Nr. 2 (472) Februarie 2005

Reciclare

I

Aprinse veioza. Până atunci intrase destulă lumină prin cele două geamuri pe care le avea în faţă. Ar fi preferat să scrie în starea de spirit pe care i-o întreţinea lumina solară. Strălucirea îmbâcsită a veiozei avea să-i fie pedeapsa pentru că pierduse dimineaţa...

Îşi puse totuşi ochelarii. Se uită la reproducerea după Dali din spatele său. Se gândi că nu-i place „Persistenţa memoriei”, că ar fi preferat „Lebede reflectând elefanţi”... Se-ntrebă o clipă dacă i s-ar fi putut urî şi de „Lebede...”, dacă „Persistenţa memoriei” îl plictisea prin sine sau pentru că o privise prea mult. Se gândi în aceeaşi clipă să scrie întrebarea, dar pierdu ideea încercând s-o formuleze... Sub tablou atârna un crucifix, al cărui Hristos se trezea în fiecare dimineaţă altfel. Când l-a primit, era senin, contopit cu crucea, fericit de perfecţiunea suferinţei Lui; a doua zi stătea să cadă, ţipând stins; a treia zi era deja îngropat în culoarea impersonală a peretelui. În stânga era uşa, în dreapta, biblioteca. Iar la mijloc urma să pună o fotografie. Poate a altcuiva, poate chiar pe a lui... Sau e de prost gust să umple toate spaţiile goale?

Crucifixul de lemn întunecat şi geamul cu rame albe îi trezeau întotdeauna sentimente ciudat amestecate. Curtea nu era niciodată luminată prin faţă, fiind închisă de clădire pe toate cele patru laturi. Lumina pătrundea lichidă, excretată, înstrăinată de sursă. Prin geam, fluidul cu miros de junglă părea căldicel. Cafeniul curţii semăna cu nuanţa sângerie a Hristosului de lemn. Dincolo de geam era un Eden negru, cu Pomul Cunoaşterii palid. Palid şi frumos. Dar numai pentru că era în milocul acestei curţi. Fără buruienile din jur, fără clădiri, fără oraş, fără el – cel care-l privea de după geam – arborele ar fi fost o excrescenţă a pădurii, un trunchi care putea să nu fie văzut niciodată.(Ce golit de sens e acest „niciodată”. Dacă ar fi scris vreodată că arborele din curte era palid, probabil şi l-ar fi imaginat în culori pastelate. Dar ca să transmită mesajul lui „niciodată”, ar fi trebuit să ucidă pe cineva.) Şi dacă nu ar fi fost văzut niciodată, filozofii şi copiii s-ar fi îndoit de existenţa lui... Se gândi că totuşi Schopenhauer nu avea dreptate: ceea ce ochiul nu vede există, dar nu are sens. Vru să scrie, dar cuvântul „sens” îi păru şi el lipsit de pregnanţă şi abandonă.

Afară se făcu tot mai întuneric, aşa că trase obloanele peste imaginea curţii. Lumina becului părea să apună lent, dând culorilor acea căldură care deosebeşte sepia de negru. Se uită la căştile de pe masă, vechi dar bune, şi la ochelarii pe care după câteva luni îi simţea deja prea slabi. Nuanţa luminii electrice îi aminti de după-amiezele de vară: aceeaşi senzaţie deprimantă de artificial, aceeaşi impresie de efect cinematografic. Dar nici un soare şi nici un bec nu avea lumină vidă. (Încă un cuvânt gol...) În copilărie însă avusese o jucărie care îi arăta spaţiul gol, neumplut nici măcar de întuneric. Era un fel de binoclu în care se aşezau diapozitive. Când era gol, arăta un peisaj format dintr-un cer alb, abstract dar impur şi o zonă neagră în partea de jos. La vremea aceea peisajul acesta îl fascina şi îl speria, dar nu pentru că era ceva inedit. Dimpotrivă, îl văzuse în câteva locuri: la marginea oraşului, unde se afla un şir de garaje, cu un câmp în spate, imagine din care se vedeau numai colibele de tablă şi cerul alburiu căscat peste ele; în alt colţ al oraşului, la un gard din plăci de beton ce masca probabil hale scunde. Dar fâşia aceea întunecată ar fi putut fi orice, ar fi putut să fie o pădure la orizont, un zid în spatele căruia se jucau copii anonimi, cu feţe proletare, un gard de sârmă al unei grădini cu buruieni.

