Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 2 (472) Februarie 2005

Mircea PRICĂJAN

 

ÎN DIALOG CU

 

Lucian Dan TEODOROVICI

„Eu sunt un adept al poveștii «clasice»”

 

Vara anului trecut, când s-a lansat colecția „Ego. Proz㔠a Editurii Polirom, Lucian Dan Teodorovici era prezentat în „caietul program” astfel: „Prozele lui Lucian Dan Teodorovici sînt poate cele mai serioase în comicul lor dintre toate textele tinerilor autori și, dincolo de derizoriul lumii pe care o surprind, te lasă pe gînduri, nici amuzat și nici trist, ci cumva melancolic”. Rândurile acestea, scrise de Luminița Marcu și Costi Rogozanu, au devenit, cred, arhicunoscute. La fel și afirmația autorului: „N-aș sta și-aș scrie liniștiti, visînd la nemurire, dacă familia mea ar suferi de foame”. Într-adevăr, dacă apuci să-l cunoști (fie și numai în/ din scris), Lucian Dan Teodorovici îți lasă impresia unui scriitor atipic pentru meleagurile noastre dragi.  Spun atipic și mă gândesc la acel soi de creator normal, „cu picioarele pe pământ”, care înainte de a fi scriitor este unul dintre noi, care ascultă muzica de azi și de ieri, care se uită la televizor cu plăcere (fără a-l vedea un pericol de moarte pentru „adevărata cultură”), care navighează pe net și citește de plăcere. Și care, dacă-i permite timpul și-l ajută inspirația, mai și scrie. A scris și publicat până acum proză scurtă, romane, piese de teatru (inclusiv radiofonic) și – dată fiind natura meseriei sale: cea care-i aduce bani, adică, nu aceea, eterică, de scriitor – îi ajută și pe alții să facă același lucru. Este redactor șef al filialei din Iași a Editurii Polirom și, dacă aveți curiozitatea, îi puteți găsi numele, în calitate de redactor, pe penultima pagină a aproape tuturor cărților tinerilor scriitori recent lansați la sus-pomenita editură.

Lucian Dan Teodorovici este – deși sunt convins că afirmația aceasta îl va stânjeni puțin și-l va face să nege cu modestie din cap – este, deci, un model de urmat pentru toți scriitorii: tineri și mai puțin tineri deopotrivă.

 

M. P. – În prefața pe care o scrie la volumul tău electronic „96-00. Povestiri” (Ed. LiterNet, 2002 – volum reluat în bună măsură în 2004 sub titlul „Atunci i-am ars două palme”, Ed. Polirom), Florin Lăzărescu spune despre tine următoarele: „Prin modul în care scrie, autorul pare să fi înțeles că nu e suficient să mânuiești ultimele tehnici ale narațiunii, ci și să ai ce povesti”. Cât de importantă este pentru tine povestirea, înșiruirea logică de evenimente, cu puține digresiuni eseistice?

L. D. T. – Începi cu o întrebare grea, dar mai întîi vreau să fac o precizare: e adevărat, volumul 96-00. Povestiri e reluat, în bună parte, în Atunci i-am ars două palme, ceea ce nu înseamnă că cel din urmă e compus din primul. În Atunci... am adăugat o serie de proze noi – o întreagă secțiune, plus, dacă-mi amintesc bine, alte cîteva disparate. Revenind însă la întrebare, ziceam că-i grea pentru că acum se vehiculează, insinuant, răuvoitor, următorul silogism: cine nu scrie cu, le numeai tu, „digresiuni eseistice”, adică cine se axează doar pe povestire e incult; scriitorii tineri se axează exclusiv pe povestire, fără respectivele „digresiuni eseistice”; deci scriitorii tineri sînt inculți. Nu vreau să mă opresc la caracterizarea asta și s-o combat, chiar nu simt nevoia, vreau însă ca, pornind de la ea, să observ că noii scriitori sînt primiți cu o anume aroganță. Și nu mă refer aici la o chestiune de vîrstă sau generație, ci la una de mentalitate: sînt scriitori mari, în vîrstă, care au știut să salute onest apariția tinerilor scriitori, apariție produsă în ultimul timp „ca val”, și alții, mult mai tineri, care au căzut ușor, fără a fi citit cărțile nou-apărute pe piață, în aroganța de care vorbeam. Scuză-mi digresiunea, fie ea și eseistică.

