Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Când nu vrei și n-ai cu ce. Exemplu

 

Dragoș Bucurenci - RealK, Editura Polirom, Iași, 2004

 

Cu ceva timp în urmă se puteau urmări talk-show-uri având ca teme sancțiunile CNA-ului. Pe de-o parte erau reprezentanții CNA, pe de alta contestatarii respectivei interdicții ori amenzi. La una dintre aceste dezbateri cineva a întrebat cum de s-a permis rularea unui videoclip, în fapt, un cover după o melodie din anii ’70 românească, dar care făcea trimiteri clare la droguri. De unde să știe cei de la CNA că Iarba verde de acasă poate avea vreun sens ascuns? Dar părinții? Citind cartea lui Dragoș Bucurenci orice neștiutor într-ale drogurilor poate deveni un cunoscător. Știi, cu siguranță, ce-i cu iarba, de câte feluri e și câte altele. Am spus cartea și nu romanul, pentru că, afară de dimensiuni și de o oarecare continuitate, textul nu are nimic din mecanismele romanescului. Firește, debutul cărții ne atenționează că avem de-a face cu experiențele unui personaj pe nume Dragoș, transcrise aleatoriu pe Internet. Andrei, un prieten având probabil cultul recuperării arheologiei virtuale, pune cap la cap trăirile speciale ale lui Dragoș, având grijă să cumuleze note explicative de subsol pentru cititorul neinițiat. Astfel că, până la urmă, cartea lui Bucurenci nu este altceva decât un minidicționar de droguri, cele mai reușite pasaje din roman fiind chiar... explicațiile. Ca să fim întru totul onești, trebuie să mai adăugăm și capitolul Manualul visătorului amator, conținând tot „fișe” de Dicționar. Unul „util” pentru că afli ce se poate procura legal, efecte, reacții adverse (dacă există), senzații.

Andrei explică de la bun început că Dragoș vrea doar „să descrie o stare” specific㠄distrușilor” - consumatorii de droguri. Dragoș ar vrea să construiască o lume guvernată de RasTA, instanța narcoticelor. Dar o face pastișând prost și fără originalitate. În starea de... grație poți spune multe, numai că cititorul nu știe dacă toate însemnările aparțin acestor trăiri. Iată un fragment care nu pare scris sub efectul narcoticelor: „Viața nu e așa roză. Motive de depresie sunt oricând la îndemână. Încă o votcă. Doamne, ce viață de căcat pot să am... Sigur, alcoolismul nu-i o chestie așa de nasoală. Și, în definitiv, ai prieteni care țin la tine. Nu?” Impresionante confesiuni, multe lipsite de cea mai simplă ecuație logică, dar, nu-i așa, nu poți ști când și cum s-au scris rândurile. Alibiul e visarea narcotică, așa că ce mai contează artisticul pentru că de estetic nici nu poate fi vorba. Mărturisitorul nostru prins de aburii rătăcirii poate totuși să rețină c㠄sunt prea deștept pentru cât poate mintea mea să producă”. Noroc cu explicațiile de subsol. Afli că există drog de sinteză și drog halucinogen și cel mai important este tripul pe care-l furnizează, adică senzația de călătorie, de visare suspendată. „Ce poate fi mai mișto decât să-ți poți crea o lume cum ai tu chef?”, ne încurajează undeva naratorul și chiar ne grăbim să citim mai confortabil ce va urma. Alarmă falsă. Bucurenci nu are nimic din artisticul lui Vakulovski, Schiop, Chiva Simonei Golea, al oricărui coleg de generație, așa cum e el. E „mișto” dar... doar pentru el, căci nu ne spune mai nimic. Nu apucăm să ne resemnăm fiindcă naratorul nostru are iar gânduri dătătoare de speranțe pentru cititorul care așteaptă, totuși, să culeagă ceva bobițe estetice: „Pentru că nu poți să lupți în cuvinte cu o stare pe care cuvintele abia reușesc s-o descrie. Și apoi pentru că ceea ce oferi trebuie să fie întotdeauna o altă deschidere (sublinierile aparțin, firește, naratorului)”.

Deși declarată act de iubire, prima experiență nu are nimic promițător, nefiind altceva decât o simplă înșiruire de bâlbe ce nu se leagă nicicum, deși susține ceremonios: „întotdeauna mi s-a părut un gest de mare iubire să-i oferi cuiva primul trip”. Înțelegem că eroul fuge de realitate și de oameni alegând libertatea „de a trage pe nas”, cu „o mână de oameni în mijlocul cărora să visezi că trăiești altfel”, petrecând la nesfârșit, de la Sziget (Ungaria) la Vama Veche, de la logări virtuale la delogări „de la realitatea de acasă”. E o lume în care fericirea, pe lângă cea a dozei ori pastilei, e cea a descoperirii toaletei: „Wc-ul își triplează dimensiunile. Sunt fericit. Am încă criteriile mele”. Interesante sunt trimiterile care se fac, întotdeauna, către site-uri speciale, oferindu-ni-se linkuri, nu cărți ori autori (pardon, apare undeva Pizdeț, clasic, deja, pentru Bucurenci și bineînțeles inaccesibil artistic). Cum munca e idioțenie, tot ce contează e „să-ți placă să-ți pierzi mințile”. E cool pentru că momentul trezirii „a fost ca-n Trainspotting, am ieșit din covor și... eram tot pe pat – doar că picasem de oboseală”.

La un moment dat, naratorul are altă idee, și aceasta rămasă izolată și nefructificată:  „Le visez visele (prietenilor n.n.), le ascult muzica, le împrumut privirile și le respir viețile. Probabil că le ascund regretele de frică să nu mă dezamăgească”. Nu se ține de cuvânt. Totul rămâne prins în câteva fragmente disparat-teoretice. Nu ne spune nimic despre sine ori despre ceilalți. Din RealK rămâne o lume de contururi, ca un tren de mare viteză care-ți trece prin față și nu apuci să vezi nimic. Doar auzi vuietul. Aici, sunetul acesta e întocmit, din păcate, doar din notele de dicționar.

„Nu am o țintă. Scriu ca să fac pauze”. Este cea mai sinceră afirmație. Astfel se explică aproape-indiferența actului creator din cartea aceasta, fuga tenace de artistic, plictisul funciar nefructificat estetic. Probabil finalul cere compasiunea cititorului din moment ce ni se mărturisește aproape-plângăcios că Internetul începe să plictisească și drogurile devin trecut. Prin urmare, tot ce-a scris e un mod de-a se explica față de cei care s-au îngrijorat pentru el. Concluzia pe care trebuie să o fi simțit și prietenii: ceea ce au citit ar fi putut fi, dar nu se apropie de roman. Poate, luându-ne după capitolul Vise interzise, s-ar putea apuca de poezie.

RealK este cel mai slab roman al tinerei generații. Având la bază câteva idei îndrăznețe care puteau fi materializate într-un puternic mesaj estetic, cartea pierde pornind, în primul rând, de la mult prea evidenta neasumare a condiției de scriitor. Nici o frază solidă, nici o descriere convingătoare, nici un personaj credibil (afară de personajul drog), doar o mult prea sucită enumerare de flash-uri în ochi.