Între timp, Hristosul de pe cruce privea tot mai dezolat obloanele trase. Simţi o ameţeală care era probabil somnul. Se culcă iarăşi la altă oră decât ar fi vrut. Privirea Lui era tot mai tulbure.

II

Simţi atunci, ca de multe alte ori, că a uitat tot ce s-a întâmplat în ultima vreme, că toate amintirile pe care le mai are se leagă de evenimente care au avut loc cu ani în urmă. Fiecare amintire era însoţită de greaţa pe care o dă oboseala extremă. Raţiunea lui, speriată, se ferea să analizeze amintirile, deşi era oarecum tentant. Îşi dorea să fugă, să se cufunde în somn până când toate astea aveau să se termine. Adormi, dar gândurile îl urmau în vis, aşa cum un împărat chinez fusese urmat în mormânt de o armată de lut. Se simţea privit, iar apoi tras de mână şi aşezat pe o suprafaţă tare, plată, care îl ridică brusc, aşa cum balanţa ridică talgerul mai uşor. Tresări, dar adormi repede. Visă că se trezeşte, se scoală din pat şi se aşază la masă. Îi vin idei noi: Hristosul de pe cruce avea să fie naratorul, iar stiloul de pe birou putea fi comparat cu o axis mundi. Da, un substrat mitologic ar fi potrivit. Vrea să scrie, dar meditaţiile îl deturnează din nou.

Fu trezit de un zgomot înfundat, un fel de ciocănit pe ceva moale sau o mişcare ritmică ce provoacă o undă sonoră în apă. În spatele sunetului simţi o prezenţă, ceva viu care umplea camera. Era o imagine amorfă, totuşi monstruoasă, care nu voia să-l rănească, ci numai să fie acolo, să-l terorizeze. Deasupra lui plutea un punct de lumină neagră. Era poate o armă, poate un panaceu, dar era foarte departe. Se strădui să se concentreze numai la acel punct, să uite de prezenţa din jur. Reuşi, în cele din urmă, iar camera, deşi întunecată, deveni vizibilă.

III

A doua zi se trezi obosit. Gândurile din vis i se continuau şi realiză abia după un timp că e treaz şi că priveşte drept înainte, fără să vadă ceva. Glasul interior repeta aceleaşi cuvinte, ca şi cum ar fi avut trac în faţa camerei. Gândirea în schimb o luase mult înainte, continuând, tot în gol însă, mersul demonstraţiei. O dată ce se dezmetici nu mai putu să înţeleagă ce îşi tot repeta. Părea să fie „Sunt aici, da, da, sunt aici...”

Dar ce visase? Se făcea că se uita prin geam la o curte interioară, înconjurată de ziduri cenuşii, părăginite şi acoperită de o iarbă crudă şi rară. Încercând să iasă din curte găsi un culoar cu un perete dărâmat. Rămăşiţele sale- sculpturi romane reprezentând plante şi amoraşi, înşirate pe margine, ca la o expoziţie. Peretele întreg era format dintr-un şir de nişe, sau poate camere minuscule ale căror uşi fuseseră smulse. Intră în câte una, timid, cu ochii holbaţi, aproape tremurând, ca şi cum ar fi explorat un spaţiu obscen...

... Ajuns la etajul al doilea, văzu pe fereastră aceeaşi curte, care acum aproape că atingea pervazul. Se plimbă pe coridoare fără să audă vreun sunet, nici măcar ecoul paşilor săi. Găsi săli cu uşile smulse, cu băltoace pe jos, cu apa curgându-le pe pereţi. Coridoare cu ferestre uriaşe, dar prin care abia intra lumina. Continua să caute, să exploreze.

... Coborând în pivniţă, găsi un nou coridor. Părea să fie scara unui bloc. O bătrânică trecu pe lângă el vorbindu-i (nu înţelegea sau nu ţinea minte ce), dar fără a-l privi. Fiinţa aceea aplecată, cu chipul de un alb fotografic, deschise uşa unui apartament: prin ea se vedea o curte betonată imensă, cu un cer tot de culoarea betonului. În curte se afla o ridicătură, un cub, cu o scară metalică şi un capac de canal. Bătrâna urcă scăriţa şi dispăru în gura de canal, dând de înţeles că acel spaţiu oarecum subteran era locuinţa ei. Iar el o compătimea, sau mai bine zis era pătruns de acel miros depresiv al precarităţii, ca şi cum el însuşi ar fi locuit în acel bloc de canale...

