Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

ISTORIE LA HUMANITAS (I)

de

Mircea MORARIU

Tom Gallagher

Furtul unei națiuni. România de la comunism încoace

 

Profesor la Universitatea Bradford, dovedind preocupări consistente pentru istoria Europei de Est, a regiunii balcanice și a României, Tom Gallagher este autorul unei consistente cărți consacrate scanării evoluției istorice a țării noastre în cei cincisprezece ani scurși de la abolirea formală a regimului comunist. Bazată pe o impresionantă documentare, pe o analiză serioasă a evenimentelor și o conspectare adecvată a felului în care au fost ele percepute de presa vremii, de analiștii politici din interiorul și din exteriorul țării, combinând acribia istoricului cu dezinvoltura gazetarului, cartea Furtul unei națiuni — România de la comunism încoace (Editura Humanitas, București 2004) este, după știința mea, prima încercare de a pune ordine și de a da o interpretare științifică, pe cât posibil neporsonală și neemoțională, unei succesiuni de acțiuni și întâmplări adesea contradictorii, câteodată chiar încâlcite ce au făcut să se dovedească, o dată în plus, în chip dureros și cu un preț considerabil că acea săvârșire fără desăvârșire pe care o diagnostica încă în 1907 Dumitru Drăghicescu (Din psihologia poporului român) s-a manifestat aidoma în intervalul cercetat, că șansa istorică dobândită odată cu Revoluția din decembrie 1989 a fost cu prea mare ușurință irosită, că s-a trecut uneori copilărește, cel mai frecvent însă în chip vinovat pe lângă o seamă de oportunități care, dacă ar fi fost valorificate așa cum s-ar fi cuvenit, i-ar fi asigurat României o cu totul altă poziție istorică, economică și socială în configurația internațională. Pe cale de consecință, neîmplinirile, frustrările, eșecurile ar fi fost mult mai reduse. Or, dacă valorificarea eficientă a respectivei șanse nu s-a produs, lucrul se explică, în opinia profesorului Gallagher, prin slaba calitate a elitelor conducătoare, prin debilitatea guvernărilor succesive care, fie nu au vrut, fie nu au putut, să îndepărteze elementele comunismului rezidual, elite ce se manifestă printr-un apetit destul de scăzut pentru reforma autentică în plan instituțional și economic, prin multiplicarea serviciilor secrete și o defectuoasă înșelegere a rolului și funcțiilor acestora, dar și prin molatica și neconvingătoarea reacție a societății civile. Românii par să se fi complăcut în a accepta devitalizați agitația cotidiană păguboasă din perioada 1990-1992, deriva ori stagnarea programată din intervalul 1992-1996, zvârcolirile unei coaliții eterogene, „cu spinarea frânt㔠care aflată la conducerea țării între 1997-2000 a contabilizat o serie nesfârșită de eșecuri și scandaluri și s-au mulțumit prea repede și prea ușor cu relativa stabilitate dintre 2000 și 2004, au vibrat ori chiar savurat naționalismul extremist și antisemit al lui Corneliu Vadim Tudor.

Cercetarea lui Tom Gallagher își dovedește soliditatea încă din primele pagini. Dar ei i se potrivește perfect următoarea observație a lui Neagu Djuvara: „În istoria contemporană, istoricul nu poate scrie o lucrare exhaustivă, definitivă și nici chiar durabilă, fiindcă nu are perspectiva necesară pentru a cunoaște urmările – e așadar, o imposibilitate absolută, iremediabilă; el este condamnat, prin însăși natura lucrurilor, să facă doar operă de cronicar sau de politolog, adică de «gâcitor» (cum ar zice Iorga) al desfășurărilor viitoare imeditate.” (cf. Există istorie adevărată?, Editura Humanitas, București, 2004) Preocuparea profesorului britanic nu se rezumă însă la o constata și înregistra o seamă de fapte, ci și de a căuta în istorie o seamă de explicații pentru conduita cel puțin bizară ale cărei costuri le suportăm cu vârf și îndesat din 1990 încoace. „România — scrie Tom Gallagher — nu și-a format niciodată o elită care să combine apărarea propriei poziții cu un efort autentic și susținut de a îmbunătății situația și perspectivele populației.” De-a lungul întregii sale istorii moderne, țara a cunoscut sisteme de guvernare ce au concentrat puterea în relativ puțini mâini. O înapoiere istorică evidentă a fost cu dificultate recuperată până la instaurarea regimului comunist, procesul în cauză neconsumându-se însă în chip satisfăcător la nivelul sistemului de guvernare, al decidenților politici. Verdictul lui Tom Gallagher sună sever și anume că până în 1938 „democrația românească fusese o adevărată parodie a noțiunii reale.” Totuși, notează autorul, „o nouă generație de lideri (ai PNȚ și PNL) care se obișnuiseră să colaboreze în anii dictaturii dintre 1938 și 1948, ar fi fost capabilă să construiască o democrație consensuală, cu condiția ca țară să fi izbutit să evite înghițirea de către imperiul comunist sovietic.” Or această condiție nefiind îndeplinită, ba, din contră, la putere ajungând un partid comunist care, pe măsură ce s-a întărit, a generat o oligarhie dictatorială ale cărei simboluri extrem de puternice au fost Gheorghe Dej și Nicolae Ceaușescu, evoluția țării a fost nefastă. Această etapă cu semn minus a condiționat negativ și ceea ce s-a petrecut din 1990 până la sfârșitul lui 2004. Tom Gallagher desenează diagrama unor evenimente ce definesc statutul de „națiune furată”. „Cartea aceasta – notează istoricul englez – încearcă să demonstreze că regimul condus de PDSR este ultimul dintr-un lung șir al cărui obiectiv principal a fost acela de a întări relațiile verticale de dominație și dependență personală, precum și de a descuraja solidaritatea socială”. Tonul critic la adresa partidului creat de Ion Iliescu, „arhitectul ieșirii României din comunism”, dar care „a jucat un rol-cheie în legitimarea unei noi oligarhii”, își află pandantul în judecarea la fel de severă și necruțătoare a slabelor performanțe ale guvernării exercitate de coaliția CDR-PD-UDMR și a regimului Constantinescu.

