Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

IDEEA

de

Ionel NECULA

Cioran și accesarea divinului

 

Așa cum a recunoscut adesea, Cioran a avut cu divinul raporturi încurcate, abrazive și contradictorii. Atît de contradictorii că exegeții s-au considerat îndreptățiți să-l treacă printr-un spectru larg de încadrări, din care n-au lipsit cele de nihilism și ateu.

De altfel, tonul fusese dat chiar de el, de Cioran, care în eseul consacrat lui Valery explicase c㠄orice nihilist, nu e decît un mistic blocat” și, desigur, incapabil de mîntuire („Exerciții... p.70) Ardoarea nihilistului se irosește în pozitivitatea lumii și se taie înainte de a se izbăvi într-un alt registru de referință. În textura acestei lumi părelnice, Cioran nu găsea divinului nici un loc de sălaș sau de veghe, iar dincolo de divinitate nu întrezprea decît prăpastiile Neantului. Azi mutul spre care s-a silit — cu speranță, cu fervoare, cu patim㠗 îl găsește gol, neînfiorat de presupusa ubicuitate a Absolutului. Înțelege bine dezamăgirea misticului, care-și vede credința nesusținută de prezența divinului, absent deopotrivă din structura lumii fenomenale dar și dincolo de marginile ei. „Misticul, mărturisește Cioran într-un dialog cu Sylvie Jaudeau, se simte părăsit, respins de Dumnezeu, amenințat de amărăciune spirituală. El se confundă atunci în plictis, în acedia, boală a singuraticilor, care comportă un aspect aproape demonic. Primejdia pentru ei nu este diavolul, ci vidul” („Convorbiri...p.194).

Cioran s-a considerat totdeauna „un mistique sans absolut”. Nu era religios, dar acorda religiei și credinței în Dumnezeu un loc fundamental în structura a ceea ce numea „conținutul interior”. Își recunoștea neputința de a crede, dar, în același timp, își declina calitatea de ateu, pe care mulți exegeți încercau să i-o atribuie. Era o enormitate și, atunci cînd a fost consultat de Ilie Mihalcea, fratele scepticului a răspuns foarte exact la această întrebare: „cei care pun problema în acest fel nu știu, după părerea mea, ce e acela ateism. Un om care aproape în fiecare pagină a lui vorbește de Dumnezeu, nu poate fi calificat drept ateu. pentru Emil a fost o zbatere de o viață întreagă („Jurnalul literar” nr.41-44 din decembrie 1995, p.2). Dar în acest „microinterviu”, Aurel Cioran mai spune ceva: „știu că Emil a citit de patru ori biblia. Care intelectual poate spune astăzi același lucru? N-a fost o lectură ca de roman, ci de lucruri care l-au pasionat în extremă măsură. Biblia  a fost pentru el o supralectur㔠(Idem).

Drama conștiinței panoramată de Cioran este drama generală a omului de după Cădere și constă în nesocotința cu care a renunțat la naivitatea pradisiacă pentru a-și asuma o conștiință vulnerabilă, cu o întreită adjectivare la cheie. Ascultând de îndemnul reptilin, omul paradisiac n-a devenit nici pe departe asemeni lui Dumnezeu, ci o biată ființă căzută în timp, în lume, într-o ontologie radical diferită, ostilă și înfricoșătoare, care l-a împregnat cu spaime și neliniști. Devenind încărcată, vinovată și nefericită (conscience malheureuse”, cum spunea Benjamin Fondane), conștiința i-a fisurat inocența primordială și l-a obligat să dea seama de hic et nucul  în  care-a fost expulzat. Apariția conștiinței, ne avertizează Cioran, a constituit „o izbucnire proimejdioasă în sînul lumii însuflețite, un scandal biologic” care a relativizat viața, a trecut-o din absolut în „pretext” („Tratat... p. 135-136). Să ne mai mirăm că prin această spărtură, prin aceast㠄pată de vid”, ființa adulmecă vacuitățile lumii și prezența divinului, că se matlasează cu prăpăstiile neantului și cu toate consecințele căderii post-paradisiace? Trebuie văzut însă, ieșirea din toposul lumii empirice și evadarea în imponderabil presupun, ca o condiție imperativă, o anterioritate a exercițiului sceptic, o cvasi-compromitere prealabilă a realului prin exersarea unei îndoieli genuine. În această privință, Cioran este așa de ferm că, pentru cei ce-i cunosc propensia pentru contradicție și paradox, consecvența arătată este aproape suspectă.

