Nr. 2 (472) Februarie 2005

Gittai István sau adâncurile unei palme

Toanele dimineţilor, poftele prînzurilor, înţelepciunile crepusculului se tot adună în timp; aluviunea creşte, creşte, şi dintr-odată poetul începe să simtă nevoia de altceva. Să rămînă sentimentul, să-i rămînă miracolul cuvîntului, muzica rîndurilor şi totuşi, să nu fie chiar poezie: îi vine cheful de proză. De proză scurtă. De o vreme l-a ajuns acest dor şi pe Gittai István. A început să-şi scrie memoriile. Romanul fluviu al unei vieţi.

Dar poate să fie apa oricît de mare şi adîncă, tot din picături se compune. Şi Gittai a ales „calea” picăturilor: o frază din negura deceniilor, un zîmbet, o lacrimă a cuiva de mult dispărut, mirosul toamnelor de odinioară, izul unui vis cîndva visat, flori de primăvară, căldură de vară, parfum de zăpadă. Oameni, cuvinte, dorinţe şi împliniri din anturajul unui copil, al unui tînăr, al unui bărbat în toată firea. Şi iată, din aceste picături s-a şi închegat fluviul.

A avut grijă Gittai nu numai de cititori, dar şi de criticii riguroşi – i-a ferit de bătaia de cap să mai caute denumirea adecvată a genului literar practicat de autor în volumul  Floricica boemă (ediţie proprie, 2004) şi îşi defineşte singur genul: proză de-o palmă. Bineînţeles nu (numai) la propriu, ci în primul rînd la figurat: o palmă măsurată în adîncime, o palmă pe care poţi ţine chiar lumea. Căci reflecţiile, impresiile, amintirile lui Gittai nu sunt numai ale lui: fiecare dintre noi am avut copilăria, tinereţea noastră. Şi ne recunoaştem în această apă curgătoare, care ne cuprinde, ne alintă şi, oricît de adînc ne scufundăm, putem respira uşor; da, este mediul nostru natural, este mediul condiţiei umane.

În trei

Degeaba ne-am străduit toată dimineaţa, balonul n-a vrut să se ridice cu noi. Cam pe la prînz s-a iscat o adiere de vînt şi mie mi-a venit ideea să ne plimbăm mai degrabă cu barca pe lac. După puţintică tevatură ne-am schimbat şi am pornit spre lacul cu care eu am avut deja nişte strînse legături familiare. A durat vreo trei ani şi trei zile pînă ce am ajuns pe jos la lacul cu apa adunată din gheaţa topită a gheţarilor. Odinioară, Măicuţa Mea îl alinta cu „al meu mai scump copilaş” şi s-a scăldat în lac cu atîta voluptate, încît pudicul meu tată a roşit de tot ce a văzut. În loc de caravelă la debercader am găsit o nenorocită de barcă zgribulită. Arăta a cîine fără stăpîn, piele şi oase, care de foame nu reuşeşte nici măcar să-şi deschidă ochii. Pînă ce eu mă tot sfătuiam cu mine, cum am putea o remedia cîtuşi de puţin, Iubiţica mea s-a lepădat de haine şi a intrat în apă, scoţînd nişte ţipete de plăcere. Parcă ar fi fost în transă. Parcă şi-ar fi ieşit din toate minţile, rămînînd doar cu sentimente. Dacă eventual nu ar fi fost un lac cu apă dulce, Iubiţica s-ar fi transformat imediat în delfin. Puteam s-o plîng pînă la adînci bătrîneţi. Ce noroc, Iubiţica a rămas femeie. E drep că nu mi-a dat nici o importanţă. Parcă nici n-aş fi fost de faţă. S-a scăldat în apă cu atîta neruşinare şi provocare ca o Leda-Lebădă. Precum odinioară pudicul meu tată, şi eu am roşit. N-a ţinut însă mult, că mi-am revenit şi m-am aruncat şi eu în apă. Imediat m-a luat sentimentul. Am îmbrăţişat în acelaşi timp două, şi două m-au adorat şi pe mine. De parcă în aceeaşi clipă am fi plutit şi cu balonul şi cu barca.

