Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Aurel PANTEA

Phallusolatria cinică

 

Miruna Vlada - Poemextrauterine, Editura Paralela 45, Pitești, 2004

 

Lirismul, se știe, e confesiune fără rest. Substanța confesiunii definește, firește, subiectul liric și-i stabilește limitele. Confesiunea blocată de instanțe exterioare conștiinței lirice produce poeme subversive ce vizează tocmai acele instanțe. Cînd spiritul confesiunii nu mai e obturat de astfel de instanțe, limitele confesiunii sînt stabilite de pura vocație poetică. Apetitul confesiv al celor mai tineri poeți din poezia română contemporană dă năvală în literatură în valuri de excese. Limbajul total decomplexat, violența confesionalelor dusă pîna la țipăt, sarcasmele și aerul de superioritate vehement afișată pot fi expresii ale temperamentului poetic, ale unei noi înțelegeri a poeticului, dar, în orice caz, exhibă o stare de război cu sine și cu toată lumea. Cea mai tînără poezie de la noi e produs al unor spirite pentru care polemica afișată ostentativ sau implicită reprezintă o atitudine eliberatoare, purificatoare. E drept, pentru unii spiritul polemic, țîșnind din straturile revoltei edifică simple retorisme pline de arțag. Chestiune de anvergură a vocației poetice. Vocabula primitivă introdusă în corpul unui poem e, uneori, simplă expresie a unui complex de inferioritate. Furorile erotico-sexuale, evocările sado-masochiste, scenele ce vor ca însuși limbajul să devină erectil, erotizările icnite sînt deja seriale în lirismul ultimilor ani.

Astfel de violențe împing spre poezie și talente autentice. Este cazul Mirunei Vlada, în cartea ei de debut Poemextrauterine. Numele ce vin în minte, citind această carte, sînt: Angela Marinescu, Mariana Marin, Magda Cârneci, Elena Ștefoi, Ruxandra Cesereanu, Rodica Draghincescu, Judith Mészaros. Deci, numele unor poete pentru care a scrie e echivalentul unei angajări confesionale ce-și are surse într-o maximă denudare a subiectivității. Firește, suprafața de existență explorată de poemele Mirunei Vlada e, deocamdată, mai redusă. O apropie de poetele mai sus pomenite  disponibilitatea de a scrie într-o stare de conflictualitate  intratabilă. Imaginea unei fete în amurgul adolescenței, pentru care fascinațiile erosului au devenit motive de invocare/evocare cinică se recunoaște în aproape toate poemele. Se poate vorbi, de bună seamă, de senzualitate, sinceritate debordantă, vehemență etc. etc. Nu e cazul, aici și acum. Forța expresiei poetice nu vine din suferință. Lirismul, cît e, produce mai degrabă impresia unui inconfort hormonal sedus de o inteligență sceptică. Nu găsești un poem, în întreaga carte, în care să nu apară imagini implicite sau voit explicite ale pre sau p(r)ost coitului. Aș spune că fondul obsesional al poemelor Mirunei Vlada e al unui duh romanțios de la sfîrșitul postmodernismului, în vremea unei libertăți juvenile, puse pe demitizări și contestații în serie. Ce a dispărut din tema acestor poeme e pozitivitatea erosului. Acesta e redus la simplul mecanism al copulației  și, firește, la numirea cu cinică superioritate a  instrumentelor acestuia. Și nu e vorba doar de superioritate cinică, ci mai ales de o anume voluptate a deziluzionării, ce trimite în limbaj impulsurile unei feminități ce-și clamează toate libertățile și toate decomplexările. Peste toate imaginile se văd ipostazele unei masculinități (tatăl sau amantul) ce abia rezistă mîniilor unei feminități pentru care semnele virilității sînt prezente pe toată suprafața realului cotidian, memorat sau presupus. Invocarea amantului sau a realităților ce-l sugerează e făcută cu pasionalitatea tandru-perversă a fornicării. Energia mărturisirilor Mirunei Vlada, de nu va fi consumată de automatismele sumbrului amor, atît de prezent în această carte, poate cuceri teritorii poetice remarcabile.