Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

CRONICA TEATRALĂ

de

Mircea MORARIU

Gândiți-vă că toate astea au fost aievea!

 

SHOAH Versiunea PRIMO LEVI; Un scenariu de Mihai Măniuțiu după interviuri cu Primo Levi; Traducerea — Anca Măniuțiu; Teatrul de Stat din Oradea — Trupa „Iosif Vulcan”; Regia— Mihai Măniuțiu; Decoruri — Valentin Codoiu; Costume — Iuliana Vâlsan; Conducerea muzical㠗 W. Vilan Gyuri; Dansuri — Vava Ștefănescu; Distribuția — Marian Râlea (Primo Levi); Doru Presecan, Suzana Macovei, Mariana Presecan (Reporterii); Petre Panait (Liliachiul) Ileana Iurciuc, Mariana Neagu, Angela Tanko, Mirela Niță-Lupu; Corina Cernea, Mirela Jurcă, Anca Opriș, Corina Szatmari, Doru Fârte; George Voinese, Sebastian Lupu, Șerban Borda, Andrian Locovei, Pavel Sîrghi, Sebastian Lakatos, Ștefan Lakatos (Corul evreiesc) ; Petra Szabó, Loredana Denisa Iacob, Alexandra Fodor, Mădălina Fodor, Tihamer Macovei (Copiii); W.Vilan Gyuri, Ardelean Gavril, Boroș Petre (Orchestra evreiască); Data premierei — 4 decembrie

 

Îndată după deschiderea Muzeului Holocaustului din Washington, analistul american Philip Gourevich făcea observația potrivit căreia” faptul că suntem puși în fața barbariei nu este un antidot contra ei.” Într-un articol publicat în Dilema veche nr.4/2004, Andrei Pleșu scria: „Mă îngrijorează evident — și nu numai pe mine – să constat că, în ciuda a tot ceea ce se știe despre nebunia Holocaustului, în ciuda mărturiilor traumatizante și a declarațiilor oficiale, o anumită dispoziție antisemită continuă să existe, subteran, în conștiința neamurilor. Inteligența, umanitatea, experiența istorică nu par să fie practici suficiente pentru a dizolva această dispoziție; ea supraviețuiește latent, tulbure, în penumbra interioară a mai tuturor neevreilor și la imprevizibile răstimpuri devine patentă. Nici o terapie n-a reușit, până acum, să anuleze, această insidioasă toxină, ceea ce, între altele, conferă dramei semite o insondabilă dimensiune metafizică.” Și asta, poate, pentru că așa după cum scrie Tzvetan Todorov în cartea Memoria răului, ispita binelui, apărută în traducere românească la Editura Curtea Veche în 2002, „trecutul istoric, la fel și ordinea naturală, nu au sensul prin el însuși, nu poartă nici o valoare, sensul și valoarea vin de la subiectele umane, doar ele pun întrbări și-l judecă.”

