Nr. 3 (473) Martie 2005

Dependenţa de înţelesuri

Ana Blandiana

Refluxul sensurilor

Editura Humanitas

Bucureşti

2004

Limbajul crepuscular, refluxul sensurilor, starea de irevocabilă alterare şi poluare a fiinţei lumii, îmbătrânirea a tot şi a toate, începând cu sinele propriu, sunt realităţile pe care poezia de acum a Anei Blandiana le surprinde cu aceeaşi remarcabilă capacitate de a le încorpora în imagini memorabile, vitale din punct de vedere poetic, evocatoare şi melancolice, sugestive şi apte de simbolizări lirosofice. Cultul sensului, căruia poeta i-a jertfit mereu în lirica sa, e în continuare axul acestei lumi blandiene, chiar dacă relaţia cu exteriorul se colorează profund elegiac sub orizontul unui reflux semiotic general: „Tot ceea ce nu înţeleg mă ucide./ Este o moartă cea care continuă/ Să ceară lămuriri,/ Şi să nu le primească şi să insiste,/ Pentru că nici în lumea cealaltă/ Nu se poate trăi fără să înţelegi./ Deci mori şi acolo şi astfel te naşti,/ Mereu şi mereu,/ Ca să poţi înţelege/ Ceea ce e de neînţeles:/ Iată o definiţie a nemuririi.” (ceea ce nu înţeleg).

Dezastrele şi anamorfozele imediatului provocate de o misterioasă poluare a fiinţei lumii pot părea ochiului mereu uimit al poetei un bestiar de imagini foarte puţin remanente, un joc de terifianţe fluide „pe suprafaţa limpede a eternităţii” (amestec).

Oglinda timpului generează hibrizi ce pot părea feerici unei priviri estete, dar din care înţelesul uman s-a retras. „Căderea în timp” sau din timp, ruperea din continuum-ul eternităţii creează realităţile care îşi învederează mereu conştiinţei poetice, avide de sens, inomabila frumuseţe şi opulenţă a vieţii, dar şi, totodată, inconsistenţa, incoerenţa, absurdul, zădărnicia.

Ca poetă, Ana Blandiana trăieşte dramaticul paradox de a trebui să mizeze pe cuvânt în chiar clipa în care cuvântul e doar emanaţie compensativă a „limbajului crepuscular” – o iluzie a unui „zeu incitator /Care naşte realităţile rostindu-le/ Rar”. „În centrul neantului sfânt/ Există un zeu care se crede cuvânt”, spune poeta într-una dintre meditaţii sale poetice. Rostirea acestuia naşte mundanul, o scriere la fel tainică precum cea din “centrul neantului sfânt”. Întrebările şi răspunsurile rămân întotdeauna incomplete, încât insul uman pare a vieţui deopotrivă în lumi opuse, nedumerit, dar şi nevindecat de “intensitatea întrebării”.

O viziune integratoare prezidează orizontul lirico-ideatic al poemului. Detaliile concrete ale lumii vizibile sunt semnele unui limbaj in-corporal dar nu mai puţin perceptibil al invizibilului tot. Poeta e un „cititor” iniţiat al operei complete şi în perpetuă reformulare a aceluiaş gând. Început-sfârşit, moarte-înviere, divin-uman într-o veşnică reîntoarcere care se petrece cumva sub suprafeţele mundane, precum „Veşnica reîntoarcere-a corăbiilor/ Navigând pe sub ape” din poemul in memoriam. Figura şarpelui care-şi înghite coada („Aşa cum şarpele îşi înghite coada Şi devine inel,/ În adâncul rădăcinilor fără sfârşit/ Popoarele lumii delirează la fel.”) sau cea o clepsidrei, a sămânţei, a oglinzii creează o recurenţă în textura poemelor în orchestrarea căreia poeta caută acea “misterioasă combustie/ Care semnifică totul” şi care plăsmuieşte povestea lumii pe care, vai, “nu mai ştie nimeni s-o spună”.

Există în Refluxul sensurilor poeme de ideaţie a căror frumuseţe vine din limpiditatea lor reflexivă, din reverberaţia contemplativităţii, dar există şi nu puţine poeme care pot fi reţinute pentru o posibilă antologie a lirismului românesc dintotdeauna. Amintesc titlurile (de glorie) ale câtorva: sonet degradat, dependentă, şi totuşi, dulap pictat.Transcriu pentru cititorul care nu are la îndemână cartea aceasta vie de poeme sonet degradat: “Ruine, templele sunt mai frumoase/ Şi zeii morţi mai demni de-nduioşare,/ Coloanele rămase în picioare/ Stau minunate şi mirate oase,// Superb schelet al timpului, mai pur/ Decât fusese viu, ascuns în carne,/ Vuiet de mări secate şi de goarne,/ Chemând la lupte stinse împrejur.// Acum e pace. Zeii sunt poeme./ Sufletul lumii nu mai are vreme/ Să îşi mai ia un nume şi un chip.// Nici o minune. Şi de-ar fi să fie/ Nu-i nimeni să o vadă în pustie./ Credinţă măcinată ca piatra în nisip.”