Nr. 2 (472) Februarie 2005

O carte cât un raft de bibliotecă

Gheorghe Perian - A doua tradiţie, Seria Philologica, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004

După un volum despre actualitatea literară cea mai fierbinte (Scriitori români postmoderni), urmat de o carte ceva mai eclectică, reunind studii ce nu urmează neapărat un principiu ordonator, scrise — cu mici excepţii — înainte de 1989 (Pagini de critică şi de istorie literară), Gheorghe Perian publică acum o surprinzătoare A doua tradiţie despre poezia naivă românească de la origini până la Anton Pann. Surprinzătoare doar în măsura în care autorul s-a impus, în periodicele de cultură în primul rând, dar şi în volumele succesive ale Dicţionarului analitic de opere literare româneşti, drept extrem de atentul analist al ideilor de actualitate (generaţia literară, criza romanului, postmodernismul) şi criticul care, alături de Al.Cistelecan, Ion Bogdan Lefter şi — până mai ieri, din păcate — şi de Radu G.Ţeposu, a fost păzitorul cel mai de temut al optzeciştilor. Într-un fel, noua carte vine să coroboreze preocupările dintotdeauna ale lui Gheorghe Perian, căci, în conformitate cu studii occidentale de dată recentă, pe care criticul îşi fundamentează de altminteri structura teoretică a disertaţiei, tradiţiile artei naive au fost preluate pretutindeni cu folos de către scriitori consideraţi a fi postmoderni: „Desigur, între timp postmodernismul a câştigat în complexitate şi şi-a lărgit mult sfera de înţelesuri, dar atracţia faţă de cultura (joasă) a rămas constantă şi chiar a crescut, devenind o componentă obligatorie a definiţiei sale. Pe această bază s-a reuşit o departajare mai clară a postmodernismului de avangardă, cu care a fost uneori confundat, arătându-se că în vreme ce aceasta din urmă se străduieşte pentru o democratizare a culturii elitiste, cel dintâi caută să legitimeze cultura populară” (Preliminarii, pp. 8-9). Astfel de intersectări” ale tradiţiei naive cu mişcarea literară postmodernistă vor ieşi la suprafaţă pe parcursul întregii cărţi. Ba mai mult chiar, aş spune că în eseul consacrat lui Dosoftei în precedenta apariţie editorială a lui Gheorghe Perian, Pagini de critică şi de istorie literară, stă în statu nascendi cercetarea de acum.

Teză de doctorat la origine, volumul e o suită de eseuri articulate riguros şi împănate, fiecare, cu câteva zeci de note, pe teme şi subiecte astăzi intruvabile în paginile criticilor din generaţiile nu chiar vârstnice: povestirile în versuri, cântecele de lume, mica poezie religioasă sau Anton Pann. Celei dintâi teme, povestirile în versuri, autorul îi consacră două capitole. În primul, face radiografia speciei începând cu geneza, cu perioada (sec.al XVIII-lea) când, pentru a da un nume fenomenului literar în discuţie, noţiunea de „povestire în versuri” alterna cu cea de „cronică rimată”. Adâncind studiul speciei pe baza unor texte, Gheorghe Perian intră chiar într-o cochetă polemică cu alţi cercetători, în privinţa mijloacelor de delimitare a unităţilor subiectului. Pentru Perian, acest rol îl au „versurile metatextuale”, în timp ce pentru alţii, variaţiile de măsură şi ritm ori concordanţa timpurilor. Conceptul de „vers metatextual”, definind un mijloc formal la îndemâna cititorului pentru a se orienta în naraţiunile versificate naive, însoţeşte pagini bune din demersul analitic al criticului. Uneori, din mijlocul paginii, saltă ca o insectă de aur un cuvânt pe care numai tratatele de poetică îl mai pot recenza. Aşezând sub lupă raporturile dintre poezia cultă a secolului al XVII-lea (Dosoftei, Miron Costin, prima tradiţie) şi cea naivă a veacului următor, criticul numeşte produsul de influenţă centon, termen cu al cărui etimon latinii denumeau o haină făcută din petice. Despre Zilot Românul, care — alcătuind portretul unui personaj — recurge la manoperele eufemismului, ni se spune că foloseşte anticlimaxul. Acestui cronicar de secol XIX, Gheorghe Perian îi dedică un vast studiu, probabil prima lectură prin „lentila” Ernst Robert Curtius, proectându-l astfel în prelungirea unui context medieval european. Tenacitatea şi erudiţia criticului trec dincolo de orice aşteptări, căci se scufundă în biografia spirituală a scriitorului de paradigmă medievală, în cultura sa, aşa cum procedase G.Călinescu în cazul unui Eminescu. La acelaşi Zilot Românul şi la un alt contemporan al său, Alexandru Beldiman, exegetul urmăreşte fenomenul cultural în diacronie, decelând naşterea şi evoluţia unor idei sau forme literare precum romantismul, satira, blestemul, rugăciunea etc.

