Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Mircea A. DIACONU

Anonima stare olimpiană

 

Lucian Scurtu - Bestiarul de fontă, Biblioteca Revistei Familia, Oradea, 2004

 

De la înălțimea marginii la care tot șlefuiește, Lucian Scurtu cultivă o solemnitate care e deopotrivă poză și adevăr existențial. E ca și cum poetul însuși se revendică de la un anume tip de eroism, dar de la unul care îl are ca model pe Oblomov. Dincolo de faptul că iubește programatic redundanța, folosită uneori pînă la oboseală, Lucian Scurtu trăiește cu credința că în locul expresiei irepetabile și așa-zis pregnante, care să provoace mutații în inerțiile vieții comune, cel puțin la fel de profitabil e discursul enunțiativ, descriptiv, neutru parcă în desfășurare. De aici, o poezie despre redundanța ființei care apelează chiar la mijloacele redundanței.

Altfel, postura în care se ipostaziază cel mai adesea Lucian Scurtu este aceea a contemplatorului care, privind spectacolul lumii, îl și trăiește. Distanța detașării nu-i decît un alt nume dat identificării cu lumea. În fond, poezia lui Lucian Scurtu mizează tocmai pe această situație ambiguă: a fi în afara lumii și deopotrivă miez al ei. O și spune într-un loc: „universul pe care îl visez / e chiar universul în care visez”. La drept vorbind, ceea ce contemplă Lucian Scurtu, chiar dacă prezența lui e așezată fără ezitare într-un spațiu concret, ține de domeniile fabulării. Pe urmele poeziei biografice, de la care într-un fel se și revendică, fie și numai pentru a se diferenția, el cartografiază locuri și oameni, care glisează, însă, treptat într-un fel de imaterialitate a reveriei. Ciudat, astfel, că volumul său ultim se numește Bestiarul de fontă. Căci apăsarea, dezolarea și ura – aerul de „oradie plictisit㔠– dispar în aburii retragerii în afară a sinelui, la fel cum spectacolul umil al oboselii în care încolțește ideea morții nu explodează în răzvrătiri demonice ori în anarhii fataliste, ci în… artă. Iată: „Să privești putrezirea unui măr cu vierme cu tot / în toată splendoarea lui, în toată durerea lui, / de la un răsărit apropiat la un apus îndepărtat, / iată arta, / exactă, aproximativă, perversă”. De nu va fi fiind la mijloc nu ideea consemnării seci și exacte a realității, cum se întîmplă adesea, ci, dimpotrivă, contaminarea ei, a lumii, de spiritul obosit al expresiei: „Fiu legitim al întîmplării, mă joc pe malul crișului repede cu cercuri mici, / cu pietricele de prund colorate, / le așez una lîngă alta, una peste alta, în mici grămezi fermecate, / aburii proaspeți ai termei îmi dau senzația de vomă, anonimă serbare olimpiană, / mîndrii cetățeni ai municipiului nostru mă arată cu degetul, / «ce mai distrugi astăzi?» mă agresează mustrători (ei știu că știu totul), / «ridic un nou Imperiu», le răspund fericit” (Mărginimea unei alte realități). Așadar, dezolării sau dezgustului îi ia locul o anume perspectivă imnică, din care nu dispare cu totul melancolia. Cum totul devine artă, existența însăși e un obiect de contemplat, poate chiar o efigie: suficientă justificare a unei discrete melancolii.

