Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

„FAMILIA” 140-40

de

Valentin CHIFOR

Al. Andrițoiu în oglinda amintirii

 

Am trăit și eu, de abia ieșit de pe băncile facultății, rara efervescență spiritual㠖 timp fast – a relativei liberalizări a regimului comunist în anii 1963-1971. Se simțea un vînt al primenirii. N-am crezut că începea o nouă primăvară a lumii (nici n-avea cum! zăbrelele sistemului erau încă neclintite) dar reînvățaserăm să sperăm, chiar dacă etapa se va dovedi un scurt interval norocos de dinaintea totalitarismului aberant care va urma. De abia ieșiseră din închisori atîția reprezentanți ai elitei intelectuale românești. În anii aceia i-am cunoscut la Oradea – de necrezut – pe V.Streinu, V. Eftimiu, Ș. Cioculescu, Ovidiu Papadima, N. Balotă, Ovidiu Cotruș, St. Aug. Doinaș, Mircea Malița, Titus Popovici etc. Au fost oaspeți ai studenților proaspăt întemeiatei instituții de învățămînt superior. Am asistat și eu la explozia publicistică și instituțională a momentului. Apar reviste de cultură precum Ramuri, Cronica, Tomis, Familia; se reînnoadă tradiții întrerupte.

Dar nu despre înființarea în 1965 a seriei a V-a  a Bătrînei Doamne, revista „Familia”, fapt clasat de istorie literară o să glosez, nici despre strălucita ei serie de critici și eseiști – Ovidiu Cotruș, N. Balotă, Gh. Grigurcu, mai tîrziu, Radu Enescu (primii doi, foști membri ai Cercului literar sibian  au cunoscut arhipelagul românesc al terorii), ci despre primul redactor – șef al noii serii, poetul Al. Andrițoiu. Împotriva opoziției unor culturnici ai vremii el a reușit să edifice la granița de Vest un proiect cultural mirabil.

Cu un prilej aniversar – în 2004 se împlineau 8 ani de la moartea poetului – „familiștii” l-au evocat atît în vatra sa, la Vașcău cît și la Oradea. În urbea de pe Crișul Repede manifestarea marcată de efectul idealizant al amintirilor a fost complinită și de lansarea unui volum, gest restitutiv salutar oferit de Marin Chelu, studentul meu de altdat. Aura sonetului (titlul antologiei) adună între coperți ofranda poetului virtuoz – vioară cremoneză a lirismului nostru – adusă  tiparului formei fixe a frazării inspirației… (au recurs la ea Shakespeare, Petrarca, Eminescu, Codreanu sau Voiculescu). M. Bradu, dramaturgul  m-a abordat atunci: – N-ai spus nimic… Știi că ținea la tine. Ofer acum un insert evocativ despre omul și poetul generos, magnanim, boier al sufletului, care te întîmpina mereu cu un surîs cuceritor pe chip, aliaj de bonomie și superbie grațioasă…

M-a onorat cu prietenia sa. Nu i-am fost intim, dar i-am fost alături de cîteva ori (ce tineri eram prin anii ‘60 ai veacului trecut,  eheu fugaces , labuntur anni…),  participând la cîteva din multele lui libații (vinul și femeia erau stimulii creației sale), l-am însoțit o dată, de abia descinsese de la București, în deambulările lui prin urbe în căutarea unei muze (era muncitoare la Arta Crișana). Poftirea la muiere era la el foarte puternică. Se manifesta presant, imperativ, ca atare am „vînat-o”, a sunat-o la telefon, era la bărbat, nu s-a lăsat învăluită în fiori ușori (cel puțin atunci), și poetul a fost invadat brusc de o rară abulie, prostație de-o grea melancolie… Altădată l-am învitat la o întîlnire cu studenții de la Filologie. S-a simțit excelent. Între atîtea cariatide spiritul lui a intrat repede în ebuliție. Le-a vorbit studentelor (numărul fustelor întrece la scor pe acela al pantalonilor în secțiile facultăților de litere). M-a întrebat ce să le citească, ce să le recite. I-am spus: – Ce dorești… Cum se va vedea selecția sa, deloc întîmplătoare definește ceva din figura spiritului său poetic, în care exceptînd derapajul proletcultist al începuturilor, livrescul filtrat de melancolie decide nota sui generis a lirismului său în care rafinamentul senzual e lichidul amniotic al scriiturii. Dacă nu face parte dintre primii zece poeți români din toate timpurile, aparține desigur, alături de G. Coșbuc primilor cinci tehnicieni ai versificației. Elabora cu facilitate, în orice condiții, pe un colț de masă, pe un petic de hîrtie (cred că doar M. Kiropol, fabulosul poet de la Chartres îl întrece în capacitatea de a versifica oricînd, sub orice pretext). Cîndva vor ieși la iveală multe poezii ocazionale, intimiste, rămase deocamdată în colecții particulare. A citit atunci din creația proprie, iar din poezia românească a ales Ion Barbu, nu Din ceas, dedus … ci Timbru: „Cimpoiul veșted luncii, sau fluierul în drum…” , cu strofa aceea despre întîia grație divin㠖 „Ar trebui un cîntec încăpător, precum/ Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;/ Ori corul grădinii de îngeri, cînd răsare/ Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.” Nu-l preocupau doar Evele cu trunchiul de fum… al poeziei ci și acelea reale. Apoi le-a întreținut pe studente cu O.Wilde. – Știi Balada închisorii din Reading? în traducerea lui N.Porsena, a insistat. – Da … E lamentația sfîșietoare a condamnatului în lanțuri, înverigat, deținutul din închisoarea ca o latrină, cel care și-a ucis ființa iubită și trebuia să moară. Traducătorul a redat admirabila melodiozitate prin rime interioare, în care Andrițoiu, orfevru al versificației se regăsea desigur: „Iubim prea mult sau prea puțin/ mărinimoși sau hoți/ ucizi plîngînd, ucizi tăcînd/ nepăsător de poți/ căci toți ucidem ce ni-i drag/ dar nu murim cu toți!”. Sandu Andrițoiu oricum nu va muri, e viu, deoarece supraviețuirea în postumitate e posibilă doar prin creație. A crezut în poezie, a fost pentru el forma de viață a unui boem incorigibil. O socotea nu doar un instrument, ci o soteriologie, precum unul din personajele lui M. Eliade. Dacă rînd pe rînd filosofie, morală, religie, profetism, revoluție, știință, tehnologie s-au dovedit falimentare, oferindu-ne atîtea decepții (toate metodele au eșuat în încercarea de a transforma omul) Andrițoiu, Orfeu modern, socotea desigur poezia un mijloc de salvare a ființei. A slujit-o neostoit cu sufletul său de trubadur modern. Cine i-a putut rezista lui, poetului, farmecului său indicibil?