Capitolul consacrat Cântecelor de lume se dovedeşte a fi nu doar un popas trecător în acest contur arid al poeziei naive, unde cititorul obişnuit respiră mai lesne anecdotica, decât faptul literar sui generis, ci articulează chiar o preocupare alarmată a istoricului literar care este Gheorghe Perian: „Până când nu vor fi editate vechile cântece de lume din fondurile de manuscrise ale unor biblioteci din Capitală şi din celelalte oraşe ale ţării — şi sunt puţine semne că aceasta se va întâmpla în curând, căci prejudecăţile elitiste ale celor mai mulţi cercetători sunt greu de clintit —, până atunci, zic, orice cronologizare a evoluţiei genului va fi relativă şi expusă unor posibile corecţii în viitor.” (pp.152-153). Ineditul perspectivei asupra acestui gen minor îl reprezintă ancorele aruncate la tot pasul de critic între reperele antice (latine şi greceşti) şi proiecţiile acestor „cântece de lume” în contemporaneitatea noastră literară. Simplă curiozitate bibliofilă, şi nu doar pentru factolog, o ciudăţenie tipografică precum Cântece câmpeneşti cu glasuri rumâneşti, făcute de un holtei câmpian pentru voia fetelor, nevestelor şi acelora cui se potrivesc şi cu alţii se izbesc, editată la Cluj în 1768 cu litere latine şi ortografie maghiară, lui Gheorghe Perian îi prilejuieşte câteva aplicate analize de text. De aceea putem spune cu deplină convingere că, o dată cu A doua tradiţie, a fost depăşită etapa compilaţiilor în acest gen de scrieri: Perian e un eseist al poeziei în primele ei forme de manifestare, armonizând stilistica şi mijloacele literaturii comparate. Meritele acestui critic sunt cu atât mai clare cu cât prima jumătate a cărţii sale (circa 200 de pagini) are în vedere poezia de dinaintea „dimineţii poeţilor” a lui Eugen Simion. Dacă această componentă a poeziei naive („cântecele de lume”) n-a beneficiat în epocă de un cod estetic articulat, o grilă de receptare a ei, o instanţă critică, vor statornici abia poeţii romantici, între care Alecsandri se remarcă printr-o prefaţă, fapt semnalat de Perian, care devine astfel, prin ricoşeu, şi exegetul bardului autor de pasteluri.

În cazul „micii poezii religioase” (capitolul IV), eseistului îi scapă un gest duios faţă de un gen poetic neglijat: „În ultimii ani, folcloriştii s-au lămurit, în sfârşit, că versurile de acest fel nu ţin de domeniul lor şi, ca atare, le-au abandonat în seama criticilor şi istoricilor literari. Numai că aceştia sunt prea devotaţi poeziei «înalte» pentru a mai găsi timp să-şi întoarcă privirile spre poezia naivă a veacurilor trecute, oricât de bogată ar fi aceasta şi oricât de mare ar fi succesul de care ea s-a bucurat.” (p.235). Cum făcuse şi cu celelalte genuri naive, autorul analizează culegeri de „cântece de stea”, studiază filogeneza unora sau constată epicizarea speciei la un moment dat; peste alte câteva pagini va surprinde o reîntoarcere la liric, în fapt o spirală pe care o urmează şi marea poezie. Observând cu ochi analitic unele texte din seria „cântecelor de stea”, Perian află în versurile lor figuri ale repetiţiei, precum anafora şi reduplicaţia, deci pune la bătaie — în analiza acestor cântece naive — acelaşi arsenal de concepte stilistice, cum ar scrie o carte despre Arghezi sau Voiculescu. În geneza unor cântece de stea găsim şi un curios fenomen de decadenţă a marii poezii religioase, sublim surprins de critic: „Cei mai agreaţi dintre psalmi au ajuns atunci în stradă şi au fost decanonizaţi, trecând din gura plină de har a preoţilor în gura slobodă şi răsunând de cântece a lumii.” (p.290).

Titlul cărţii îl dă ultimul capitol (V), cel despre Anton Pann. Consacrat celei mai mari personalităţi din spaţiul tradiţiei naive şi beneficiind de perspectiva integrală asupra unui secol de exerciţii poetice minore, acest ultim eseu strânge capetele uriaşei pânze critice, pregătindu-se să ne-o arate în întreaga ei splendoare. Chiar autorul Spitalului Amorului e o sumă a mai tuturor exprimărilor poetice de până la el, având întreg orizontul speciilor petulante, ca şi pe al celor aflate în regres. Fapt ce va duce la o procedare selectivă în colecţiile pe care le va întocmi. Locul acestui scriitor, purtând, în general, prin secole o etichetă greşită, e stabilit de Gheorghe Perian ca fiind intermediar „între cele două straturi mai vechi: cel al folclorului şi cel al literaturii culte” (p.325). Anton Pann deschide seria cărturarilor moderni, având primul dubla calitate de poet şi editor. În acţiunea sa de a amesteca la un loc „graiurile” antecesorilor şi ale contemporanilor, Gheorghe Perian identifică, precum în alte câteva locuri de-a lungul cărţii — aşa cum am remarcat încă de la începutul acestor pagini — protofundamentele postmodernismului românesc: „Fără o gândire teoretică articulată, Anton Pann a pornit de la intuiţia unei tradiţii ocultate, ale cărei piese a avut răbdare să le adune şi curajul dă le tipărească, salvându-le astfel de la uitare şi proiectând un fascicul de lumină asupra unei literaturi alternative, de care vremurile postmoderne încep să se intereseze tot mai mult.” (p.335). Ajuns în zona fabulelor şi istorioarelor lui Anton Pann, criticul invocă teoria migraţiei motivelor literare în spaţiu şi timp a savantului sanscritolog Max Muller, teorie ce va deveni în postmodernism principiu estetic şi metodă de fabricare a textului.

Capitolul nu e lipsit de accente polemice, îndreptate în special împotriva criticii postbelice, cantonată într-o optică mai veche potrivit căreia Anton Pann ar „prelucra” numai material folcloric. Scrisă cursiv, critica lui Gheorghe Perian îmbracă prisosul informaţional şi luxura ideativă în perioade sintactice largi, amintind de armoniile prozei clasice, încât se citeşte aproape cu plăcere. Despre latura cea mai umbrită a literaturii române, avem acum o carte cât un raft de bibliotecă.