Nr. 2 (472) Februarie 2005

_* ^* _*

Îmi spunea: timpul ne străbate pe toţi,

i-am spus: chiar ne-a înlocuit.

Am construit, apoi, o imagine despre maladii:

mostre de timp necrozat. Surîdea, lîngă surîsul ei

ţîşneau oboseli derutate, acum mă rog şi simt cum

vin mame şi cer tot ce au născut şi obiectele,

ca nişte fii tineri şi corvîrşitor de vulnerabili, ţintesc locul

din biografia mea unde sînt cu totul neapărat,

rugăciunea mea, ca un şiş împlinit în limbaj,

atinge morfemele pure ale morţii

_* ^* _*

Iar e seară. Drumurile duc tot ca la Trakl, în Grodek.

Tributul imagistic pentru azi. Imaginea mea esenţială rîde

în vizorul unor demnitari de gudron. Demonul serii

stăruie pentru mine lîngă uşi mate. Dimineaţa se adevereşte

că sînt imagini poiectate.

Să fac un gest.

Unii migrează în alte stări. Imaginile mate cu uşile

sînt mai proaspete acolo. Dimineaţa deschid geamul,

unul real, şi constat satisfacţia vecinului, văzîndu-mi faţa extenuată.

O să-i vorbesc şi eu despre pungile lui de sub ochi, despre tusea lui seacă.

Ne privim. Imaginile noastre, una cu alta, despre altceva vorbesc,

despre un altceva cu crevase şi cheaguri — pe deasupra îngustei

noastre străzi, unde creşte o puternică vieţuitoare.

Despre ea avem opinii asemănătoare. Amîndoi o producem, ea creşte

pe sub pungile lui de sub ochi, pe sub faţa mea extenuată

_* ^* _*

Şi timpul nu va mai dura, şi se va despărţi

de sine, şi va rămîne sinele său, şi acolo se va urla

într-o imagine mare,

acum, el stă cu sinele său, ca o femeie care, în cele din urmă,

acceptă, stă cu sinele său încărcat de sîni

_* ^* _*

E foarte simplu: eşti disperat, nu mai suporţi

arătarea densă, opacitatea, tăcerea feroce, hrănindu-şi fiul,

nimicitorul cu gura mută,

un fel de înfloritoare disperare,

şi chemi, de exemplu, un vecin şi

îl pui să-ţi povestească. Şi vezi, în secvenţele vieţii lui –

toţi sînt narativi — cili vibratili, atacîndu-l, pofta lor, în mijlocul

fericirii cu care îţi povesteşte — moartea înaintînd în povestea lui

printre foarte fireşti întîmplări

_* ^* _*

Obiectele, această hemoragie

din venele fondului obscur,

împiedică vederea feţelor.

Am putea fi materia unei priviri dezintegrate

_* ^* _*

Iese grămada, afară, în inepuizabilul muzeu

de înjurături. Necroze şi ţesuturi vii, a vorbi despre ele,

a face o punte spre ţara în care limbajele s-au interiorizat

într-atît, încît fertile au devenit doar genele morţii

_* ^* _*

Ineficient ca îngerul Domnului dintr-o poetică vetustă

e simţul meu neexersat al morţii,

cînd toate simţurile sînt plecate şi rămîn găurit

ca o pupă din care ce era de ieşit a plecat de mult,

îţi mulţumesc, Doamne, pentru simţul acesta precar, acum,

cînd toate mamele stau deschise

să primească morţii ce nu vor învia

_* ^* _*

Să fii de o parte sau de alta a limbajului,

cînd el este lucrul perfect, fără faţă şi spate,

lucrul absolut transparent, ce te poate elimina

dintr-o foarte simplă greşeală,

şi erorile, toate erorile revin ca veştile

despre soldaţii plecaţi de foarte multă vreme,

despre ei vin ştiri denaturate şi mamele toate

simt nevoi adînci să se reîntocmească,

iar mama limbajului se dă beţivilor, drogaţilor, politicienilor,

marea prostituată cu uterul sfîrtecat, dezarticulată

şiroind de interjecţii

_* ^* _*

Şi timpul nu va mai fi, nu va mai fi, va rămîne

doar această propoziţie şi un cîmp mare, vorbirea ultimă

pe un mare cîmp, vorbirea ultimă, străduindu-se,

vom lucra, vom povesti despre ce a fost, ne vom odihni,

vom lucra, spune Katia, precum Sonia din limbajul ultim,

vom lucra, ne vom odihni

_* ^* _*

Lumină desfoliată, dezbrăcîndu-se, o femeie,

altădată, ştia să profite de efectele acelei nudităţi,

fotonii risipiţi, consumîndu-se printre puterile întunecate

ale adolescenţei, lumina de acum, în risipă, feminităţile ei

atrag chipuri în care au obosit rosturile, fundamentala ei

feminitate

transformă timpul într-un culcuş, orice femeie e profundă

cînd un bărbat îi vorbeşte despre adăpostul şi avanpostul

morţilor din ea,

şi cu astfel de lucruri începe totul: cabrările, lenevia,

vitalitatea concentrată şi

ampla ei delăsare de după,

delăsarea apelor mari la capătul cărora

seriile şi ritmurile se reiau, vitala lor nerăbdare.

Limbajele îşi ridică feţele

din mîluri pentru alte răsărituri semantice

_* ^* _*

În masa comună, lumină antropofagă, mîncătoarea

noastră cea de toate zilele îşi face siesta,

argintul ei impur ne consumă

simţurile. Plăcerea şi ispita dematerializării. Luxul

de a ne lăsa mîncaţi de un mare nesaţiu.

Amoralul estetism

de a ne lăsa consumaţi de o impersonalitate laborioasă.

Corpul ei

de fotoni obosiţi e doar corpul ei cu fotoni obosiţi

_* ^* _*

Dacă mi-aş pune instinctele

pe o creangă verde şi ea s-ar carboniza,

aş fi silit să constat o expansiune

a ceea ce nu vreau neapărat să ştiu

că sînt.

Dacă mi-aş pune instinctele

pe o creangă carbonizată şi ea ar înverzi, înflori,

asta înseamnă o înţelegere între automatul din mine

şi un alt fel de inconştienţă,

în faţa căreia raţiunea pură şi raţiunea practică

stau şi se socotesc