Nr. 2 (472) Februarie 2005

Învăţături despre premiile literare

Premiile literare se nasc întotdeauna din discuţii (nu numai ale juriilor, ci şi din cotele criticii publicistice) şi nu e de mirare că stârnesc alte discuţii şi după ce au fost acordate. Controversele şi invidiile sunt previzibile şi la un capăt şi la celălalt (adică şi înainte de acordarea premiilor şi după aceea). Deşi nu mai pot schimba nimic, discuţiile (chiar contestaţiile) post-festum nu sunt inutile. Depinde însă cum sunt purtate şi formulate. Deci prima învăţătură ar fi că nu e nimic grav dacă se discută, oricât de aprins, în jurul premiilor, în orice fază. Dimpotrivă, e ceva firesc. Controversele (ajunse uneori la certuri) fac parte din rumoarea necesară, pregătitoare sau următoare unui eveniment. Cu cât mai mult scandal, cu atât mai bine!

Depinde şi la ce nivel al acordării premiilor literare ne referim. Dacă luăm în seamă toate premiile acordate într-un an, de la nivel naţional până la nivel judeţean sau local, ele sunt foarte multe şi ne dau un sentiment al derizoriului şi al inflaţiei. Judecând global premiile literare, nu poţi să le priveşti decât cu scepticism, pentru că un număr mare de premii nu mai reprezintă nimic în planul distincţiei valorilor.

Un premiu e un privilegiu pentru cel care-l primeşte şi o nedreptate pentru toţi cei care nu-l primesc. Toţi posibilii candidaţi judecă astfel. Cei implicaţi nu pot gândi în termeni de valoare sau de ierarhie, căci, luându-se în seamă numai pe sine, fiecare se consideră îndreptăţit să fie (măcar o dată, măcar acum!) premiat. De aceea e de aşteptat ca un scriitor premiat să nu fie înconjurat de simpatie, ci de invidie.

Beneficiul unui premiu nu ar trebui să se oprească la scriitor, ci să se răsfrângă în al doilea rând spre editura care a promovat cartea. Ar fi deci firesc să aibă un ecou de piaţă. Dacă nu-l are înseamnă mai multe lucruri: fie că premiul a fost foarte prost acordat, fie că nu trăim într-o economie funcţională de piaţă culturală, fie se întrunesc toate cauzele negative la un loc, dintr-odată – ceea ce e catastrofal. Principala cauză pentru care la noi premiile nu au nici un efect nici asupra prestigiului scriitorului, nici asupra vânzării, e – după părerea mea – faptul dezamăgitor că nu avem o economie funcţională de piaţă culturală. Subsecvent, e de luat în seamă deficienţa (dacă nu inexistenţa) managementului cultural. Apoi, publicitatea culturală nu şi-a găsit încă un loc, oricât de modest, pe tabloul celorlalte tipuri de publicitate.

Pe scurt, de ce la noi premiile literare nu reprezintă aproape nimic? Pentru că sunt prost acordate, ca dintr-un fel de obligaţie formală. Nu alegerile sunt adevărata problemă (ele oricum sunt discutabile), ci procedurile interne ale juriilor, ale instituţiilor patronatoare. Nu ştim să facem eveniment dintr-o carte, cum o să ştim să gestionăm promovarea a zece-douăzeci de cărţi deodată? Că nu avem management cultural e un simptom grav, un prejudiciu ireparabil pe termen scurt. Nu mai pun la socoteală că există adesea o politică nefastă a premiilor, alta decât valoarea: o politică nu doar extraestetică (însemnând, de pildă, o politică a grupurilor de influenţă în Uniunea Scriitorilor, în ASPRO sau în Asociaţia editurilor), ci, mai rău, o politică extraliterară (în favoarea sau împotriva unui scriitor dintr-un anumit partid sau doar simpatizant bănuit al unui partid; în favoarea sau împotriva unui scriitor cu o anumită funcţie; în favoarea sau împotriva unui scriitor de la o anumită gazetă etc.). Mai poate fi implicată o politică a generaţiilor, o politică a raporturilor dintre postmodernişti şi modernişti, în funcţie de partizanatele juriilor sau ale organizaţiilor culturale care acordă premiile. Deci, dacă stăm să ne gândim bine, nici într-un caz acordarea unui premiu nu e inocentă, adică nu e ghidată de unicul criteriu al valorii estetice.