Cît despre ce spunea Florin Lăzărescu în acea prefață, să nu-l luăm în serios: a fost o convenție între noi, ca eu să-i scriu lui prefața la cartea de pe LiterNet, iar el s-o scrie la cartea mea, lăudîndu-ne reciproc. Am rîs noi doi, întotdeauna, de prefețele „de cumetrie” pe care le fac unii – și am încercat una, mărturisindu-ne totuși, public, jocul. Ne-a ieșit, de vreme ce uite, și tu citezi din ea. Dar că eu sînt un adept al poveștii „clasice” – e adevărat. Îmi place enorm povestea și opțiunea mea, fără să am ceva de obiectat în privința altor opțiuni, e să le-o spun direct, plăcut și, mai ales, natural oamenilor. Și mai cred că pentru a ajunge într-adevăr la performanțele astea, trebuie să fi citit enorm. Mi-aș dori mult să și reușesc să fac ce mi-am propus.

 

M. P. – Toată lumea e de acord că tânăra generație de scriitori nu poate fi socotită o grupare compactă. Totuși, aș spune că, în pofida tuturor diferențelor, un lucru îi leagă pe acești scriitori: pofta de a povesti, de care vorbeam înainte. Lărgind cadrul, crezi că proza curățită de orice „bruiaj” venit din câmpul altor arte ce folosesc cuvântul este acum „modul de combatere”, să-i spunem, a curentului memorialistic post-decembrist? Putem discuta despre o defulare a ficționalului?

L. D. T. – Nu. Cred că ăsta e un reproș – dar unul nu foarte obiectiv – care i se poate aduce prozei actuale, deși sînt mulți scriitori excepționali apăruți de curînd. Acela că vine în continuarea memorialisticii post-decembriste: de astă dată nu mai este memorialistica propriu-zisă, ci o ego-ficțiune. Multe dintre cărțile apărute în 2004, spre exemplu, sînt poveștile „de propria viaț㔠ale autorilor, uneori hiperbolizate, alteori vîrîte într-un corset al unei sincerități care poate deveni sufocantă și, în mod cert, supărătoare pentru unii care, dincolo de sex, droguri și băutură nu vor să vadă nimic în cărțile astea. Deși ele sînt, în fapt, forme de protest extrem, protest literar, violent, e adevărat, dar acoperind teme generoase, puternice. Problema e, cum spuneam, aceea că astfel de cărți, ego-ficțiuni, permit următoarea constatare răutăcioasă: „Da, au scris ei acum, dar să vedem cum trec de etapa asta, a povestirii propriilor vieți, să vedem cum fac ei ficțiune...”. Deci sînt de acord cu tine: într-adevăr, un element comun există, iar acela e întoarcerea la povestire. Însă deocamdată sîntem în etapa povestirii despre sine. Și asta probabil mai ales din pricina vîrstei.

 

   M. P. – În calitate de coordonator al colecției „Ego. Proză”, cum vezi evoluția de până acum a tinerilor prozatori și a tinerelor prozatoare de la noi? Întrebarea are în vedere și aspectul artistic, dar și pe cel al receptării avizate (care, știm, a oscilat între blamare și adulare) sau pur consumiste.

   L. D. T. – Eu sînt convins că mare, nu mică parte dintre prozatorii apăruți după 2000 vor fi importanți scriitori ai României – și asta tocmai pentru că au început să fie atacați, uneori cu înverșunare, încă de la vîrsta de douăzeci-treizeci de ani. Dacă scriau niște prostii, nimeni nu i-ar fi luat în seamă.