 

Scepticismul ca interludiu la evadare. Dac-ar fi să ne folosim de propria să disociere operată în cadrul scepticismului, ar trebui să admitem că nici Cioran n-a activat un scepticism „riguros”, întemeiat pe prohibirea certitudinii, pe „suspendarea judecății și abolirea senzațiilor”, ci unul „capricios”, „eretic”, pentru care îndoiala e o chestiune de criză. Chiar el a recunoscut, într-un dialog cu publicistul german Gerd Bergfleht din 1984, că nu este un sceptic autentic din cauza temperamentului său. Îndoiala sa a fost mai mult un balsam pentru disperare și-a fost împănată cu voluptate, „ceea ce nici un sceptic nu face” („Convorbiri”...p.116). Asuma o îndoială pasionată și cam de mîntuială, inconsecventă, care nu reușea să-l smulgă complet din captivitatea trăirii angajate.

Dar problema e alta: putea Cioran să ajungă la ideea de Neant sau de Dumnezeu pe calea scepticismului său lacunar și crispat, a îndoielii oscilante și ocazionale? Putea, firește, pentru că la ideea de divinitate se ajunge pe orice cale — prin observarea armoniei cosmice dar și a frăgezimii firului de iarbă. Nici Cioran nu ezită să răspundă afirmativ, doar că răspunsul său pare să țîșnească dintr-un geamantan prevăzut cu fund dublu. Prea slab pentru o îndoială consecventă, scepticul „capricios” acceptă s-o preschimbe într-o stare de imponderabilitate sau credință și să alunece într-un alt registru de sumare a misterului cosmic. Pentru scepticul „eretic”, starea extatică se află într-un raport direct proporțional cu deteriorarea celei de îndoială. Pe ruinele ei și pe presimțirea de cvasiepuizare a referențialului imanent se pliaz㠄fiziologia divin㔠a sfinților și „senzualitatea cereasc㔠a misticilor. „Cîn citim viața , îi mărturisea publicistului german Gerd Bergfleth, vedem că toți au trecut prin stadiul îndoielii: îndoială în privința lui Dumnezeu, în privința eficacității rugăciunii, în privința a tot. Nu rareori mistica este urmarea unei îndoieli explozive, a unei îndoieli care se anihilează pe sine. Această descărcare este în chip necesar legată de ieșirea din scepticism” („Convorbiri... p.118)

Dac-ar fi să vorbim despre o epistemologie cioraniană a misticii și sfințeniei, — desigur, una necimentată în toate articulațiile ei euristice — ar trebui să concedem că scepticismul și îndoiala constituie locul ei geometric. Toată desfășurarea ulterioară a gîndului cioranian, cu mirajul evadării într-o altă lume, una lipsită de deznădejdi și dezamăgiri, descinde, într-o formă sau alta, din deficitul de îndoială, mai exact din „descărcările” ci în alte oportunități subiective colaterale.

Cioran postulează apăsat asupra divagării din carcasa realului dar nu uită niciodată să precizeze că aventura în sine a mirajului implică, în forma cea mai imperativă, o interfață sceptică, un interludiu de îndoială devoratoare. În această privință, Cioran este așa de categoric încît chiar religiozitatea spiritului românesc — minoră formală și stereotip㠗 era derivată tot din seninătatea scepticismului nostru endemic, rudimentar și oscilant, incapabil de a credita evadarea din truismele acestei lumi.

Sigur, problema este complexă. Unde se poate evada din această lume bezmetică și torturată, căreia nu i te poți împotrivi decît prin resemnare și cvasi-pasivitate? Mai este ceva dincolo sau alături de această existență acaparantă, în care să ne înecăm spaimele, să ne odihnim însingurările și îngrijorările? Eckhart vorbea despre arca in mente (lada gîndită), dar, oare, aceasta, nu este prevăzută cu un fund dublu, cu o parte criptică la care nu se mai poate ajunge cu precaritatea mijloacelor noastre de înțelegere? Sunt mai multe fire care pornesc de la Eckhart, dar nu insistăm deocamdată asupra acestui aspect. Precizăm doar că Eckhart era misticul pe care Cioran îl convoca cel mai adesea și pe care îl considera „cel mai profund mistic al tuturor timpurilor, în mod sigur misticul cel mai mare al Occidentului” („Convorbiri...p.119).

Trebuie văzut, problema celui ce-a ajuns să resimtă realul ca pe un disconfort ontologic nu este mai bună cocoloșire în noimele lui ci găsirea unei breșe, a unei fisuri care să-i permită desfacerea din strînsorile „cercului strămt” pentru a plonja într-o altă dizmărginire, unde nebîntuită de frisoanele viețuirii în real. Reformulăm însă o întrebare pe care am mai pus-o: cine poate evada din această lume aluvionară, rigidă și leșietică, pe ce căi și, mai ales, cu virtuți arborate la butonieră?

