|
Lectica
pe cer
e-o gălăgie de suflete uscate
departe orașul
patru
pumnale
țin
inima-n vârf cum o masă
în
mijlocul casei stă pe picioare
pe ușă
tot intră ca să audă de-o crimă
și cum
se apropie de careul ferestrei
noaptea în el se răsucește ca o cârpă
Vacanțele
sufletului
cu
soare se joacă un
făcător de cuțite
lame
subțiri pentru ascuțit unghii
lame
pe care muzica suie
cum
cresc pereții în jurul unei scări
soarelui îi pune costume de pluș
de un
verde nevăzut câteodată
îl
scoate pe străzi îl izbește-n vitrine
răsucind trecătorii cu urletul lui
criptă albă cu baron
numără trenurile verzi
deasupra criptei e un abur
în care sufletul să-ți vezi
de soare se apropie un
făcător de cuțite
are cenușă în care ne adâncim
în urma noastră găurile se-nchid
precum bucățile de metal aruncate-n făină
Aprile
desigur
țeasta
aceea oribilă se va retrage
printre tufele de măcriș
va
intra din nou sub temelia casei
pe
discul pădurii de pini stau
tăceri
albe
să
vadă orașul
cât
ține întunericul aerul are
lăstari de sticlă
și vom
auzi numai bufniturile
cărților căzute pe podea
vântul
a rostogolit soarele
pe mai
multe alei
tu
să vii
să-l ștergem de praf
și
totuși
dumnezeu o fi un mare papagal roșu
Sâmbăta
lucrurilor
sub
pământ par duminicile niște olane roz
puse
acolo cu degete fărâmate
sâmbăta de când lucrurile
nu mai
au cerul nopții în cap
se
spală pe față cu o lumină
de
păsări tăiate
tunetul încercuia dealul
precum
o eșarfă deasupra vântului
drumul
ne era lămurit
de
sânge amestecat cu-ntuneric
acum
toate perechile de părinți ni se par
ștergători de picioare în fața ușilor
pe
masa noastră acoperită cu ziare
soarele se desface ca o ladă de lemn
*
* *
ca o
lumină zgomotoasă peste grădină
în
ziua de iarnă tu miroseai a femeie
nici
nu știam
că vor
ieși coribanții pe-acoperișul castelului
privit-am
pungășia din cârciuma joasă când o
superbă-l conduce
pe
aviatorul zaharisit
între
pereții cu oglinzi mincinoase ai viciului
șarpelui îi cresc rădăcini în partea dinspre pământ
în
timp ce în aer răsare din el o grădină
apoi
înflorirea jucată a lalelelor
distanța o aproximează numai arpentorul
tot
drumul am primit felicitări de la îngeri
iar
pietre venite din aer loveau
în
sferele goale de pe umerii noștri
el
asculta gânditor lumânările candelabrelor
*
* *
intrăm
în fotografiile arse
ca
într-o carieră de tuf
vedem
cum lumina unei aripi de fluture
ne
intră în osul frunții
pe
când în curte toate gălețile înșiruite
par
niște pașnici negustori de indigo
liniile care am fost
sunt
acum acoperișuri tăcute
pe
care se învârt ca ștergătoare de parbriz
ciorile
rupem
bucăți din noi
le
acoperim cu umbra
Trompetă
agonică
se
aude
așa
cum se vede un cârd de rațe pe câmp
mâna
dusă la ochi
se
sparge-n cristale
acum
se aude și ea
și
murmurul acela mărunt
o fi
cântecul muribundului
*
* *
ea
veni dinspre o cameră fără sfârșit
într-o
superbă rochie de pământ
iar
hainele ei negre schimbau culoarea zilei
ținându-se de mână o pereche de bătrâni urca
îngustele trepte cu araucaria
este
un cort aici
și mai este o stradă
și
scribii lucrează de zor
precum un munte de muzică s-ar rostogoli
se arăta dumnezeu în convoi
și trenurile fac mărgea
se încâlcesc pe lângă noi
adormisem cu cartea pe genunchi
tocmai
răsfoiam
filele
obrajilor ei
abia
trecusem de pagina 30
când
mumiile negre
mumiile verzi
făcură
dans ocrotitor în capul meu
ca
sticla
pe uși
rotitoare
*
* *
are
muchii
pe
care stă cocoțat soarele
și
miroase a pene arse
fluier
singur într-o casă
de la
jumătatea nopții
și
pereții de nuci uscate
încep
să se îndepărteze
Ziar
sub
marea de bronz cânta
marea
de hârtie
aerul
schimba măști de dantelă
acolo
între cutii de beton
mirosul de pâine
făcea
suluri lungi toți câinii orașului
un om
venea de afară
și
avea ochii două conuri de brad
pe
coridorul cu lumină și zgomot
doctorii albi ieșeau ca din păpădii
tăcerile lor se înălțau prin sticlă
în
casa mușcatelor
deasupra orașului vâslea soare
cu
două-nțelesuri
Desperado
un
stâlp cu brațele-ntinse
vrea
să prindă stolul de corbi
dar
strălucitoare două cabluri
îl
trag în adânc
Doppelganger
o
farfurie uriașă cu lapte pare spitalul
în
mijlocul serii
și
roiuri în agonie
de muște
orice
suflare
moartea ținea în mână un corn de berbec și
fața
ei roșie se afunda ca un pahar de gheață
în
frunzele albe care veneau de la cer
de-acum vântul are plumb în orbite
și
elicele lui zboară singure
tu
privești dintr-o parte iar
eu din
cealaltă
podul
de care ne apropiem
vântul
se mai ține deasupra
copiii
își taie din el marii felii
pe
care le aruncă de la unul la altul |