Oferta din pom

Tînărul firav a stat la o masă din colţ, a împletit şi după fiecare al douăzecielea ochi a zîmbit. Iar din sfert în sfert de ceas a sorbit din sucul galben şi atunci îşi ridica şi ochii. Ca unuia care ştie să zboară sau este confidentul lui Dumnezeu, aşa arătau ochii şi obrazul: plini cu plutire şi cu siguranţă de sine. Dacă n-ar fi fost nenorocitul acela de termen, l-aş fi privit cu drag săptămîni în şir. Dar în loc de adoraţie am fost nevoit să-mi iau inima în dinţi. Am mers la el şi i-am oferit un rol într-un film. „Şi despre ce va fi vorba în film?” – m-a întrebat cu tonul aproape înjositor de natural. „Încă nu ştiu” – am vrut să-i spun, dar noroc că n-am zis, fiindcă aş fi putut strica totul între noi. „Păi despre candoarea ferigilor. Şi tu ai juca rolul Vîntului” – i-am răspuns dintr-o răsuflare.

Băiatul n-a mai întrebat nimic. Degetele-i se mişcau automat. Totuşi am observat o schimbare mititică: numai după treizecişidouă-treizecişitrei de ochiuri s-a apucat să zîmbească. Din acest semn trădător am dedus că poate totuşi l-am atins cu oferta mea din pom.Deoarece nu numai scenariul nu este încă scris, dar nici n-am habar cam pe unde vine studioul de filme.

Completarea piramidei

Cînd am ajuns şi eu în grupul de turişti, am găsit deja o mare familie, bine-nchegată în autobuz. Fiecare a avut locul şi rolul său, ca şi cărămizile într-o arcadă. Ar fi de prisos să povestesc privilegiul fiecăruia, spun doar atîta că au vrut să completeze cu mine o cărămidă căzută din piramidă. Am primit locul de lîngă neicuţa Ciupercaru, locul care de-a lungul vremurilor i-a aparţinut Hangiului trecut în nefiinţă. Cum a pornit cu noi autobuzul, nea Ciupercaru a adormit şi nici nu s-a trezit decît la primul popas, ca să-şi facă treaba mică. M-am îndepărtat de grupul ciorovăitor. Mă plictiseam. Părea că n-am reuşit să ajung la numitorul comun cu acest altfel de sfîrşit de săptămînă. În fond mi-a plăcut că nimeni nu s-a agăţat de mine, nimeni nu m-a hărţuit cu fel de fel de întrebări. M-au lăsat în pace, în voia plictiselii mele.

La al doilea popas am procedat exact la fel. Am păşit prin iarba înaltă a pajiştei montane. În jurul meu zburdau fluturii. Din cauza polenului inhalat şi a soarelui strălucitor am strănutat zdravăn. Dintr-odată m-am trezit imponderabil, mi-a venit cheful de a striga şi fără voie am scos nişte sunete asemănătoare cîntecului alpin. Atunci înca n-am avut nici cel mai mic habar că acest gest a însemnat felul meu de a deveni cineva în acel grup.

Vremea cinei

După ce i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru ideea primită de la el, am căzut pe sacul cu cartofi, ca singur-singurel să reflectez asupra iernii viitoare, care după anumite semne se anunţa mai crîncenă şi mai necruţătoare decît toate iernile ultimilor ani.

În primul rînd: în interesul ocrotirii seninătăţii mele, fiind cea mai de preţ avuţie, zilnic am să trec pe la gară şi o să mă prefac că aştept sosirea verii. Şi o să am foarte, foarte mare grijă ca nu cumva să pară din greşeală a mimare. Voi sta pe peron cu convingerea sfîntă că vara trebuie să sosească în decembrie, cu rapidul de seară.

În al doilea rînd: tot ce voi vroi să comunic o voi face în nişte fraze simple: De unde atîtea curbe? Gata cu lumina! Nu trageţi! E fundătură, domnule. Fă-te zîmbetul meu! Aceste fraze ar suna de parcă aş ascunde ridicarea potului cel mare.