Unul dintre cei ce a pus întrebări și a judecat din perspectiva victimei Holocaustul (Shoah-ul) a fost introvertitul Primo Levi. Evreu italian, născut în 1919, chimist de profesie, el a fost deportat la Auschwitz în februarie 1944, atunci când, după propria mărturie, „constrâns de crescânda lipsă a mâinii de lucru, guvernul german hotărâse să prelungească durata de viață a prizonierilor care urmau să fie lichidați, îmbunătățind sensibil nivelul de trai și suspendând uciderea arbitrară a celor ridicați. „Cu toate aceste „îmbunătățiri”, lui Primo Levi i-a fost dat să trăiască o experiență atroce ce a însemnat argumentul decisiv care l-a determinat să devină unul dintre principalii mărturisitori ai crimelor Holocaustului. Așa s-a născut romanul confesiune Mai este oare acesta un om?, apărut recent și în versiune românească la Editura Polirom. Cartea, preciza Primo Levi, nu a fost scrisă cu intenția de a formula noi capete de acuzare, ci, mai curând, ar putea furniza date pentru un studiu nepărtinitor pentru unele laturi ale sufletului omenesc și spre a sublinia ideea c㠄în istoria lagărelor de concentrare toți ar trebui să vadă un semnal de alarmă.” La început, scrierea lui Primo Levi aproape că nu a fost băgătă în seamă, abia mai apoi, odată cu trecerea anilor, ea impunându-se ca o lucrare clasică, ce a servit pentru numeroase adaptări radiofonice și teatrale. În acest răstimp, Primo Levi a mai scris Armistițiul (și el editat de Polirom), carte în care scriitorul își, povestește eliberarea, Acum ori niciodată, un roman despre rezistența evreilor, Sistemul periodic, în care unele capitole descriu viața din lagăre, apoi o carte de reflecții Cei striviți și cei salvați. „Înregimentat între cei salvați”, Primo Levi s-a privat până la sfârșitul vieții de suportul providențialismului, mărturisind c㠄dimpotrivă experiența lagărului...mi-a întărit laicitatea”. Primo Levi a acordat numeroase interviuri despre Holocaust și în toate ieșirile sale publice atitudinea scriitorului față de agenții răului poate fi rezumată, în opinia lui Tzvetan Todorov, în cuvintele „nici iertare, nici răzbunare, ci dreptate.”

Spectacolul Shoah-Versiunea Primo Levi, regizat de Mihai Măniuțiu la Teatrul de Stat din Oradea e structurat pe un scenariu alcătuit de însuși directorul de scenă după interviurile scriitorului, interviuri traduse de Anca Măniuțiu. Între altele, sunt aproape sigur că, proiectându-și montarea, Mihai Măniuțiu a pornit de la premisa că lui Primo Levi îi plăcea să citeze un vers al lui John Donne „nici un om nu este o insulă”, aceasta însemnând că ceea ce li s-a întâmplat altora ne privește direct, tocmai fiincă răul nu este stârpit din informația genetică a omenirii.

