A-ţi propune într-o carte de poezie repere ale unei afectivităţi spaţiale în vreme, este o întreprindere extrem de riscată: ea presupune dintr-odată abolirea spontaneităţii, a ineditului „întîlnirii” cu poemul, prin jalonarea şi tratarea tematică. In mod straniu însă, în această carte, tandreţea faţă de oraşul natal cu vîrfurile şi adăposturile lui, a fost atît de mult modulată lăuntric în timp, încît reperele devin emblematice, pretexte pentru textul propriu-zis, alternînd antitetic o temporalitate sincopată în contrastele cînd diafane, cînd concret pătimaşe, toate însă sub instanţa unui etic al anamnezei.

Locurile, celebre de altfel, concret denumite, deschid un dublu demers: cel al unui nostalgic-melancolic amor, precum şi cel al unui demers existenţial, într-o împletire, în care antiteticul temporal (de-o înfiorare romantică clamată de însuşi statutul burgului sibian), se distilează într-un foarte personal recurs la adresa unui destin poetic, aflat mereu în tensiunea dintre o adolescenţă imanentă şi o maturizare marcată şi parţial chiar mutilată de vremi. Astfel, eşecul, neîmplinirea există alături de o jubilaţie atenuată de o înserată rostire, însă şi de rostirea decisă, fără de menajamente, unei voci etice aflate într-o recluziune cu latenţe implozive.

O fină irizare de „decandenţă” – tipică pentru toţi cei care şi-au petrecut anii fragezi, însă şi rutina traiului zilnic într-un burg transilvan, în coloratura sa trilingvă – marchează poemele categoric între faldurile sale crepusculare. Insă aceste fulguraţii însoţitoare ale cărţii sunt doar sarea şi piperul unui ospăţ poetic inedit, în care ni se dezvăluie valenţele unui destin singularizat de o altă receptare a lumii, în sine, un drum net al însingurării.

Secvenţele viului mereu reînnoindu-se între părăginirile zidurilor, străzilor şi monumentelor (o fetiţă, o ramură de măr pe fereastra deschisă a celebrului muzeu sibian etc.), insfirmă accentul decadent, oferindu-i doar o stare a necesităţii, propriu spaţiului şi intersectării temporale surprinse. Dincolo de ele apare manifestarea acuzatoare, perenă şi atemporală a unui etic – nu de circumstanţă -, care deşi colectiv refulat, îşi impune prin absenţă, prezenţa nevăzută, însă statornică graţie notelor absolut individuale şi funciare ale poetului.

Într-adevăr, totul este real, însă ce este adevărat, unde ceea ce ne defineşte în sine este invizibil (gînduri, sentimente, miezul lăuntric fraternizator), eşecurile şi amînările, bucuriile viului, imaginaţia proiectată cînd tainic, cînd decantată în vise, memoria ce devine însăşi substanţa spaţiului şi implicit a timpului...Insă tocmai ele ne con-figurează, ceea ce credem cu adîncă întipărire lăuntrică devenind cu timpul aievea, potrivit şi vorbei cu un net subton etic: vezi ce au devenit şi ştii deîndată ce au fost...

Răsturnarea aproape totală a valorilor este fin însoţită de raportarea la „desprinderea” de ele, la desprinderea de istorie, la recluziunea memoriei, la cufundarea în beciurile lăuntrice a amînărilor şi a unei anume lumini, îngroşînd vraful de umbre din adînc, toate acestea în favoarea unui pragmatism cu atît mai feroce cu cît se simte ameninţat de forţa ineluctabilă a unui lăuntru la fel de încărcat în latenţele lui implozive. Niciodată nu suntem însă pedepsiţi pentru vina noastră, ci de vina noastră, cumulată în această foşgăială a amînărilor şi irosirilor noastre.

Tocmai această şansă a unei lecturări concomitente şi deloc îngreunate ( dat fiind faptul că au fost îndelung trăite şi asumate în prealabil) a unei lecturi pe mai multe nivele, ce se vor îngemănate într-o spirală a exhaustivităţii circumscrierii spaţiale şi temporale a locului natal, conferă acestei cărţi marca genuinului (Scara Fingerling fiind în acest sens un poem matcă al derulării poematice marcată definitiv de tematica expresionistă din Muzeul Satului). Însă licitarea amprentei unui marcant curent literar este doar un apanaj al celor ce caută să se distanţeze de mizeriile realului, să-şi impună privirea aflată la adăpostul unei ierarhii, o tergiversare ondulată de un spirit de castă, a celor ce nu vor sa se implice. Si aceste texte o fac, cu riscul sfidării ridicolului, aplanate de o ostentativă şi necesară naivitate, fiindcă în ciuda atmosferei elegiace, intrinseci unei tandreţi veritabile, a unei însingurări destrămînd lizierele existenţiale prin generozitatea trăirii, ele impun mereu reînnoirea viului: copilul din memorie se însoţeşte astfel cu cel de pe străzile şi uliţele burgului în candoarea şi naivitatea sa echilibrată doar de păsările cerului într-un atemporal absolut.

Orice zone de influenţă ar traversa – şi aceasta mai ales din dorinţa comunicării, cînd tandre, cînd ironice, cînd prin scepticismul hîtru al codului său genetic funciarmente vital – imaginea-cheie a fiecărui poem (deseori memorabilă şi acţionînd ca regulator semantic, ca un declanşator în jurul căruia se ordonează mai apoi spusa poematică), „deconspiră” latura sa profund elegiacă într-un cuvînt singularitatea şi în sine însingurarea. O însingurare „atenuată” deliberat prin utilizarea pluralului (excelent în acest sens poemul Dintr-un discurs polifonic, ori Un fir de fum în spirală – revelator titlul în sensul celor afirmate mai sus).