Ceea ce s-ar cuveni să-i pună pe gânduri, deopotrivă pe guvernați și guvernanți, este concluzia lui Tom Gallagher. Și anume că la capătul celor cincisprezece ani, țara se dovedește „slab echipată pentru a putea profita de prilejurile oferite de expansiunea spre este a UE” asta însemnând că mai avem mult până la atingerea limanului normalității.

 

Marius Oprea

Moștenirea Securității

 

Sagace și extrem de curajoasă investigația întreprinsă de Marius Oprea în tentativa de a-i identifica și aduce la lumină pe „moștenitorii Securității”. Demersul istoricului brașovean e cu atât mai de apreciat cu cât, așa după cum lesne s-a putut constata, instituții anume create spre a desluși trecutul și ramificațiile în prezent ale Securității, instituții care, teoretic, dispun de o bază logistică net superioară celei aflate la îndemâna unui singur om — e vorba de CNSAS — s-au dovedit ineficiente, au intrat în blocaje programate de care s-au slujit cei direct interesați în mușamalizarea trecutului. Teoretic, Securitatea, a cărei impresionantă organigramă e inventariată în primele pagini ale cărții, ar fi trebuit să dispară odată cu aneantizarea formală a patronului său politic, PCR. Dar, sub oblăduirea unei conduceri politice de sorginte comunistoidă, foștii securiști și-au revenit repede din șocul evenimentelor din decembrie 1989, continuându-și aproape nestingheriți și cu mijloace infinit mai subtile misiunea de „templieri ai națiunii.” Securitatea și slujbașii ei au depășit fără probleme serioase „criza de identitate” căci, arată Marius Oprea, încă din ianuarie 1990 „noile structuri de putere au înșeles foarte repede beneficiile utilizării capacităților specifice ale foștilor securiști, din momentul în care și-au simțit amenințată poziția prin reînființarea partidelor istorice în condițiile pluralismului politic. „Crearea la repezeală și în mare taină a celebrei UM 0215, iar apoi, în martie 1990 a Serviciului Român de Informații (SRI) au reprezentat prima oportunitate a recuperării și readucerii la matcă și la îndeletnicirile specifice a unei consistente părți a foștilor lucrători din „brațul înarmat al PCR.” Ei aveau să-și dovedească utilitatea în agitațiile de stradă din 1990, în compromiterea mitingului-maraton din Piața Universității, în mineriade. Multiplicarea până la șapte a serviciilor secrete, implicarea lor în afaceri murdare, obscure, multe cu iz de poliție politică întăresc senzația de timp înțepenit în negura anilor în care sinistra instituție miza pe instrumentalizarea fricii, senzație încercată de mulți dintre noi. Iar detaliul că recent, în ianuarie, odiosul Nicolae Pleșiță a declarat pe un imund post de televiziune că, din când în când, mai e solicitat să le dea câte o mână de ajutor serviciilor secrete de azi, afirmație ce nu a fost negată de nimeni, nici din SRI, nici din SIE, e de natură să întărească o atare senzație.

Acei ofițeri ori subofițeri ce nu au fost recuperați de noile dar puțin reformatele servicii secrete, și-au găsit locul în profitabile combinații economico-financiare ce au făcut din ei stâlpii unei economii de piață oneroase, pe stil latino-american. Cu documente și argumente, fără să literaturizeze, istoricul Marius Oprea probează că în miezul mai tuturor scandalurilor economico-financiare din perioada post-revoluționară, de la contrabanda ilegale cu petrol de pe clisura Dunării la falimentarea BANCOREX, de la afacerea GELSOR și căderea FNI la prosperitatea unor indivizi cu vocație „umanist㔠s-a aflat Securitatea. Scandalul Berevoiești a fost simptomatic pentru hotărârea cu care autoritățile Statului s-au înhămat la „secretizarea trecutului” tocmai din pricina temerii pe care stâlpii noii puteri o încercau față de aflarea adevărului despre regimul comunist și a relațiilor demnitarilor post-comuniști cu acesta. Căci, arată la un moment dat Marius Oprea, „Securitatea a intrat în Parlament, Securitatea conduce din guvern, Securitatea execută ordinele puterii în interiorul serviciilor secrete.” Securitatea s-a privatizat și, pe cale de consecință, „orice încercare de a-i destrăma imensa putere ocultă pe care a acumulat-o a fost sortită până acum eșecului.” Revelatoarea perioadă 1997-2000.

Neîndoielnic, are dreptate Andrei Pleșu atunci când în scurta prezentare de pe coperta a patra a cărții scrisă de un cercetător ce a cunoscut pe propria piele „binefacerile” Securității, observă că lucrarea „se citește.. cu un insolit amestec de îngrijorare și năduf.” Pe de altă parte, e sigur că astfel de investigații, întreprinse deloc pentru liniștea noastră, ar trebui să ne determine să ne lăsăm deoparte teama, comoditatea ori nepăsarea fiindcă e clar că nedecontarea până la capăt a fantasmelor trecutului aduce cu sine arierate ce împiedică găsirea unui prezent a cărui primă caracteristică s-ar cuveni să fie normalitatea.