Nr. 2 (472) Februarie 2005

Efemerida

te extrag din rânza necunoscutului, din pagini web şi CD-playere

te culeg precum praful solar de pe orbitele memoriei

– clădită fibră cu fibră în nervii mei –

din aerul care te înconjoară construiesc punctul fix

spirale de timp aşez la temelia fiecărei respiraţii

combustia mea, ţiţeiul arab, uraniul:

             mirosul de păpădie-al urechii

             aroma de pământ proaspăt arat

ca valul mării proptindu-mă în carnea vibrândă

visându-te deşi eşti aici ca o flacără pe care-o sugrum cu braţele

cu toate celulele în stare de atac

te-aştept cum aşteaptă grâul să fie secerat de coasă

ca mielul flămând păscând la picioarele zeiţei care-l va aşeza pe altar

refugiindu-mă

de viscolele care curg

dinspre eternitate

am învăţat că şi moartea este o ascensiune fascinantă

cu aripile muiate în

realitatea ce ţi s-a dat

Scara spre cer

cuvinte cu urme de gloanţe, de sârmă ghimpată

îmbibate cu sânge, cu molozul exploziilor

dumnezeieşti şi lumeşti

mirosind a mlaştini şi a dughene

strălucind în lumina de la-nceput

mă copleşiţi cu aura voastră misterioasă

de ce tremur, de ce cad în extaz

cu o teamă de adolescent ca în faţa primei file albe

îmi sfâşiaţi cămaşa îmi tăiaţi o bucată din piele, din carne

îmi faceţi în suflet un triunghi, o fereastră precum gaura cheii

pe unde se scurg înlăuntru ochi de tot felul

şi prejudecăţi nesfârşite

eu am aşezat între voi o scară

să urcaţi spre cerul lui Dumnezeu

Fără sfârşit

mă extrag din trecut cu penseta

din oxizii istoriei

să nu se frângă firul fragil — rădăcina de aur

cu degetele vindecătoare ale unui vers mă aşez pe un prag nou

cu un descântec vechi mă dezrădăcinez din gheţuri

din situri de frunze şi nămoluri oarbe

arunc nisipul pustiurilor

zgura de stele arse

scrâşniturile asteroizilor care mă ocolesc

ochii mi s-au lipit de dealul pietros cu mult înainte de naştere

străvechea iubire de aer de soare şi frunze

înscrie în pământ semne

făcându-mă nesfârşit

precum timpul

Trecere

jos: negre puroaiele

şi perlele

eu fântânerul săpând în argila cuvintelor

pe inimă calc, pe inima ca un prag şiroind

sub rădăcinile captive în magma duhnind a celuilalt veac

muşc din viitor o halcă incoloră

cât mai mare dacă se poate

să o zdrobesc între măsele cu sânge cu tot

s-o introduc în pântecul unei foi albe

prea greu e pământul din mine

prea roase sunt curelele sandalelor

alunec pe jgheab la vale cu toată greutatea înălţimilor

adânc în mine sap o fântână

şi apa e limpede şi apa e neagră

plutesc în ea în prea reci bulboane

cine-a croit-o cu târnăcop negru

cine mi-a pus în mână această unealtă

şi mi-a strigat să sap mai adânc

soarele era la răsărit

îi simţeam în ceafă respiraţia cu miros de iederă arsă

când m-am întors

era

la asfinţit.