Nr. 2 (472) Februarie 2005

Nicolae Goja un incitant romancier

al nordului transilvan.

La sfârşitul anilor ’70 (ai secolului trecut), în căminul Facultăţii de Mecanică din Mărăşti, al Politehnicii clujene, dar nu numai acolo, ci şi prin librăriile din centrul oraşului, la cenaclul Asociaţiei Scriitorilor, la Casa Studenţilor şi  oriunde se discuta literatură, mai ales în cafeneau tinerilor aspiranţi la gloria literară, botezată după romanul omonim a lui Romulus Guga – „Arizona”, putea fi văzut un june înalt, ciolănos, cu ochi verzi şi  o umbră de barbă,  poate memoria mă înşeală, (ca student model Nicolae Goja, se purta mereu bărbierit),  ce ducea  pe umăr o straiţă folclorică plină de cărţi, caiete cu însemnări  şi manuscrise  imposibil de confundat după modelul tipic maramureşenesc .

Vorbea puţin, fără să gesticuleze, privea îngândurat în jur, preocupat mai mult de  ţigara aprinsă decât de cele ce se vorbeau în preajmă, dar când îşi dădea drumul trebuia să ai timp să-l asculţi, să laşi orice altă îndeletnicire la o parte. Într-o seară, în austera cameră de cămin din marginea Clujului, în Mărăşti, probabil la etajul şapte sau opt, pe geam se vedeau dealurile Clujului spre Chinteni şi Feurdeni, a citit o lungă, uriaşă nuvelă, având ca personaj central pe singuraticul şi lipsitul de noroc în viaţă Nuţu şi neîmplinita sa iubire pentru Ilca. După lectură toţi cei de faţă am rămas clipe întregi nemişcaţi, păcănind din ţigările fără filtru, şi privind fiecare îngândurat în altă parte. Eram fără îndoială mişcaţi..

Impresia a fost  covârşitoare. Un rapsod, care ne citise, sau mai degrabă recitase o  baladă în proză, cu personaje cvasicontemporane, nu mitice, nu istorice, nu eroice, ci altfel… Reale şi totuşi învăluite într-un abur al timpului cândva trăit, timp totuşi apropiat nouă, prin părinţi, imediat după ultimul război mondial, sau poate la începutul anilor şaizeci. Siluete mişcându-se printre livezi de pruni şi case răzleţite, drumeaguri prăfoase şi cârciumi de aşezări minereşti, acolo unde oamenii se adună la un pahar de horincă să-şi cânte sau să-şi asculte ofurile... Nu era nimic din atmosfera romanelor lui Augustin Buzura, nici a povestirilor lui Marian Ilea, pe care aveam să-l cunosc câţiva ani mai târziu la Oradea, venit tot  din Nord,  ci ceva aparte, inconfundabilul ...Stilul lui  Nicolae Goja.

Pe atunci, la sfârşitul anilor ’70, proza Clujului studenţesc, alta decât cea oficială a lui D. R. Popescu, Augustin Buzura sau a lui Zanc, se alinia sub faldurile celui mai important scriitor, la ora actuală, al generaţiei optzeciştilor, Alexandru Vlad. Abia împlinise 27 sau 28 de ani, terminase Filologia dar nu debutase în volum. „Aripa Grifonului” avea să-i apară în vara lui ‘80, la cea mai prestigioasă editură, Cartea Românească,  dar publicase proze de cea mai bună calitate în Tribuna, Vatra, şi chiar în România Literară, unde îl prezentase romancierul Constantin Ţoiu.

Cei de la Echinox,  fiind  prea şcoliţi, cu studii  filologice, nu se amestecau cu vulgul studenţesc de la Medicină, Politehnică, sau chiar din producţie, ce se chinuia să încropească o schiţă, o piesă de teatru sau un eseu, bătând timid la porţile redacţiei Tribuna, după ce trecuseră prin furcile caudine ale cenaclurilor şi primiseră un aviz favorabil din partea maestrului Vlad. Înconjurat de ascultători ţinea adevărate cursuri de creaţie literară la o cafea modestă şi un pachet de ţigări fără filtru, sau îşi lucra meticuloasele şi laborioasele traduceri din Kondrad şi Malamud retras în singurătate la o măsuţă de la mezanin.

Tânărul Nicolae Goja, ce nu împlinise douăzeci şi doi de ani, aspira şi el la un loc în această ierarhie, chiar dacă la ora aceea nu publicase nimic. Dar nuvela cu Nuţu,  ca personaj central, era, repet, memorabilă. Nu ştiu dacă Vlad Alexandru i-a citit-o vreodată.