În momentul în care am primit invitația la premieră, nu mică mi-a fost mirarea să văd că pe ea era menționat că mi se rezervase locul 1745-48. Și asta fiindcă aflasem deja că spectacolul se joacă cu publicul pe scenă, iar numărul spectatorilor urma să fie extrem de redus -64-. Când am intrat în spațiul pe care urma să-l împart nemijlocit cu actorii, am constatat că toate scaunele sunt inscripționate cu numere asemănătoare.Decorul sugerează deopotrivă o sală de bal, o cameră luxoasă, ori o sinagogă, străbătută  oblic de o șină de cale ferată ce trimite cu gândul la trenurile morții, compuse din „vagoane de marfă, închise pe dinafară, iar înăuntru femei, bărbați, copii ridicați fără milă, ca marfa de duzină, în drum spre neant, un drum povârnit spre adâncuri.” Iar, de astă-dată, înăuntru suntem noi, laolaltă actori și spectatori, victime și martori. Bărbații, femeile și copiii iau în stăpânire spațiul de joc scăldat într-o lumină joasă. Copiii intră în scenă veseli, zgomotoși, dirijați de un personaj bizar numit Liliachiul (Petre Panait), își savurează jocul, neștiind soarta barbară ce li se pregătește prin voința umană pradă maladiei. Bărbații și femeile interpretează cântece tradiționale evreiești, iar pe scenă apar pe neașteptate perechi disparate de pantofi insinuând iminența și, mai apoi, omniprezența terifiantă a morții planificate. Îndată după apariția protagonistului, interpretat concentrat, cu o bine dozată subliniere a condiției sale dramatice de Marian Râlea, aveam să realizez că numărul scaunului pe care eram așezat făcea trimitere la numărul de identificare al deținutului Primo Levi, pe veci inscripționat, asemenea unui stigmat, pe mâna acestuia, număr la care, pe toată durata reprezentației, el va privi parcă hipnotizat, cu teamă, vederea și rememorarea lui stimulându-i nevoia de a le povesti celorlalți, adică nouă, de a ne face părtași, o nevoie care „luase pentru noi, înainte și după Eliberare forma unui impuls nemijlocit și imperios” (Mai este oare acesta un om?) Respectiva nevoie cu funcție catharctică e potențată de întrebările ce-i sunt adresate lui Primo Levi pe un ton rece, agresiv, violent, cu inflexiuni de interogatoriu de cei trei reporteri (Dorin Presecan, Suzana Macovei, Mariana Presecan). Iar exercițiul chinuitor al rememorării continuă, dezvăluind o tragedie de amplitudine inimaginabilă a cărei victimă a rămas și după eliberare mărturisitorul, idee subliniată de simbolistica veșmintelor interpretului. Rememorând, Primo Levi produce ori citează reflecții tulburătoare precum — „S-a spus că după Auschwitz nu se mai poate scrie poezie” (Adorlo). „Aceasta  fiindcă nu se mai poate scrie decât despre viața unui om care trăiește fără Dumnezeu”, și asta deoarece „salvarea sau moartea n-au depins de Dumnezeu, ci de hazard.” Cei trei reporteri ale căror întrebări determină nu doar istorisire ci și reflecție sunt îmbrăcați în negru, poartă lavaliere, vocile le sunt amplificate, devin metalice făcând confesiunea deopotrivă necesară și chinuitoare, ambivalență pe care Marian Râlea o joacă cu autentică forță de persuasiune. Fluxul memoriei stârnite a lui Primo Levi e chin și izbăvire, preț și soluție pentru cineva care a ales să uzeze de dreptul la memorie, în pofida faptului că sunt voci ce spun că în viața publică uitarea este deseori profitabilă memoriei răului. Se știe bunăoară că Jorge Semprun a povestit în Scrisul sau viața cum, într-un anume moment al vieții lui, s-a salvat datorită uitării experienței concentraționare. În cazul lui Primo Levi, din contră, rememorarea răului, oricât de traumatizantă a fost, a devenit unul dintre sensurile principale ale existenței fostului deținut, iar moartea sa petrecută în 1987, în condiții pe care unii continuă să le considere încă a nu fi pe deplin elucidate, a fost explicată ca un fel de consfințire fie a faptului că mărturisitorul și-a considerat misiunea îndeplinită, fie că hipermemoria, repetatul exercițiu al reamintirii și-a luat tributul.