În al treilea rînd: voi sta în permanenţă la pîndă să prind toate sufletele mercantile din jurul meu şi să le agăţ pe cuier ca nişte pălării, umbrele, parpalace; să atîrne acolo în voie în vecii vecilor.

În al patrulea rînd: dacă totuşi vara ajunge în decembrie, cu rapidul de seară, am să mă apropii de ea cu paşi hotărîţi. Îi scot din mînă valijoara cu miros de caise, am s-o ajut pe Domnia Sa Vara să se urce în căleaşca de pe tabloul în ulei. Din clipa respectivă aş începe să risipesc în neştiinţă potul cel mare: la scăldat, la jocuri cu mingea şi la seceriş fără probleme.

În timp ce m-am delectat cu astfel de bazaconii, sacul cu cartofi de sub fundul meu s-a făcut doar jumătate. Al dracului de îndemînatic hoţul care a reuşit să fure juma’ de sac de barabulă de sub mine. Ce-i drept e drept: rolul meu nu este al paznicului de cartofi. Şi totuşi, unde au dispărut? I-o fi înghiţit pămîntul, sau voi, suflete atîrnate pe cuier, mi-aţi făcut toate astea? Nu mă mai chinui cu alte întrebări. Din seninătatea mea hibernală mai pot să mă sui pe dealul de lîngă oraş, să fac un foc din deşeuri şi să torn cartofii rămaşi în flăcări. Pînă ce se vor coace, sper să apară şi boschetarii, copiii străzii, maidanezii şi ne vom ospăta ca o imensă familie.

Dealul pe care l-am moştenit

Pentru a simplifica toate demersurile de moştenire, foarte isteţ gîndit, eu mi-am ales dealul. Să fie ale lor pămînturile, păşunea şi pădurea, să le cultive cu cît mai mare spor. E de ştiut că eu de la început nu stau în aceeaşi căruţă cu ei, deoarece pe mine odinioară m-au pus pe tren. Aş putea spune că cei de sus mi-au stabilit drum în altă direcţie. Anunţul meu a fost primit de cei din jurul mesei familiale cu mare uşurare. E lesne de înţeles, aşadar nu va lipsi decît o feliuţă din tortul mare. Am semnat procesul verbal întocmit de avocat şi am ieşit în curte. De acolo în grădină, iar peste păşune şi mai departe, pe deal, care începînd de azi în mod oficial este al meu. Ce-i drept e drept, de cînd mă ştiu am simţit că acest deal îmi aparţine exact la fel ca şi bunicului. Şi pe la noi se obişnuieşte că, dacă cineva moşteneşte ceva, se apucă de planuri: că va cultiva cutare, că va ţine cutare, că va construi, va face, va drege şi aşa mai departe. Ori va scăpa de azi pe mîine de toate nenorocirile şi va călători sau va bea toţi banii. Mie nici prin cap nu-mi trece să fac aşa ceva. Trebuie să posed eu acest deal. Nu numai pentru gîndul în sine, dar şi de gura lumii, să se vadă că nu sunt eu fişte-cine, am şi eu cîte ceva. Dar în primul rînd de aceea am nevoie de acest deal pentru că are o panoramă splendidă. Gîndiţi-vă numai: cîţi din semenii mei nu au nici un fel de panoramă! Îşi trăiesc viaţa în gropi sau îngrădiţi de pereţi. Nici nu e de mirare dacă balamucul e plin de-alde ăştia.

Deci, acum, că şi pe hîrtie îmi aparţine dealul, pot porni cu sufletul împăcat în căutarea pietrei, care nu este atît de mare să n-o pot căra pînă sus, dar nici nu este atît de mică să se rostogolească uşor în vale. Deoarece e de ştiut, că şi pentru mine piatra este întruchiparea eternităţii, indiferent dacă este calcar sau granit. Şi la fel nu are nici o importanţă dacă va fi sculptată ori ba piatra mea, care odată va ajunge aici din propria mea voinţă liberă.