... Subsolul propriu-zis era plin de bârne. (Nu era clar dacă formau un schelet sau erau pur şi simplu depozitate acolo. Trebuia să fi fost o pivniţă, deşi semăna a pod...) În mijlocul bârnelor, într-o beznă adâncă, pluteau două trupuri. Erau goale, albe, perfect luminate pe toate părţile. Trăsăturile lor erau estompate, iar genul – imposibil de distins. Păreau nişte crochiuri tridimensoinale. Se mişcau, se priveau cu un fel de tandreţe, treceau probabil printr-un ritual... Restul nu şi-l  mai amintea clar, ţinea minte numai tensiuni şi noduri viscerale...

... Coborî o scară cu trepte mărunte. Se pomeni pe o stradă cunoscută. La capătul ei se urcă într-un tren. Văzu apoi vagonul negru din afară, ca din zbor, văzu cum cotea...

... Se afla într-un tramvai alb. Trecu pe lângă o clădire cu multe etaje, din  care nu văzu decât o faţadă compactă, cu firide, fără uşi, geamuri sau balcoane. Construcţia ocupa întreaga stradă...

... Coborând din tramvai, ajunse pe o alee cu arbori şi case vechi. Se văzu din spate, înaintând lent şi dispărând la orizont, între marginile străzii care se uneau ca într-o pictură în trompe-d’oeil. Auzea finalul sonatei „Furtuna” de Beethoven, ca ţi cum ar fi fost genericul unui film lacrimogen...

Când se dezmetici din cercetarea visului, se simţi lovit de un fior, ca atunci când, visând răcoare, se trezea chinuit de căldură. Era acea tensiune care îl scutura din când în când, acel nod visceral, acea senzaţie pe care îi venea să o salute, aşa cum Ivan Ilici îşi saluta durerea când o regăsea. I se făcu dor de somn.

Simţi apoi o sufocare plăcută... I se păru penibil pentru o clipă, dar îi era imposibil să se concentreze asupra sentimentului.

Se ridică din pat şi ieşi pe un hol îngust, în capătul căreia o uşă dădea spre stradă. O deschise. Afară, un deal abrupt. Bălării uscate, clădiri din beton, fără uşi şi geamuri. În vârful dealului, rămăşiţe de ziduri, mai mari decât dealul însuşi. Un drum de la poale până dincolo. Cer de un albastru verzui, chimic.

Pe drum apăru un car tras de patru oameni. În el stătea o femeie imensă, îmbrăcată într-o rochie înflorată, cu model asimetric. Drumul era plin de gunoaie descompuse, neidentificabile, iar carul se oprea la fiecare pentru a-l ridica. În spatele carului, aclamând şi aplaudând, mergeau doi bărbaţi. Unul, de vârstă mijlocie, chel pe aproape tot capul, cu cioc, purtând bască, scanda ceva şi flutura un steag roşu. Celălalt, mult mai tânăr, îmbrăcat în haine din piele neagră, cu lanţuri argintii, ducea o pancartă pe care scria „CURĂŢENIE”. În mod inexplicabil, în drum se ivi un individ. Femeia opri carul şi, cu o expresie neutră, îl trase lângă ea. Faţa individului exprima o groază grotescă, ca şi cum ar fi avut un machiaj de clovn. Întrebase poate unde e dus, căci femeia răspunse inexpresiv, dar puţin batjocoritor: „La reciclare, bineînţeles...” Carul înaintă câţiva metri şi un individ identic apăru pe drum. Femeia opri carul şi, cu o expresie neutră, îl trase lângă ea. Faţa individului exprima o groază grotescă, ca şi cum ar fi avut un machiaj de clovn. Întrebase poate unde e dus, căci femeia răspunse inexpresiv, dar puţin batjocoritor: „La reciclare, bineînţeles...”

Auzind aceste cuvinte, dar mai ales acel cuvânt – acel antihristic cuvânt – intră în casă şi închise uşa. I-ar fi plăcut să fugă, să trântească uşa şi să se sprijine de ea cu spatele, gâfâind şi închizând ochii. Dar intră în cameră cu mişcări automate şi cu privirea pierdută, ca întotdeauna.