Din punct de vedere artistic, Mihai Măniuțiu a avut de surmontat pericolul că spectacolul să nu cadă în păcatul demonstrativismului, al argumentației reci, didactice, sterile. Regizorul a trebuit să găsească modalitatea estetică prin care mesajul moral să nu fie alterat ori diluat dar și să fie exprimat într-o formulă artistică cât mai convingătoare, slujindu-se în acest scop de o atentă dozare a elementelor de natură referențială, poetică și metaforică. Se poate spune că primejdia respectivă, deloc minoră, a fost surmontată cu succes, toate elementele spectacolului, sigur controlate de regizor, conlucrând la edificarea unei vibrante metafore teatrale-actorii cu jocul lor atent, coagulat, bine cumpănit, decorul semnat de Valentin Codoiu, cu întreg angrenajul său obiectual, costumele concepute de Iuliana Vâlsan, perfect armonizate cu gestica interpreților, cu tensiunea și mobilitatea jocului lor, cu convulsiile unei lumi ce trăiește exercițiul agoniei atroce, mișcarea scenocă rafinată elaborată de Vava Stefănescu, muzica evreiască interpretată de componenții corului și de orchestra alcătuită din W.Vilan Gyury, Ardelean Gavril și Boros Petru. Odată în plus, prin spectacolul de la Teatrul de Stat din Oradea, Mihai Măniuțiu face proba unei calificări artistice superioare vizibilă în cele mai intime detalii ale macrosemnului teatral. O calificare ce își găsește resursele în talent. Dar Shoah-Versiunea Primo Levi mi se pare o ilustrare cum nu se poate mai pertinentă a unui aserțiuni memorabile datorată lui Andrei Pleșu — „Talentul lipsit de convingeri și de preocupări înalte, talentul care poate spune orice pentru că nu are nimic de spus e — în art㠗 ceea ce e sofisticat în filozofie — o euforie de nestăpânit a mijloacelor.” Sunt identificabile în felul superior în care își folosește și de această dată talentul regizorul semnele unei continuități de preocupări a cercetătorului teatral care e Mihai Măniuțiu-repunerea în discuție, din perspectiva contemporaneității, a funcțiilor corului, reevaluarea permanentă a relației dintre spectacol, actori și spectatori (momentul în care câțiva dintre aceștia din urmă sunt invitați de actori la un dans ce se scurtcircuitează pe neașteptate, are o semnificație aparte, transmite o încărcătură emoțională care, o spun din experiență proprie, te face să simți fizic și mental trecerea într-un aici și acum care până atunci îți putea părea doar istorie), sensibila investire cu funcții simbolice a unor obiecte (pantofii negri de la început sunt înlocuiți cu alții, albi), recursul la antropologie (copacul vieții ce-i acoperă pe cei atinși de aripa morții) — preocupări ce se validează la nivel parabolic, aforistic ori al analogiei culturale. Ceea ce înseamnă că întâlnirea lui Mihai Măniuțiu și a actorilor orădeni cu textele lui Primo Levi s-a soldat cu un spectacol deopotrivă de viziune, de atitudine și de artă, gândit și simțit la înălțimea de spirit și de substanță a unei tematici grave ce se cuvine să ne ating㠄penumbra interioară”.

 

 

Creator de substanță și de formă

 

BACHANTELE de Euripide; Traducerea în limba maghiar㠗 Devecseri Gábor; Teatrul Maghiar de Stat din Cluj; Versiunea scenică și regia artistic㠗 David Zinder; Dramaturgia și asistența de regie — Kelemen Kinga; Decorurile și costumele — Miriam Guretzky; Măști — Venczel Attila; Muzica original㠗 Lászlóffy Zsolt; Coregrafia — Vava Ștefănescu; Distribuția — Orbán Attila (Cadmos); Csutak Réka (Bocitoarea); Kézdi Imola, Albert Csilla, Laczo Jülia, Boldizsár Emőke (Agave); Sinko Ferenc (Dionisos); Buzási András (Penteu); Senkálszky Endre (Tiresias); M.Kántor Melinda (Figura din sac); Vindis Andrea (Consilierul lui Penteu), Panek Kati (Corifeul); Ambrus Emese, Fodor Edina, Laczkő, Vass Róbert, Varga Csilla, Vindis Andrea (Corul); Data premierei — 12 decembrie 2004

 