Aici lucrurile se încurcă pentru că autorul „Sfîrtecărilor” recunoaște existența doar a două căi prin care cei exaltați se pot sustrage din siluirile lumii cauzale. Orice sceptic care și-a epuizat fondul de îndoială poate aluneca în mistică sau sfințenie. Altfel, statutul scepticismului a rămas același ca-n vremea lui Pirrhon. Îndoiala, absența  certitudinii, reprimarea dorințelor, abulia și inutilitatea alegerii rămîn constantele indelebile ale scepticismului din totdeauna. Nu determinațiile scepticismului s-au schimbat, ci consecvența în ipotecarea lor, aptitudinea de a zăbovi în îndoială, de a lîncezi în ea.

Am văzut, după felul cum se presistă în îndoială, după cum se exerseaz㠄suspendarea judecății și abolirea senzațiilor”, scepticismul poate fi „riguros” sau „ortodox”, de tip elenistic. dar și „capricios” sau „eretic”, cu o îndoială convertită în convingere. Aceștia din urmă și-au învins îndoiala și, ca urmare, pot să se „deschidă unor experiențe de un ordin diferit, experiențelor specifice spiritelor religioase mai ales” („Căderea...p.67). Versiunea modernă a scepticismului este Pascal, care n-a fost nici el un sceptic „riguros” sau „ortodox”. ci unul „capricios” sau „eretic”, cu o îndoială echivocă pendulînd între pirrhonism și fervoare mistică. N-a reușit să se fixeze deplin în nici una dintre cele două ipostaze, dar a rămas „un sfânt fără temperament” („Lacrimi...p.45). Intrezărise Neantul și nu se mai putea replica cu aceeași fidelitate, nici în canoanele îndoielii nici în cele ale Aquinatului.

Am insistat mai mult asupra dramei încercată de sceptic în raporturile sale cu Divinul tocmai pentru că reiterează în mult privințe, traseul urmat de Cioran. N-a avut puterea să-și convertească îndoiala în credință, dar nici n-a rămas fixat ineluctabil în ea. „E infinit mai meritoriu să crezi decît să nu crezi”, consemna într-o pagină din „Caiete” (vol.I., p.274), într-o formulare ce amintește de pariul lui Pascal. Mistica și sfințenia — ipostaze pentru îndoieli eșuate. Nu se poate spune că Cioran n-a încercat să-și trasgreseze îndoiala în certitudine religioasă. Uneori a avut impresia că a reușit și mulți s-au încăpățânat, la fel ca N.Steinhardt, „să vadă în el un creștin care nu se cunoaște” (Sanda Stolojan, „Nori peste balcoane”, p.23). Cioran recunoaște c-a fost, uneori, încercat de fervori religioase, c-a încercat să se statornicească-n credință, dar că toată zbaterea lui a rămas fără finalitate. „Mă cufundam în lectura misticilor, mi se pare chiar că-i înțelegeam; dar, cînd să fac saltul, ceva se împotrivea în mine” („Convorbiri...p.203). Există o explicație pentru această neputință a convertirii îndoielii în credință?

Există, o găsim chiar în enunțurile lui Cioran. Două sunt condițiile ce pot compromite îndoiala. În primul rînd este vorba de natura scepticismului cultivat. Cioran, am mai spus, n-a fost un sceptic „riguros”, „ortodox”. ci unul „capricios”, pentru care îndoiala a fost o chestiune de criză și de tensiune subiectivă. În al doilea rînd este vorba de o înțelegere mai specială a divinului și a raporturilor lui cu lumea. Din acest punct de vedere, Cioran nu este prea departe de Rozanov, care transcentraliza divinul, îl subiectiviza și-l privea ca pe o stare de spirit și de trăire intensă. Era convins că nu ajung la Dumnezeu decît cei ce-au străbătut întinderea realului și l-au asumat pas cu pas pînă la marginile lui cele mai îndepărtate. „Acel ce n-a epuizat lumea în zbaterile lui lăuntrice nu va ajunge niciodată la Dumnezeu. La limita dilatării cosmice a conștiinței se plasează E”, notează într-un gînd fugar din „Lacrimi și sfinți”.(p.37).

Adevărul este că scepticul de la Rășinari, dincolo de toate inconsecvențele procesate, n-a revenit niciodată asupra ideii cercului strâmt, care închide ființele într-o colcăială de trăiri empirice și-ntr-o imanență etanșă. Discursul cioranian, atît cît se poate reconstitui din fragmentele sale disparate, se tensionează  nestăvilit odată cu postularea dilatării cosmice a spiritului dincolo de lume și de timp, unde nu mai întîlnește decît neantul (echivalat de Cioran cu golul, nimicul, vagul, vidul, dar și cu haosul de început, de dinaintea intrării în forme și în individuație) sau divinul, considerat ca expresie pozitivă a nimicului” („Lacrimi...p.70). Evident, niciuna cele două înfundături antologice (neantul și divinul) nu duce la ateism, dar pot alimenta, după caz, fie starea de extaz mistic, fie reversul acesteia, starea de luciditate, care este „echivalentu negativ al extazului” („Demiurgul...p.20).