Mai există o situaţie dezavantajoasă pentru ecoul public, aparent minoră. De multe ori premiile anuale se acordă târziu faţă de încheierea anului anterior. Premiile Academiei (care au un apreciabil sector literar-filologic) se acordă la doi-trei ani distanţă faţă de anul de referinţă: de exemplu, premiile din 2001 şi 2002 s-au acordat spre sfârşitul anului 2004. Premiile Uniunii Scriitorilor pe 2003 s-au acordat, de asemenea, târziu, spre sfârşitul toamnei 2004. În acest fel se pierde contactul cu realitatea vie a anului reflectat în premii. Evenimentul nu mai are haloul necesar, iar efectul e aproape zero ca reflectare publică.

De unde mai derivă carenţa de prestigiu a tuturor premiilor de la noi? Nici una din instituţiile care acordă premii literare nu are în vedere, cel puţin până în acest moment, întreaga actualitate culturală. Premiile Academiei au un anumit statut limitativ. Premiile Uniunii Scriitorilor se acordă numai membrilor săi, însă un scriitor nu poate candida succesiv doi ani pentru un premiu. Ba mai intervine şi un alt criteriu amuzant: Uniunea Scriitorilor solicită autorilor să trimită la sediul ei două exemplare din cărţile apărute în anul vizat, iar această primire a exemplarelor are valoare de înscriere. Nu ai trimis cartea, nu exişti! La ASPRO sunt alte necunoscute care limitează câmpul cultural la o secvenţă mult prea restrânsă faţă de multitudinea apariţiilor editoriale. Această parţialitate a bazei de alegere pentru orice premii ne conduce spre un adevăr incontestabil, ce poate fi formulat astfel, cu puţină exagerare: premiile literare sunt întotdeauna instrumente de promovare a unei politici de grup, vector al unei presiuni sociale, care nu coincide decât rareori şi numai parţial cu o politică a valorilor.

E aproape inutil să discuţi prea serios despre premiile literare. Au fost şi vor fi, fatalmente, rodul unei politici literare, al unei politici editoriale sau al unei politici pur şi simplu. Ele nu trebuie luate în seamă, mai ales în perioadele confuze cum au fost ultimii cincisprezece ani, altfel decât sub beneficiu de inventar (pentru un eventual studiu sociologic). Le înregistrezi din curiozitate, le accepţi sau nu le accepţi, oricum nu mai contează, din moment ce au fost acordate. Nu există (repet un loc comun) decât premii discutabile, pentru că în orice selecţie se amestecă o bună doză de subiectivitate, de politică de grup şi, bineînţeles, o bună doză de ignoranţă a juriului. Nimeni nu poate cunoaşte tot, iar un juriu, oricât de conştiincios şi de harnic, nu are cum să fi citit sau să citească toate apariţiile editoriale dintr-un an. Deci premiile sunt şi rodul unei ignoranţe tacite a juriului. Nu vorbesc numai de ignoranţă în sensul unei inevitabile limite a cunoaşterii, vorbesc şi de ignoranţa unor membri de juriu a căror inocenţă în problemele actualităţii literare e notorie. Juriile se fac şi cu astfel de figuranţi care nu au citit nici măcar două-trei cărţi dintr-un an. Ei lucrează (adică votează din auzite) bazându-se pe anumite mărci de circulaţie a numelor, pe telefoane de influenţă. Pentru mulţi din componenţii juriilor noastre nu contează cărţile, ci autorii, funcţiile, prieteniile, adversităţile, reciprocităţile etc.