De ani buni Teatrul Maghiar de Stat din Cluj își menține statutul de unul dintre principalii lideri sau, mă rog, „jucători” pe piața teatrală românească astfel încât e imposibil să existe stagiune în care aici să nu se producă măcar un singur spectacol de top, din stirpea celor ce îți stimulează pasiunea pentru arta dramatică tocmai pentru că stăpânește o dublă calitate — îi poți sesiza demersul cerebral ceea ce nu înseamnă defel un impediment pentru a emoționa profund. Așa stau lucrurile și cu Bachantele, spectacol-eseu, teribil vârtej de obsesii și coliziuni emoționale și ideatice care, în viziunea regizorului David Zinder, se metamorfozează într-un efluviu creator de umanitate și asta datorită faptului că prin felul în care luminează ceea ce este ascuns în piesa lui Euripide, dar mocnește și așteaptă să fie descoperit se adresează percutant conștiinței spectatorului contemporan. Jean Pierre Vernant observa undeva că Dionysos e singurul zeu ce se situează dincolo de toate formele al cărui rol nu este de a așeza, prin sacralizare, ordinea umană și socială. Din contră, venirea lui în Cetate răscolește ordinea, pune la încercare omenirea, iar pe cale de consecință se cuvine să remarcăm că personajele lui Euripide cad pradă unor trăiri tulburi, unor filosofii și etici extreme, unor stări ce le relevează dinlăuntrul și din afara ființei. În Violența și sacrul, René Girard susține că în Bachantele marele clasic grec readuce sărbătoarea la originile sale violente, la criza sacrificială iar spiritul dionisiac este sinonim cu o contagiune malefică, determiând ruina instituțiilor, prăbușirea ordinii sociale și culturale. Însă nu-i mai puțin adevărat că faptul că i s-a consacrat lui Dionysos un cult e elocvent pentru legitimitatea dobândită de zeu și asta pentru că sensul profund al acțiunii lui are în vederea nu tulburarea păcii și liniștii, ci reinstaurarea ordinii chiar dacă el e cel ce a pus-o la îndoială, răvășit-o, reorganizându-i prioritățile. În zadar va încerca Penteu (excelent, meticulos, tensionat definit de jocul concentrat al lui Buzási András) să i se opună, în van va vrea acesta să conserve ceea ce se dovedește a fi trecutul. Încă de la începutul acestei lupte inegale în care rațiunii și ordinii instituite prin constrângere i se va opune libertatea, chiar exhibarea simțurilor, Penteu e destinat să fie ceea ce se cheamă o victimă vie. Iar avertismentul lui Tiresias, interpretat complex, inteligent, cu o mare încărcătură de umanitate ultragiată de Szenkalzski Endre își va găsi o riguroasă și tragică transpunere în fapte. Lui Dionysos (amestecul de cinism, cruzime și forță de persuasiune îi reușește perfect lui Sinkó Ferenc, actor tânăr ce deține știința de a-și înfățișa personajul într-o continuă succesiune de metamorfoze, prezentându-l versatil, viclean, senzual, neliniștit, insinuant, în consens cu situațiile în care nu doar evoluează, ci pe care le controlează și programează) potențialitățile naturii și resorturile destinului îi devin aliate. Tocmai de aceea noului Zeu îi va face plăcere să-și arate ubicuismul și forța de fascinație ce impune Cetății o dezordine organică.