Aș reveni însă, pentru că mi se pare important prilejul pe care mi-l oferi pentru a lămuri niște lucruri, la prima parte a întrebării: nu sînt, deși s-a creat impresia asta, coordonatorul colecției „Ego. Proză”. Sînt redactorul-șef din Iași al Editurii Polirom (spun „din Iași”, pentru că există un redactor-șef al filialei bucureștene, Dan Croitoru), și mă ocup de colecție din calitatea asta. Și-ți spun și de ce țin la precizare: primesc, de multe ori, la telefon sau prin e-mail, mesaje de genul: „Da, m-ai respins, pentru că simți că-ți suflă concurența în ceafă. Dar lasă că ne întîlnim noi pe terenul literaturii mari” etc. Ideea e că eu nu resping, la fel cum nu hotărăsc publicarea unei cărți. Există, mai întîi, cîțiva referenți ai editurii, cărora le trimit cărțile și care recomandă sau nu respectivul volum pentru publicare. Apoi eu, luînd notă de părerea referenților, propun cartea Consiliului Editorial, care decide dacă este un proiect interesant sau nu. Știu că, trecută prin suspiciunea românească (de foarte multe ori justificată), explicația de mai sus se va citi altfel, dar chiar ăsta este adevărul. Mulți scriitori tineri care au publicat la Polirom știu deja asta. Prin urmare, coordonatorul colecției „Ego. Proz㔠este sistemul creat de editură, un sistem care este, orice s-ar spune, cît se poate de onest. Nu spun că în felul ăsta nu pot pătrunde cărți mai puțin valoroase sau nu ne pot scăpa autori care vor avea, mai apoi, succes. Spun doar că probabilitatea să se întîmple asta este mai scăzută, cît despre criterii „clientelare” – nici nu poate fi vorba.

 

M. P. – Cum vezi mai departe evoluția „contingentului” de prozatori și prozatoare din care tu însuți faci parte? Nu cer un pronostic exact. Mă interesează să aflu care crezi tu că vor fi tendințele viitoarelor proze scrise de cei apăruți până acum la Ed. Polirom.

L. D. T. – E bine că revii, pentru că de întrebarea anterioar㠄m-am folosit” pentru a explica ceva ce, cred eu, trebuia explicat de mult. Mai departe, reiau ideea, cred că mulți dintre ei vor fi deveni scriitori de primă mînă, printre cei mai importanți ai României (și, am curaj să pariez, nu numai ai României). Cred că vor intra pe atît de pomenitul domeniu al ficțiunii. Unii deja au făcut-o, Radu Pavel Gheo, T.O. Bobe, Florin Lăzărescu, Dan Lungu și alții, dar, vezi, ei sînt deja niște tineri „maturi”, trecuți de treizeci de ani. Tinerii-tineri, cei pînă-n treizeci, încă își scriu poveștile propriilor tinereți. Excepția, din cîte îmi aduc aminte acum și sper să nu lezez pe nimeni, e Ionuț Chiva. Căruia i se alătură, vei vedea curînd, un tînăr scriitor din Brașov, Silviu Gherman. Și ceilalți o vor face probabil. Iar eu sînt convins că talentul arătat acum n-au cum să și-l piardă.

 

M. P. – Lucian, ești redactor-șef la Editura Polirom. Cum se vede din această poziție apetitul românilor pentru literatură? Cu alte cuvinte: ce se vinde cel mai bine? Și, trăgând spuza pe turta noastră, cât de bine s-au vândut tinerii de care vorbim de la începutul acestui interviu? Crezi că se va întâmpla și cu literatura același lucru care s-a întâmplat cu muzica românească pe la mijlocul anilor ’90? Va începe românul să consume mai multă literatură scrisă în România?

L. D. T. – Primul lucru îmbucurător e că, dacă pînă prin 2000, beletristica de orice fel era neinteresantă pentru edituri, în ultimii ani, proza străină a devenit foarte interesantă. Biblioteca Polirom e o colecție mai mult decît cunoscută, cu vînzări extrem de bune.