Revista „22”, nr. 780 din 15-22 februarie 2005, în suplimentul său „Bucureştiul cultural”, întreprinde o anchetă despre premiile anului 2003, sub titlul mai general „La ce servesc premiile literare?” Răspund cu amărăciune aproape toţi opinenţii: Al. Călinescu, Gabriel Dimisianu, Dan C. Mihăilescu, Cornel Ungureanu, Al. Cistelecan, Carmen Muşat, Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat şi Marius Chivu. Şi, într-adevăr, dacă te laşi copleşit de scepticism, nu poţi ajunge decât la o singură concluzie: premiile literare nu servesc la nimic. Deşi ar trebui să servească la ceva…  

Cu toate viciile pe care le-am contabiliza, totuşi e bine că se acordă premiile literare dintr-un motiv pragmatic. De cele mai multe ori, în perioada postdecembristă, premiile literare sunt forme de consolare a autorilor, care nu primesc decât în mod excepţional şi numai în sume modice-simbolice drepturi de autor din partea editorilor. De aceea e bine că sunt multe ocazii de a se acorda premii literare, la nivel de primării comunale, municipii, judeţe, provincii, festivaluri, asociaţii, uniuni, reviste etc. Sunt forme de recompensă a scriitorului sărac. După socotelile mele, într-un an se acordă în România cel puţin 150 de premii literare, dintre cele care sunt consemnate în ziarele centrale şi în revistele culturale. Am avut destule ocazii să constat că premiile literare nu sunt nici promovări de personalităţi, nici recunoaşteri de valori, ci duioşii, consolări, ajutoare sociale – penibile, dar necesare. Am citit destule liste de premii acordate într-o parte sau alta a ţării, liste care nu-mi spun nimic, cad în gol, mediocre focuri de artificii în parnasuri judeţene. De aceea, mai multe premii de acest fel înseamnă nu prestigiu public, ci consolări care impresionează timp de o seară cu ţuică şi sandvişuri. Pentru că scriitorul are nevoie de o susţinere eficientă, palpabilă, oricât de mică, premiile fără valoare materială, soldate doar cu diplome de excelenţă, mi se par fie jocuri de copii, fie cinisme publicistice.

Dar, peste toate aceste tristeţi, inconsecvenţe, slăbiciuni şi bovarisme, premiile dau, totuşi, o anumită imagine asupra valorilor prezentului, scoţând în evidenţă cărţile norocoase dintr-o masă indistinctă de apariţii editoriale. Revista „22”, în numărul citat, dă în cuprinsul anchetei lista câtorva dintre premiile literare acordate în 2003. Uniunea Scriitorilor aşteaptă cărţile posibililor candidaţi la premiu până la sfârşitul lui martie, abia după aceea un juriu desemnat va face nominalizările pentru 2004 şi cine ştie când se vor acorda premiile.

Apropo de această incertitudine: ce-ar fi ca principalele instituţii să-şi coordoneze acţiunile şi etapele de selecţie în perspectiva unui sezon al premiilor literare, convenit de comun acord? Ce bine ar fi ca aceste instituţii responsabile să implice mai mult presa, publicitatea şi librăriile, în toate fazele pregătitoare, până la punctul culminant cu acordarea premiilor, care nu trebuie să fie un punct terminus în promovarea valorilor!

Dacă lăsăm deoparte premiile mărunte şi ne concentrăm atenţia numai asupra celor mai importante, observăm că, totuşi, marile valori ies la iveală şi că, în acest fel, premiile îşi îndeplinesc menirea lor nobilă.

A N E X E

În contul lui 2004 s-au acordat până acum numai două premii:

Premiul Prometheus

acordat de Fundaţia Anonimul:

Nicolae Manolescu

Este cel mai valoros dintre toate premiile câte se acordă în România. În 2003, acelaşi premiu a fost acordat Monicăi Lovinescu. Interesant de adăugat, tot pentru 2003, este că pentru „opera prima” premiul a fost obţinut de prozatorul Constantin Popescu.