În caietul de sală, regizorul David Zinder atrage atenția asupra plurismenatismului piesei lui Euripide, oprindu-se asupra detaliului că, în funcție de punctul de vedere al receptorului „piesa poate fi interpretată atât ca o critică puternică față de Zeul în onoare căruia a fost scrisă, cât și ca o celebrare a aceluiași zeu tocmai pentru identitatea lui nederminabilă, el fiind în același timp zeu și om, creator și distrugător, forță a ordinii și a haosului, bărbat și femeie, tiran și cel care oferă blând vinul”. Toate aceste bipolarități își află reflexul în spectacol, se regăsesc în jocul lui Sinkó Ferenc, tot la fel cum pot fi intuite în modul în care îi răspund partenerii de scenă, ele topindu-se organic în montarea de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. David Zinder are știința de a le pune în ecuație în chip coerent, fără a fragmenta mizanscena, menținerea rigorii compoziționale, armonioasa orchestrare a ansamblului, dar și o nișă de ambiguitate în care e chemată să se manifeste prezența creatoare a spectatorului, stimulată de formula de spectacol-studio în care e gândită montarea fiind componente urmărite cu tenacitate și apreciabil simț artistic. Din punct de vedere arhitectural, montarea amintește într-o măsură deloc neglijabilă de un alt spectacol al lui David Zinder, realizat la același Teatru — Flacăra albă, flacăra neagră (Dybbuk). Alături de câțiva colaboratori importanți — Miriam Guretzky (decoruri și costume), Venczel Attila (măști), Lászlóffy Zsolt (creatorul muzicii originale), Vava Stefănescu (coregrafie), David Zinder își reafirmă preocuparea pentru vizual, pentru organizarea spațială, pentru surprinderea și implicarea publicului căruia îi provoacă deopotrivă simțurile și mintea, pentru scrupulozitatea inserării muzicii și a dansului în spectacol, pe toate ridicându-le la condiția de personaj principal. Scenele de teatru-ritual alternează cu cele de teatru-pamflet, momentele de teatru-realist rimează cu cele de teatru — alegoric ori de teatru — oniric. Imaginația lui David Zinder, când speculativă, când parodică, la modul superior, are însă meritul esențial de a evita capcana situării spectacolului pe coordonatele fragile ale unui formalism înșelător. Explozia de imagini atent controlată e dublată de capacitatea producerii sensurilor, sensuri adaptate preocupărilor și epistemei contemporane. „Citind piesa în secolul al XXI-lea – scrie regizorul în caietul de sal㠖 prin unghiul evenumentelor politico-istorice, având în vedere apariția schimbărilor demografice în Europa de Vest, dar și a diferitelor și tot mai înspăimântătoarelor forme ale fanatismului religios, Bachantele oferă o contemporaneitate captivantă și revelatoare cu evenimentele petrecute în lume în ultimii ani. Tocmai această bogăție teatrală, intersectarea apozițiilor și această relevanță negreșită transformă piesa într-un material de bază fascinant”, fructuos valorificat în spectacol. Evidențierea tangenței dintre mitul antic și actualitatea imediată, punerea dimensiunii mitice în relație cu oglinda spartă, deformată, deloc liniștitoare a actualității, înseamnă miza montării ca și motivul pentru care afirmam încă de la început că ea mi se pare creatoare de umanitate. Bachantele reprezintă un spectacol ce subliniază vocația pentru un teatru al marilor, eternelor adevăruri omenești cărora presiunea, chiar agresiunea contemporaneității le dă șansa revalidării și reformării în moduri surprinzătoare, acaparatoare și determinatoare de reflexivitate. Iar dacă miza aceasta nu se contonează la statutul de simplu deziderat, ci dobândește forma înfăptuitului, meritul e al regizorului și al colaboratorilor săi, celor deja menționați fiind obligatori să îi adaug pe Orbán Attila (care știe să joace tăcerile), pe Csutak Réka, Kézdi Imola, Albert Csilla, Láczó Jülia, Boldizsár Emőke, M. Kántor Melinda, Vindis Andrea, Panek Kati, care cu toții știu că stă în puterea lor să ne dea șansa de a lua parte la un elevat act de cultură, creator atât de substanță cât și de formă.

 

Arta manipulării

 

FORMA LUCRURILOR  de Neil Labute; Traducerea — Vlad Massaci; Scenografia, conceptul video, lighting design și muzica — Andu Dumitrescu; Distribuția — Mihaela Sârbu (Evelyn); Vlad Zamfirescu (Adam); Andreea Bibiri (Jenny); Șerban Pavlu (Philip); Data reprezentației — 27 octombrie 2004

Era pe la sfârșitul secolului trecut când invitat fiind de acum demult dispăruta revistă Scena să particip la întocmirea unui top, l-am desemnat pe Vlad Massaci a fi cel mai interesant regizor debutant al deceniului ce tocmai se încheia. Prieteni și neprieteni, binevoitori sau nu tocmai (bipolaritatea sau, mă rog, bipolaritățile astea sunt ceva mai accentuate într-o lume prin definiție mai versatilă decât oricare alta) mi-au atras atunci atenția că mă cam pripisem, că cel pe care-l nominalizasem a început, e adevărat, bine, dar nu a continuat la fel, că unor spectacole cu adevărat împlinite li s-au adăugat și veritabile căderi, cea mai notorie fiind reprezentată de montarea Trandafirilor roșii la „Bulandra”. Observația era adevărată, eu am ținut-o pe a mea, iar Vlad Massaci pe a lui. A continuat să lucreze, o vreme a fost plecat din țară, dar nu l-a cules căpșuni, ci ca să facă teatru în Germania, loc de unde s-a întors nu știu cât de îmbogățit materialicește, dar sigur mai bogat din punct de vedere artistic. A încercat să ne familiarizase cu ceea ce se cheamă teatrul-sport. A citit multă literatură dramatică nouă pe care e decis să o monteze. În urmă cu câteva luni am văzut felul în care Vlad Massaci a înscenat o piesă de Neil LaBute, Forma lucrurilor într-un spectacol serios, împlinit, produs de Teatrul fără frontiere condus de actrița Mihaela Sârbu, cu sprijinul Teatrului Act.