De altfel, și moartea, prezentă în lucruri, nu stîrnește angoase, chit că din cînd în cînd, în descrierile monoton-oblomoviene ale prezentului, e folosit cuvîntul disperare. De amintit, de asemenea, motto-ul din Ilarie Voronca („Luați, mîncați, acesta este trupul și sîngele meu, poemul…”) pentru un poem intitulat  Sînt un poet blestemat, ca și coperta, cu Vindecarea de nebunie, din Hyeronimus Bosch, toate dovezi clare ale unor opțiuni, dar opțiuni ce riscă să rămînă la nivelul subteran, deși vizibil, al ideologiei. Or, poate că amănunțita descriere a lumii, declarată ca fapt programatic, este suficientă pentru a da seama despre bestiarul de fontă, veritabilă metaforă a închiderii. În spațiul lumii concret-biografice, ea capătă forma simplei locuințe claustrofore, în periple de pierdere a identității: „Dar nu sînt barbar, nu sînt năvălitor, nu sînt nimic, / un cetățean oarecare într-un apartament de bloc / rătăcitor romantic prin mărginașe gimnazii asachiene”. Altfel, totul capătă dimensiuni funambulești: „o priveam cu atenție din mica mea hrubă dosnică, / un fel de vizuină de fontă, un fel de culcuș mîngîietor pentru omul obișnuit”. Uneori, perspectiva pare a fi kafkiană: „Ascuns după calorifer, gîndacul de bucătărie pîndește, analizează, urăște, / «Mă imită fals domnul acesta care își spune întîiul născut și prost se tîrăște, / Insul acesta nu are stofă, nu e personajul principal, e doar pielea unui personaj închipuit»”. Ce ne facem însă cînd, devenită cumva, în ultimele decenii, obsesie livrescă, închiderea e chiar text? Citim într-un loc: „Îngropat pînă la gît în textul poetic îi simt pulsul constant, / măruntaiele aburinde, tenebrele înmiresmate, / nervurile lui mă cuprind cu o lacomă voluptate, tandră ferocitate, suavă durere […] / Îngropat de tot în textul poetic sînt un fetus în hruba fierbinte a realității din preajmă […]” (Omul-text). În realitate, închiderea e text numai în măsura în care se pliază pe epiderma realității, identificîndu-se cu ea. De nu cumva va fi fiind și toată seria de referințe intertextuale, cultivate la vedere, într-un proiect cumva declarativ. Oricum, cu toată senzația libertății promise, teritoriul intertextualității nu face decît să îngroape sinele în scrieri deja moarte.

Revenind la prezența morții în lume și la alienarea care capătă forma prezenței detaliate a lumii, trebuie sus că Lucian Scurtu ocolește adesea persoana I, mai adecvată parcă strigătului, în favoarea descrierii sau a invocării descrierii ca fapt întemeietor. Astfel, citim: „Urechea enormă o lipea de dușumea să asculte atent viermuiala din adîncurile sale”. Altundeva, într-un poem numit Ruinele Tîrgoviștei mele: „«De-atîtea nopți aud plouînd, fă și tu ceva în acest timp, / analizează, descrie, povestește posterității ceea ce vezi, / ceea ce auzi, ceea ce simți»”. O doză de narcisism e de descifrat în toată această proiecție de sine: poetul se și numește într-un loc „eu, Mărturisitorul, latifundiar al gesturilor esențiale” și nu e acesta un caz izolat. Un poem întreg e dedicat chiar unei astfel de răsfrîngeri de sine în care eu nu citesc discretă autoironie, ci tonalități vag solemne și imnice: „Eu, noul Mărturisitor, rătăcesc agale prin pulberea fină a disperării, / șterg de praf săgeata, o curăț frumos, o strîng la piept, o îmbrățișez mult, / îi sărut vîrful otrăvit, îi dau drumul să zboare asemenea unei păsări spre nouri / în curînd va odihni în nemărginirea sînului ei rîvnit de geometru, / belșugul bogățiilor mele ascunse, lumina mea postum㔠(Primul poem arab). Altfel, sub forma cariului, a nevrozei, a păianjenului, a șoarecelui, realitatea e un principiu al declinului lent, dar iremediabil, poate chiar al materiei care devine timp. Privită cu încetinitorul, lumea concretă devine un spațiu al morții. Desangvinizarea e chiar principiul acestei poezii. Și nu numai strigătul e lipsit de energie, ci, de va fi existînd cu adevărat în țesătura prozastică a frazei, și autoironia sau satira. Dedicat optzeciștilor, un poem, numit Belferilor, ar putea fi invocat mai ales pentru țesătura citatelor din confrați, și mai puțin, cred, datorită verbului acid. Oricum, adecvării lor la realul imediat, căci au parvenit într-un fel sau altul la nivelul puterii, Lucian Scurtu le opune, în surdină, existența sa dedicată contemplației realului în care el întrevede schițele unor reverii ce-l consumă. Dacă aceasta e acum miza poeziei lui Lucian Scurtu, eu cred că anume mutații în direcția radicalizării imaginii, discursului și atitudinii vor însemna un plus de credibilitate.