Au trecut de atunci două decenii şi jumătate, a venit şi a trecut Revoluţia din Decembrie ‘89, şi a rămas libertatea tineretului de acum care nu mai citeşte literatură nici străină şi nici autohtonă,  libertatea creatorilor de a scrie doar  pentru ei proză, de întindere, în limba română, şi a o publica numai pe banii săi,  căci marele public şcolit trăieşte într-un alt ambient cultural. În direct totul, titrat din limba engleză (britanică, americană sau mondială), însoţit de imagini din Tokyo, Cape Town sau Montreal, în faţa micului ecran, totul în culori cât mai vii.

Poţi călători oriunde, în spaţiu şi timp, chiar fără ajutorul  paşaportului, aşezat în faţa micului ecran, la Discovery de exemplu, din abisurile oceanului planetar până pe vârfurile Himalayiei, poţi urmării zeci de  telenovele kilometrice, sau să citeşti articole de ziar, elaborate pe măsura unei minţi sub medie, ca să nu provoace ameţeli sau greţuri cititorului de vârstă medie, cu opinii politice gata confecţionate. Iar tineretul postpuberal conversează pe Internet, pe chat, utilizând o nouă limbă „română” în care Eminescu şi Creangă se scriu „Kreangah” , „Eminesku” înţesate  cu un vocabular suburban. Nemaivorbind de textele manelelor, de la „BUG Mafia”, „Paraziţii” şi celelalte care emit în eter versuri de dragoste pe muzică adecvată de genul:

„Când o arzi cu o combinaţie în portbagaj

Primul lucru pe care-l faci, suni la anturaj!”

Şi atunci să te mai zbaţi să fii scriitor?

Nicolae Goja nu s-a descurajat.  A perseverat. Şi-a făcut stagiul de jurnalist harnic la o publicaţie băimăreană, şi a continuat să scrie. 

Iată că peste ani am găsit într-o  librărie departe de Cluj, şi de Baia Mare (unde s-a stabilit, bănuiesc) culegerea de schiţe şi povestiri ce alcătuiesc un tot, „Ilca. Educaţia milei” scoasă în fenomenalul tiraj de 6000 exemplare, şi mai apoi excelentele romane „Iad în raiul de acasă” Ed. Limes Cluj-Napoca 1999 şi „Clopotul cu două limbi” Editura DACIA, Cluj-Napoca 2002. Ambele în condiţii grafice de invidiat.

Nu voi diseca arta prozatorului, bogăţia lingvistică, informaţia folclorică, etnografică, geologică şi geografică adunată pe cele două sute de pagini ale romanului „Clopotul cu două limbi” în care recreează lumea cu personajele ei memorabile din depresiunea Chioarului, nici nu voi face aprecieri asupra talentul nativ al acestui împătimit al condeiului, mă voi opri în schimb la o reuşită majoră, care de la Ion Lăncrănjan cu  romanul său, „Caloianul”, publicat în 1975, nu s-a mai repetat în proza noastră.

În „Caloianul”, roman masiv, de peste şapte sute de pagini, tipărit în două volume, şi care, după treizeci de ani de la publicare, rezistă la o recitire, autorul alege ultimele luni din viaţa unui  scriitor de anvergură, personajul Alexandru Gheţea, bănuim pe Zaharia Stancu  ca model, care la senectute se zbate să-şi scrie, fără succes, înainte de plecarea definitivă, capodopera pe care  a tot amânat s-o pună în pagină.

Personajul, la cei 69 de ani se simte  încă în putere, e plin de talent, a  adunat materialul potrivit, şi-a creat toate condiţiile propice scrisului, dar ceva în el este blocat. Îşi reaminteşte pe secvenţe, clipe din viaţă, căutând tot mai frământat cauza blocajului. În final, realizează cutremurat că a făcut prea multe compromisuri pentru a ajunge în vârful ierarhiei artistice, că şi-a prostituat  talentul şi conştiinţa, pentru o glorie efemeră şi onoruri de circumstanţă, pentru bunăstarea materială atât de cântată şi invidiată de confraţi, bunăstare care acum nu-i mai foloseşte la nimic. Într-un fel şi-a vândut sufletul… Este o tensiune a scrierii ce atinge pe alocuri culmi de măiestrie artistică pe care Ion Lăncrănjan nu le-a mai egalat niciodată în întreaga sa operă şi nu a scris puţine romane până la moartea  survenită cincisprezece ani mai târziu, în 4 martie 1991.

Nicoale Goja reuşeşte la altă scară ,e drept, dar nu cu mai puţină strălucire, o performanţă asemănătoare, prin portretul, greu de uitat, al personajului central din „Iad în raiul de acasă” a cărui ascensiune şi decădere o urmăreşte îndeaproape: scriitoarea de mare succes Codrea Florica.