Ambele căi au ca scop ultim „despămîntenirea” spiritului, dezlegarea lui de precaritățile lumii și saltul într-un dincolo de cauzalitate, într-un inefalabil neîncercat de determinații spațio-temporale și de „mișmașurile cărnii”. Devenind încărcată, vinovată și nefericită, conștiința ajunge să se îndoiască de singularitatea acestei lumi și înceaecă tentativa unei evadări într-o altă zariște, nebîntuită de îndoială și de precaritățile realului. Cu îndoiala preschimbată într-un dor mistuitor de certitudini, misticul și sfîntul caută să-și găsească reazem și izbăvire dincolo de subîntinderile circumferinței care delimitează ontologia cercului strămt. Am spus și cu alt prilej: față de sfănt, care este un mistic iluminat de revelația divină, „misticul e un sfînt cu evlavia trecută prin metafizic㔠(I.Necula, „Cioran, scepticul nemăntuit”, Editura Demiurg, 1995, p.94). Și unii și alții sunt într-o legătură directă cu Dumnezeu, dar în timp ce sfăntul își anemiază energiile vitale și toate resursele sensibilității pentru a se dizolva în imensitățile Lui, misticul rămâne statornicit în sentimente prins în capacane și ademeniri empatice, emoționale căci, „intensitatea trăirii interioare la mistici e mai puternică decît la sfință („Convorbiri...p.272). Sfințenia se edifică pe ideea de purificare, pe dorința de a fi în Dumnezeu, nu „alături sau sub el”, în timp ce mistica „e nimbul oricărei culturi, justificarea ei ultimă. De aceea este ea dincolo de cultur㔠(„Lacrimi...p.78).

Ar mai fi de observat că, operînd cu această distincție, între mistică și sfințenie, Cioran o dispune pe mai multe planuri de relevare. Finalitățile urmărite, căutările, dar și mijloacele căutării, sunt toate diferite la cei doi făclieri ai absolutului . În timp ce prin exercițiul ascezei, sfîntul dobîndețe extazul și se pierde în Dumnezeu, misticul se-nfioară de tenebrele neantului, se vlăguiește-n delir și în exercițiul lucidității. Cum neantul este negativul divinului, luciditatea este și ea „echivalentul negativ al extazului” („Demiurgul... p.20).

Un observator mai avizat al fragmentelor cioraniene, Fernando Savater, se arăta neclintit în ideea c㠄e inevitabil să facem legătura dintre mistică și tema lucidității” (Eseu despre Cioran, Editura Humanitas, București, 1998, p.43). Evident, din această așezare în paralel putem desprinde similitudinile (vocabularul mistic comun, „inconfortul lingvistic“), dar și diferențele. „Mistica însoțește luciditatea, în majoritatea cazurilor, pînă la capătul drumului său destrămător de iluzii, dar și-l prelungește și susține cu ajutorul credinței într-o revelație salvatoare. Mistica e luciditatea plus – sau minus – o credinț㔠(„Eseu...”, p. 43).

În timp ce sfîntul se căznește să evadeze din lume și să obțină aptitudinea clarviziunii, misticul se străduiește să citească în „golurile care ciuruiesc textul lumii”, în interstițiile individualității ei. E o performanță la care nu ajung decît misticii trecuți prin actul trezirii, cei detașați și dezamăgiți de explicații pedagogice și apologetice. „A nu te lăsa înșelat, a te trezi înseamnă a constata pînă la ce punct orice explicație ascunde o apologie, orice coerență o înșelăciune; cuvintele pe care cel treaz le utilizează pentru a risipi iluzia nu sunt mai sigure și nici mai bine fundamentate decît acelea cu care se autoproclamă iluzia, dar, prezentîndu-se ca pură negație a celor anteriorare, pretind în mai mică măsură să dureze. Dacă s-a stabili la rîndul lor, vădind aceleași năzuințe către explicativ și coerență ca și cele anteriorare, ar fi un semn indubitabil că alt acces de febră a pus stăpînire pe cel vigil momentan și că treazul doarme iarăși” (Fernando Savater, op.cit.p.38).

Se vede ușor, toată paradigma se panoramează pe ideea ruperii spiritului de lume, dar în timp ce sfîntul evadează dincolo de ea și se adăpostește-n divin, misticul este atras de spărturile ei, de golurile ei negre pe care le asumă cu o luciditate desfăcută de binecunoscutele iluzii ale cunoașterii și explicației.