Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

EDITORIAL

de

Mircea PRICĂJAN

Povestea poveștii

A fost odată ca niciodată un orășel pitit în inima Transilvaniei, un orășel vechi, cu istorie multă și cu puține urme ale existenței ei. Și în acel orășel locuiau doi bătrânei. El, născut în vremea de dinainte de vremi, n-a apucat să facă multă școală; trebuia să-și petreacă timpul cu vacile la păscut și să ajute pe lângă casă. I-a plăcut însă dintotdeauna să citească. Își lua mereu cărți cu el la pășune și le citea la umbra copacului, captivat de întâmplările din ele. Ea, n-a avut nici ea parte de mai multă educație. A învățat însă croitoria și din asta și-a trăit viața. Cei doi bătrânei s-au stabilit în orășelul pitit în inima Transilvaniei după îndelungi umblări prin țară, pe acolo pe unde l-a trimis pe el serviciul (a fost multă vreme ofițer de armată). Pensia a fost cea care i-a hotărât să revină aproape de casă, pensia și dorul. Dorul lui. Bătrânica se născuse altundeva, departe – dar i-au plăcut imediat locurile și numai în nopțile fără somn se mai gândea la casa copilăriei ei, unde nu o mai aștepta oricum nimeni.

El – să-i zicem Moșulic㠖 nu și-a pierdut niciodată gustul pentru citit. Toată viața a citit cu plăcere, împrumutând cărțile de la biblioteci și, dacă se-ntâmpla să-i placă vreuna nespus de mult, uita să o mai înapoieze. Aceasta nu era o problemă. Dacă nu avea încotro, o plătea mai târziu. Oricum, niciodată nu i s-a părut că face un lucru rău.

Și într-adevăr așa era. Acum, la bătrânețe, din acele cărți purtând ștampilele bibliotecilor din care erau luate îi citea seară de seară nepotului. I-a citit mai întâi povești cu zâne și Feți-Frumoși, cu zmei și gheonoaie, i-a citit din Ispirescu și din Creangă. Apoi i l-a citit pe Sadoveanu și pe Slavici. Uneori i-a citit și poezii. Iar atunci când oboseala îi punea ochii la grele încercări, povestea din amintiri, adăugând pasaje întregi sau încurcând ușor firele poveștilor. Oricum ar fi fost, nepotului îi plăcea să-și asculte bunicul. Nu se putea culca dacă nu auzea o poveste. Făcea nazuri și chiuia de se cutremurau pereții. Bunica, de la mașina ei de cusut Singer, îi spunea atunci lui Moșulică să-i facă pe plac, că și ea vrea să-l asculte. Iar Moșulică nu avea de ales, trebuia să-și pună oboseala în cui și să-l ia pe Ispirescu din raft.

Anii au trecut, cărțile din dulapul bunicului s-au îngălbenit. Nepotul a învățat să citească singur și numai rareori i-a mai cerut bunicului să-i spună povești. A început în schimb să-i ceară povești adevărate, amintiri de pe vremea lui. Moșulică i-a spus atunci de cumplitul război prin care trecuse, de miile de kilometri bătuți cu pasul în lung și-n lat, de oameni de tot felul, unii răi și alții – puțini – buni: și-a povestit propria viață.

Curând, nepotul și-a văzut de ale lui. Cei doi bătrânei din orășelul pitit în inima Transilvaniei au mers și ei mai departe, el știind cumva că se terminase cu poveștile, ea cosând acum doar hainele rupte din casă.

Numai că povestea nu se încheie aici. Povestea nu se încheie niciodată (aici). Nepotul și-a văzut într-adevăr de ale lui, numai c㠄ale lui” însemnau tot niște povești. Poveștile altora, pe care le citea cu nesaț, și poveștile lui, pe care le scria „fără să vrea”.

 

(Dacă ați ajuns cu lectura până aici înseamnă că încă vă mai plac poveștile. Sub o formă sau alta, încă vă mai plac. Oricât de mult ați spune, dragi cetitori, că povestea a murit, că e doar de nasul copiilor, oricât ați încerca să credeți că adevărata literatură stă doar în masele compacte și indigeste de text, cele vădind „adevărate” calități postmoderne, cele în care nu știi unde-i capul și unde coada (ba, mai mult, dacă ele nici nu există e semn de geniu creator), înlăuntrul ființei voastre sunteți convinși că fără o poveste puternică nimic nu poate exista.

Am auzit nu de puține ori spunându-se despre cărți de proză că pornesc de la premize bune, dar că le dăunează perspectiva „tradiționalist㔠a abordării, adică acea limpezime a gândirii pe care, bag sama, numai cititorii de plăcere știu s-o aprecieze.

Îmbucurător este că în ultima vreme apar tot mai multe cărți de proză scrise de tineri autori, cărți care au în ele sâmburele acestei reveniri la poveste. Întristător, pe de altă parte, este că majoritatea criticilor dornici să le laude totuși apariția, nu reușesc încă s-o facă așa cum le-ar dicta inima. Bun, e-o poveste acolo – spun ei –, dar noroc că e o poveste spusă ironic: ironia salvatoare! Dacă povestea nu e de râs, precis e proastă. De pildă, un tânăr critic (culmea!) îi reproșa deunăzi lui Bogdan Suceavă că n-a accentuat suficient de tare elementul comic în romanul său, Venea din timpul diez. Cred că nea Iancu ne-a lăsat o povară mult prea grea. Mă-ntreb uneori dacă nu ne-ar fi fost mai bine fără el. Ironia, zeflemeaua și toată gama de hohote dezlănțuite, orice formă ar lua, nu știu dacă ajută prea mult la altceva decât la proclamarea propriei noastre detașări, care, nu-i așa?, ne situază deasupra lucrurilor rizibile.

Dar să revin la poveste, fiindcă ea ne interesează:)

 

Într-o zi, nepotul i-a dus bunicului să citească una dintre poveștile sale. I-a arătat-o, l-a lăsat s-o țină în mână și, când a venit seara, l-a rugat să i-o citească. Bunica se afla tot la mașina de cusut Singer și se uita la cei doi peste ochelari, cu gura întredeschisă.

Când a isprăvit, Moșulică a avut un singur lucru de spus:

– Bravo!

Și a așezat-o în raftul unde continuau să se îngălbenească volumele ce-l însoțiseră o viață întreagă.

Morala – fără nici o ironie – este că o poveste bună știe vorbi pe limba tuturor generațiilor.

Și-ncălecai p-o șea etc. etc. etc.