Al doilea lucru îmbucurător e că există cărți ale unor tineri prozatori lansați anul trecut care au ajuns la al doilea tiraj sau care se apropie de epuizarea primului. Avem adică volume ce au depășit tirajul de 2000 de exemplare, ceea ce e deja foarte bine pentru un autor român de proz㠖 un asemenea tiraj îl face interesant pentru orice editură. Sigur că sperăm să ajungem la vînzările pe care le au străinii – și eu sînt convins că într-un an, doi, acolo vom ajunge. În orice țară occidentală, produsele autohtone se vînd mai bine decît cele străine, fie acest produs și literatura (sau mai ales literatura). Dacă tot ne îndreptăm către Uniunea Europeană, sigur că și din punctul ăsta de vedere mă aștept la o asemenea evoluție. 

 

M. P. – Te supun acum testului la care-i supuneți voi, în „Suplimentul de cultură”, pe diverși scriitori: ce pregătești cititorilor în acest moment?

L. D. T. – „Pe rol” am vreo trei proiecte: unul, pe care-l mărturisesc fără a-i fi cerut permisiunea prietenului meu Florin Lăzărescu, este un roman scris la patru mîini, cu el. Un roman, nu o culegere de povestiri. Să vedem ce iese. Poate-l terminăm anul viitor pe vremea asta, dacă reușim s㠄ne adunăm” în weekend-uri. Al doilea e un roman propriu și personal, pe care-l coc în diverse carnețele de vreo trei ani, dar din care n-am scris încă nici un rînd pe calculator. Cum eu consider că m-am apucat de scris la o carte abia după ce scriu prima pagină Word din ea, reiese că am ceva probleme cu acest al doilea proiect. Deși, cum spuneam, am cîteva carnețele în care sînt culese numeroase idei, personaje, situații, plus ideea centrală. Sînt convins însă că atunci cînd o să mă apuc să-l scriu, carnețelele îmi vor fi mai puțin de folos, curiozitatea mea împingîndu-mă să duc personajele în cu totul alte întîmplări decît cele preconizate acum. Așa mi se întîmplă. În fine, al treilea proiect e o carte de teatru: am deja trei piese, îmi mai trebuie două. Asta cred c-o să fie gata mai repede.

 

M. P. – În încheiere, întrebarea de „Oracol” școlar, la care trebuie să răspunzi simplu, fără nici o argumentare. În afară de tine (desigur!), pe ce alt scriitor tânăr mizezi mult în viitor? Dă, te rog, un singur nume.

L. D. T. – Nu pot să dau un singur nume. Nici măcar numai două. Crede-mă, e imposibil: nu-i vorba că se supără unul sau altul, e vorba că fiecare îmi place dintr-un punct sau altul de vedere: cred că Ionuț Chiva va ajunge un mare scriitor, fără a fi dat, deocamdată, capodopera, cred că Radu Pavel Gheo este un scriitor de „fantasme” minunat și un publicist asemenea. Cred că Florin Lăzărescu este un prozator cu un umor ce va deveni de referință (dar nu numai umor, pentru că scrierile lui au și acel substrat care le asigură prezența în raftul unu valoric), cred că Petre Barbu, un optzecist întîrziat, dar pe care eu l-am descoperit, din păcate, doar de curînd, este deja un mare scriitor, cred că Bogdan Suceavă e unul dintre puținii care, pe lîngă plăcerea de a studia, are și talentul de a ști cum să se folosească de cultura lui în proză fără să epateze... Și e extrem de greu să mă opresc aici, aș mai aminti vreo zece nume. Nu spuneam la un moment dat că eu cred în talentul multora dintre scriitorii ce au apărut după 2000? Sînt convins că o dată cu acești scriitori se va crea breșa aceea spre Occident la care visăm de multă vreme.

 

Iași – Oradea

4 februarie 2005