Descrierea mecanismului psihologic al reuşitei literare şi sociale al acestei femei ambiţioase şi nu lipsite de talent care prin muncă asiduă şi nenumărate renunţări obţine  recunoaşterea mult râvnită  în lumea oficială a „artei angajate”, dublată de privilegii, onoruri şi avantaje materiale nu de neglijat, este realizat cu minuţiozitate până în punctul culminant al carierei,  urmat de prăbuşirea interioară şi  gustul zădărniciei, al inautenticităţii propriei vieţi, când autoarea de cărţi realizează  cu luciditate că reuşita ei este doar un produs târziu al epocii proletcultiste, se constituie printre multe altele în paginile cele mai bune ale prozatorului Nicoale Goja.

Pentru această reuşită îndelung pregătită, prin fragmente de mare densitate şi virtuozitate tehnică, prin bogata galerie de profile şi destine umane, din cele trei  cărţi menţionate, scriitorul Nicolae Goja merită cu prisosinţă efortul lecturii de către cei nedescurajaţi de vremurile potrivnice artei, care caută se îmbogăţească sufleteşte.

Cătălin ŞUŞU

*^**

Pe ce schimbăm cuvintele?

Crestomaţia intitulată sugestiv Cuvinte la schimb (vol. II, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2004) reuneşte creaţiile lirice ale protagoniştilor Seminarului Poetic desfăşurat în urbea clujeană în intervalul 1-3 mai 2003.

Problematica volumului este una în esenţă religioasă, ţinând de mistica creştină după cum subliniază şi prefaţatoarea Rodica Bogdan. Pe lângă temele de inspiraţie biblică (apocalipsă, regenerare morală, relaţia cu divinitatea etc.), inerente unui discurs de acest gen, se conturează şi o poezie mai relaxată, personală, dar accesibilă tuturor, indiferent de opinii şi orientări. Dar nu chiar indiferent, pentru că întreaga substanţă poetică a volumului de faţă – lăsând deoparte diferenţierile individuale şi subiective – mizează pe un orizont valoric pozitiv, pe o stare de graţie, transcendenţă şi har, toate puse în slujba unor noţiuni de Bine, Frumos, Adevăr.

Veritabile pasaje existenţialiste am identificat în poezia tânărului Alin Creangă: „Sunt/ nisipul tânăr/ arogant şi rebel/ evadat/ din clepsidră” (O altă condiţie). Alteori sunt tratate metaforic subiecte prozaice (Samuil Mitra, Demisia) sau realităţi cotidiene – Georgiana Haţegan, În ţara Minciunilor: “la noi în ţara minunilor/rodeşte livada minciunilor: minciună că eşti, miciună că poţi/ minciună că eu, minciună că toţi/ minciună că mâine, minciună că crezi/ minciună că aur, minciună că vezi/ minciună că taci, minciună că spui/ minciună a ta sau a nimănui”.

Dacă există o pretenţie a Cuvintelor la schimb, aceasta – aşa cum sugerează înşişi autorii – vizează o triplă deschidere: spre ei înşişi, spre semenii lor şi faţă de Dumnezeu.

Poeziile din prezentul volum abundă în dedicaţii, majoritatea cu circuit restrâns – între poeţii coautori, dedicate prefaţatoarei sau altor figuri familiare în grupurile de creştini –, dar şi surpriză! Anei Blandiana sau lui Nichita Stănescu. Autorii „deconspiră” adesea prin motto inspiraţia lor poetică: Iov, Corinteni, dar şi Dostoievski.

O importantă obiecţie priveşte pagina de prezentare a fiecărui autor, deoarece există o discrepanţă care nu poate fi uşor trecută cu vederea în ceee ce priveşte conţinutul lor: despre unii se furnizează câteva detalii biografice sau autobiografice, despre alţii  (mai) nimic, doar câte o ars poetica proprie, ceea ce dă impresia unei lipse de constanţă în ansamblu. Totuşi, unele prezentări neconvenţionale reuşesc să fie originale, ca în cazul sculptorului clujean Liviu Mocan, care îşi compune o autobiografie simbolico-lirică pentru a pune în evidenţă substratul său profund creştin.

Cuvântul introductiv al Rodicăi Bogdan mi s-a părut autentic, bine structurat, nicidecum patetic (după cum ar cere o prejudecată românească), cu accente pe tematica creştină a discursului poetic.

Continuând tradiţia poetică începută cu primul volum, autorii au iniţiat şi un grup de dialog cultural pe internet care vizează deschiderea spre un public cât mai eterogen şi sensibil la valenţele liricii creştine. Spre deosebire mulţimea de „poeţi” grafomani contemporani, care înşiră vocabule goale „ce din coadă au să sune”, Cuvintele la schimb izvorăsc din autenticitate şi iubire de absolut.

Graţian CORMOŞ