Slujindu-se de o partitură temeinică, în bună parte inspirată din mitul lui Pygmalion, Vlad Massaci a realizat un spectacol în care nu vrea nici o clipă să se pună pe sine în chip agresiv în evidență (deși mâna regizorului atent, scrupulos, stăpân pe meserie și pe ceea ce e nou în ea se vede în fiecare moment), punând mai cu seamă în evidență actorii. Personajele și situațiile sunt analizate în profunzime, la toate nivelele, li se descoperă modalități de exprimare, corespondențe și combustii ce mențin discursul scenic la o tensiunea de mare intensitate, demersul verbal e cu meșteșug ferit de monotonie grație unei plastici rafinate datorată talentului lui Andu Dumitrescu.

Povestea piesei (ei da, deși foarte modernă, piesa are o poveste!) relatează evoluția a patru personaje, respectiv a două cupluri-unul deja constituit, aparent sudat, alcătuit din Jenny și din Philip, altul ce se va alcătui sub ochii noștri, grație manipulării pe care Evelyn o va exercita asupra timidului și insipidului Adam care spre a-și plăti cursurile universitare lucrează ca supraveghetor într-un muzeu. O întîlnire regizată, o poveste de dragoste mimată vor determina metamorfoze inimaginabile în felul de a fi al lui Adam care dirijat de Evelyn va deveni o statuie umană. Tânărul își va schimba look-ul veșmintele, atitudinea, va dobândi siguranță de sine și putere de seducție. Numai că metamorfoza exterioară va fi dublată de una interioară care atunci când va dori Evelyn își va dovedi perniciozitatea. Nimic nu a fost adevărat, totul a fost un joc cinic, socializarea lui Adam se va nărui într-o clipă lăsându-l la final mai singur și mai pustiit sufletește.

Când a hotărât să monteze Forma lucrurilor, Vlad Massaci a pornit de la premisa că succesul este al interpreților ori nu este deloc. Iar cum montarea înseamnă un incontestabil succes e cum nu se poate mai plăcut pentru cronicar să noteze cât de buni sunt toți cei patru interpreți — Mihaela Sârbu, Vlad Zamfirescu, Andreea Bibiri, Șerban Pavlu, cât de concentrat și expresiv le e jocul, cum știu să-și supravegheze amplitutidinea vocii, dinamica trupului, a gestului și a mimicii, cu câta siguranță stăpânesc dialectica disciplinei și a libertății, dintr-un efort de echipă născându-se un spectacol adevărat. Odată reprezentația încheiată, mergând pe străzile unui București traumatizat de experiența pământului ce se mișcase chiar în timpul spectacolului, mă gândeam cât de stranii pot fi uneori lucrurile. În Occident, teatrul particular e, îndeobște unui comercial în vreme ce cel subvenționat își asumă menirea culturală care se întinde de la conservarea tradiției până la promovarea noilor dramaturgi și a noilor forme de spectacol. La noi, lucrurile par a sta exact pe dos. Teatrele subvenționate fac parcă prea adesea spectacole comerciale, trăiesc nefiresc într-o și mai nefirească atemporalitate dramaturgică și de expresie (cu excepțiile de rigoare), în vreme ce teatrele particulare (tot cu astfel de excepții) își asumă riscuri și misiuni culturale. Această formă a lucrurilor s-ar cuveni cât mai curând modificată.