Premiul „Cartea anului”

acordat de revista „România literară”:

pentru colectivul care a tradus Septuaginta (două volume apărute,

dintr-un proiect ce continuă, coordonat de Cristian Bădiliţă)

Ar fi interesant de notat celelalte cărţi care au fost nominalizate pentru premiu:

Radu Aldulescu, Proorocii Ierusalimului, roman, editat de USR;

Ana Blandiana, Refluxul sensurilor, poeme noi, Editura Humanitas;

Sorin Mărculescu, traducerea din spaniolă a romanului Don Quijote de la Mancha de Cervantes, Editura Paralela 45;

Ilie Constantin, Familia scrisă, jurnal, urmat de Caietul mamei de Raliţa Constantinescu, Editura Albatros;

Andrei Cornea, De la Şcoala din Atena la Şcoala de la Păltiniş, Editura Humanitas;

Gheorghe Crăciun, Pupa russa, roman, Editura Humanitas;

Mihai Dinu, „E uşor a scrie versuri”. Mic tratat de prozodie românească, Editura Institutului Cultural Român;

Horia-Roman Patapievici, Ochii Beatricei. Cum arăta cu adevărat lumea lui Dante, Editura Humanitas;

Horia-Roman Patapievici, Discernământul modernizării. 7 conferinţe despre situaţia de fapt, Editura Humanitas.

Premii din 2003

Premiile Uniunii Scriitorilor

(le notez selectiv, fără cele acordate pentru literatura minorităţilor):

Proză: Dora Pavel, Agatha murind, roman, ed. Dacia

Poezie: Ioan Es. Pop, Petrecere de pietoni, ed. Paralela 45

Dramaturgie: Dumitru Radu Popescu, Anglia, ed. Scrisul Românesc

Literatură pentru copii şi tineret: Stelian Ţurlea, Planeta portocalie, teatru pentru tineret, ed. Fundaţia Pro

Traduceri: Mariana Ştefănescu, pentru traduceri din operele lui Milorad Pavici, Milos Krnjanski şi Risto Vasilevski

Premiul Andrei Bantaş pentru traduceri a fost acordat lui George Volceanov pentru Eduard al III-lea de William Shakespeare

Critică, istorie şi teorie literară: Petru Poantă, Efectul Echinox, ed. Biblioteca Apostrof şi Ecaterina Mihăilă, Semiotica poeziei româneşti neomoderne, ed. Cartea Românească

Eseuri, jurnale, publicistică: Cassian Maria Spiridon, Ucenicia libertăţii, Atitudini literare, vol. III, ed. Cartea Românească

Memorialistică: Gabriel Dimisianu, Amintiri şi portrete literare, ed. Eminescu

Antologii, dicţionare, ediţii critice: Constantin Mohanu pentru ediţia operei lui Ioan Slavici, ed. Academiei şi Univers Enciclopedic

Debut — poezie: Dan Coman, Anul cârtiţei galbene, ed. Timpul

Debut — proză: Iulia Sala, Casa cu pereţi de vânt, ed. Clusium

Premii acordate de Comitetul Director al Uniunii Scriitorilor

Premiul Naţional de literatură: Ileana Mălăncioiu

Premiul Opera Omnia: Augustin Buzura

Premiul special al Comitetului Director: Iordan Chimet, Lucian Raicu

Premiul special al Comitetului Director: Ion Pop, coordonatorul lucrărilor primului Dicţionar analitic de opere literare româneşti

Premiul pentru traducerea literaturii româneşti în străinătate: Miljurko Vukadinovici (limba sârbă) şi Vitali Kolodij (limba ucraineană)

Premiul pentru diplomaţie culturală: Constantin Lupeanu

Premiile ASPRO:

Marele Premiu lui Gelu Ionescu, pentru Copacul din câmpie, Ed. Polirom şi lui Andrei Pleşu, pentru Despre îngeri, Ed. Humanitas.

Premiul pentru cea mai bună carte a anului a fost obţinut:

– poezie, de Ioan S. Pop, Petrecere de pietoni, Ed. Paralela 45;

– proză scurtă — Cristian Teodorescu, Îngerul de la benzinărie, Ed. Paralela 45;

– roman, memorii, jurnal, corespondenţă — Matei Călinescu, Portretul lui M, Ed. Polirom;

– critică literară, eseu — Andrei Pleşu, Despre îngeri, Ed. Humanitas;

– debut — Ciprian Şiulea, Retori, simulacre, imposturi, Ed. Compania.

Premiul pentru experiment a fost acordat lui Ştefan Agopian pentru volumul Fric, Ed. Polirom.