, 2003, autorul a dezvăluit că n-a putut să apară la o editură din sfera opțiunii postmoderne, înspre – cum i s-a mai recomandat, dar fără ecou creator – epicul desfășurat după tehnici actuale și fără excursuri eseistice tradiționale. Noul roman reia același tip compozițional. Nu sare de predica narativă, de biciuire în numele divinității creștin-ortodoxe. Dumnezeu este aflat părăsit. Cntemporanii merg spre „minunile” rătăcirilor moderne, plătite fie cu mizeria deplină, fie cu înghețarea spiritului, cu prețul prosperității materiale. Un mai vechi personaj, jurnalistul Horia Giugaru, probabil dublul ficțional al romancierului (care este și „exegetul” operei sale, în epilog), va fi urmărit într-o Românie a viitorului care ne așteaptă foarte curând. Omul recent, cum i-a spus Patapievici, are un viitor sigur. El își continuă prăbușirea morală și marasmul economic. Poetica romanului rămâne la fel de deschisă. De la jurnalismul vituperant (apar oameni vii, reprezentativi pentru țară și locuitorii ei), prozatorul trece la realismul critic, psihologic și „miraculos”, într-o mișcare epică patentată și stăpânită într-adevăr dezinvolt.