Nr. 3 (473) Martie 2005

Colecţionarul de curiozităţi

Mihai Dragolea

Colecţia de mirări

Editura Limes

Cluj-Napoca

2005

Mihai Dragolea a păstrat până acum un echilibru între critică şi proză, publicând în fiecare gen câte două cărţi. În exerciţiul ficţiunii (1992) şi Arhiva de goluri şi plinuri (1998) răspundeau primei vocaţii, aşa cum era cunoscută din paginile revistei „Echinox”. Călătorii spre muchia de cuţit (proză scurtă, 1999) şi De departe spre aproape (roman, 2001) deschideau o nouă carieră scriitorului clujean, linie pe care insistă acum cu un nou volum, Colecţia de mirări, o culegere de însemnări publicate iniţial în revistele „Observator cultural” şi „Tribuna”. A treia carte de proză strică echilibrul în favoarea prozatorului şi lasă deocamdată în suspensie întrebarea despre continuarea activităţii critice.

Care e specialitatea prozatorului în cel mai recent volum al său? Prozele scurte (de două pagini) practică decupajul din realitatea imediată, pentru a realiza instantanee narative, executate cu un vădit spirit publicistic. Miniaturile epice selectează curiozităţile sociale dintr-o societate pitorească, debusolată, plină de ciudăţenii. Bizarerii neaşteptate ies din rama lumii normale şi se impun cu vitalitatea dintotdeauna a insolitului. Prozatorul îşi asumă misiunea de a alege impresiile cele mai puternice pe care le fac anumite fapte, informaţii, întâmplări asupra retinei sau asupra simţului normalităţii. El se miră, dar nu e niciodată sarcastic sau moralist cu ciudăţeniile, pe care le descoperă şi le înfăţişează cu plăcerea pitorescului inedit. Compoziţiile reunesc de regulă trei elemente disparate, întâlnindu-se în raza vizuală a autorului şi apoi în pagină pentru a produce surpriza unui scurt-circuit regizat cu abilitate. Savoarea miraculoaselor întâlniri e pregătită din titluri, ca de exemplu: Direcţia durerii, ghiozdanul muzical şi râvna universitarului hedonist; Italianul vânos, afişaj rentabil, enigme sexuale şi electorale; Hreanul cleptoman, Di(h)or cu reducere, taine simpatice; Autogară cu zahăr de succes, oi călduroase şi-un limbaj fript; Un congres fără pereche, un amor nebun şi ciocolata-papuc etc. Asistăm la o adevărată „panoramă”, un spectacol cu o mare densitate de curiozităţi.

Tot secretul constă în felul în care este făcută legătura dintre cele trei curiozităţi anunţate din titlu. Să iau ca exemplu textul Atei, partide, miei (p. 59-60), pentru a vedea cum se îmbină elementele din peisajul social strident colorat. O aruncătură de privire spre anunţurile de la mica publicitate scoate în vedetă următoarea propoziţie şocantă: „Inginer, caut atei logici”. E punctul de pornire, factorul declanşator al imaginaţiei, imboldul unui umor al absurdului. Detectorul de curiozităţi merge mai departe şi relevă cariera pe care o face „o cucoană canadiană, Diana Fischer pe numele ei, care nu este atee logică, dar a ajuns, ţineţi-vă bine!, episcopul lesbienelor”. Dar realitatea nu se opreşte aici, în concurenţa ei acerbă cu imaginaţia. Ea inventează ceva şi în domeniul politic, mai interesant decât Partidul Ardelenilor sau decât Acţiunea Populară: „o minune este apariţia Partidului Săracilor Democraţi, cu sediul într-o Dacie veche!” Perplexitatea cititorului e produsă de acest ingenios foc de artificii izbucnit din miezul unei realităţi secunde. Scopul prozatorului nu e însă acela de a compune un tablou pitoresc al lumii aberante. El merge mai departe şi lucrează cu această materie primă un tablou suprarealist. Amestecul acestor realităţi stimulează o fantezie combinativă, o adevărată „nebunie”, demnă de dadaişti sau de suprarealişti: „Nu este exclus să vedem lunecând pe străzile şi şoselele împodobite cu hârtoape ale patriei un tir având înscris caligrafic pe laterale vorbele «Partidul Ateilor Logici Săraci Democraţi». Şi în vreme ce tirul se preumblă prin oraşe şi sate, o doamnă în vârstă, fostă vânzătoare într-o piaţă agro-alimentară, plimbă un miel; mielul e frumos, alb-alb, o urmează cuminte, ca un câine, nici zgardă nu are; dar are la gât o fundă roşie şi la urechi poartă un fel de cercei din pânză tot roşie; nebunia, însă, este pălăriuţa strict maramureşenească, cu panglică tricoloră, vesel triumfând pe creştetul mielului. E de aşteptat ca, înainte de sacrificare, albul patruped numai zulufi să fie dresat în asemenea măsură încât să fie capabil să răsfeţe publicul din piaţă cu un recital de ţâpurituri. Aşa devine cazul de rezultă că nu ne pasă de nimic, trăim mănos şi bine cu partidul ateilor logici şi săraci, cu episcopul în rochie mini, cu iedul-mielul maramureşan”. Principalul ingredient e aici umorul duios, capabil să proiecteze realitatea crudă într-un onirism blând, care transformă absurdităţile într-o poezie a kitsch-ului. Mecanismul compoziţiei şi al imaginarului poate fi verificat şi în Gândaci, care cu boi, maci (p. 61-62). Alte trei elemente fac acum scurt-circuit: gândacii ca animale de companie, exportul de lipitori, miniaturale care cu boi comercializate ca recipiente cu ţuică sau vin. Prozatorul nu mai procedează ca în cazul anterior citat, ci lasă pur şi simplu să-i fugă privirea şi reflecţia spre florile de mac, refugiate din lanuri pe marginea şoselelor şi pe terasamentul căilor ferate. E o realitate care nu poate fi înţeleasă, ci solicită să fie admirată în sine. Şi pentru ca să fie clar că nu e nimic de înţeles în această „veselie generalizată” prozatorul încheie prin anunţul unui meniu fabulos: „Sos de Soso asezonat cu Mumu. Poftă bună!” Finalul e de astă dată o poantă suprarealistă indescifrabilă. Ricoşeul în imaginarul pur şi ininteligibil e încă o dată asigurat. Sintaxa realităţii e distrusă, raţiunea lumii e în vacanţă

Mă amăgesc că am găsit secretul unei poetici cu totul personale a unei proze publicistice încântătoare în fragmentarismul ei. Iată formula posibilă a unui text din Colecţia de mirări de Mihai Dragolea: 1. alegerea a trei elemente pitoreşti, bizare, disparate, trei curiozităţi şocante, amuzante; ar fi regula de trei simplă; 2. construcţia unui liant discursiv între cele trei elemente sau curiozităţi (uneori sunt mai multe); e sosul epic în care sunt înăbuşite feliile de realitate; 3. umorul înţelegător, care nu dă în satiră şi sarcasm; prozatorul pare să se (şi să ne) consoleze: aşa suntem noi, ciudaţi, aşa e şi lumea în care trăim! de ce să ne distanţăm şi să ironizăm?; 4. simţul suprarealist (nu doar realist); în tot ce trăim şi în tot ce vedem există o poezie a absurdului şi a kitsch-ului care ne proiectează din realitate în vis şi nebunie feerică. Înclin să cred că proza lui Mihai Dragolea din Colecţia de mirări se trage din poezia lui Leonid Dimov.