Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (473) Martie 2005

CRONICA LITERARĂ

de

Marius MIHEȚ

Carnavalescul anilor '90

 

Bogdan Suceavă

Venea din timpul diez

Editura Polirom

Colecția Ego. Proză

Iași

2004

 

Bogdan Suceavă este un om echilibrat. Trăitor de câțiva ani în America, nu s-a „americanizat”, a rămas cu ochii pe țară. Matematician, nu abuzează în scrisul său de complicate formule textuale și nu experimentează de dragul ideii. E poate cel mai prezent scriitor român în paginile revistelor culturale autohtone – tradiționale și virtuale. Nu are mania celulozei, preferând reeditări ori apariții în format electronic. Romanul Venea din timpul diez reprezint㠄întoarcerea” lui Bogdan Suceavă la filonul romanescului, consacrându-și o formulă care i se potrivește, după volumul Bunicul s-a întors la franceză (2003). Definitivată, această formulă atestă un scriitor atent la psihologia și imaginarul sociale, la politizarea subversivă și ramificațiile acestora.

Venea din timpul diez este o cronică a României anilor ’90, când libertatea bruscă de după Revoluție a provocat dereglări în substanța românilor. Nu avem de-a face cu urmărirea efectelor de pretutindeni, ci din București. Din Centru, așadar, locul de unde molipsirea de orice fel e posibilă, lucrând mai apoi ca un virus spre Margini. Extensiile toposului sunt minore, autorul fiind interesat de focar, unde tensiunile sunt maximalizate și reacțiile pe măsură. Cartea prezintă destinul lui Vespasian Moisa, o poveste despre profetul timpului nostru, stigmatizatul cu semnul Bucureștiului încrustat în carne, cu dubla lui naștere simbolică, transilvană și muntenească. Rolul său e de-a cuceri Bucureștiul, „al doilea Ierusalim”, prin credință și miracole. Numele – purtând clare conotații latine și veterotestamentare –, e la fel de straniu ca toată existența sa. De fapt, asemănător timpului istoric: derutant, care pare s㠄nasc㔠orice, de la basm, legendă, la mit și ideologii diverse. Timp al tuturor posibilităților și pe acest fundal Vespasian Moisa pare să acapareze întreg discursul. Pare, pentru că scenariul se complică. Timpul istoric fiind propice oricărei revelații, oricât de aiuritoare, apar fel de fel de secte, de la „ștefaniști” (adulatorii lui Ștefan cel Mare), la sataniști, obsedați de configurații astronomice etc. Firele narative se întretaie și se completează într-un sistem bine condus de un narator retras și cu simțul umorului, ironic și, doar în final, grav și sceptic. Trei scenarii narative sunt dominante. Unul urmărește gruparea creată de misteriosul Vespasian Moisa – Ordinul Oastea Domnului, altul grupul ștefaniștilor și ultimul pe cel al ofițerilor Serviciului Român de Informații.

În jurul lui Moisa se găsesc oameni diverși, unii orientându-se după simpla credință, alții descoperind în profet o șansă pentru știință. Din 1993 încep convertirile. Mai întâi avem un grup al intelectualilor, format din profesorul Diaconescu și doctorul Apolodor Arghir. Profesorul Diaconescu e convins că limba român㠄e cifrul universului, e o cale de acces” și are o vechime de 7000 de ani, doctorul Arghir, fost ateu, e fascinat de remediile paranormale ale tratării calviției, muzica fiind remediul esențial. Pentru ambii cercetători, o decodificare a limbii române ar revela sensuri ascunse și împliniri spuselor din Sfânta Scriptură, teoria vibrațiilor (stabilită de cei doi) – prin captarea vibrațiilor primordiale –, ar putea să detecteze materia angelică. Esențială, pentru cei doi, e știința nu credința, Moisa fiind o posibilitate de înțelegere. Arghir spune despre concepția Ordinului: „noi credem că am izbutit să aprofundăm tot mai bine credința strămoșească, că am ridicat înțelegerea noastră până la nivelul unei doctrine cu ample extensii și către diverse domenii științifice”. Mai e apoi grupul celor cu aptitudini „speciale”: Sfântul Petru – extras parcă dintr-un turn de fildeș al livrescului, Maximilian – omul ultrasunetelor, Miklos cu lampa lui de scamator ratat, Iulius cel care colecționează într-un clasor săruturile lui Nichita Stănescu etc. Un grup aparte e cel al artiștilor, în care Trubadurului Tony e încadrat de poveștile sale de amor: Barbie și Margot. Un ultim grup e cel al credincioșilor fanatici care cred chiar dacă nu înțeleg nimic., cum e Vasile Gheorghe (dăruiește Ordinului casa sa). Având credincioși, membri, mișcarea începută de Moisa încet-încet își pierde farmecul mistic embrionar și, prin acțiunile lui Arghir, se obține legitimarea grupării iar mai târziu instituționalizarea acesteia. Aura de miracol se aneantizează, politicul ademenește prin propuneri electorale, adeziunea se împlinește prin dezertarea „intelectualilor” de la prerogativele misticului. Locul devine unul al carnavalescului, cu fel de fel de oameni „speciali”, strânși lolaltă de idei pe care nici ei nu le pricep. Sunt cu toții niște visători, relaționând totul după un vis ce pare real-amețitor. Începând procesul politizării grupului, apar primele dezertări: Trubadurul, Margot. Neverosimilă e schimbarea lui Moisa: de la profetul providențial, atipic, la telespectator. Ritmul narațiunilor e întrerupt de fragmentele Tv, trimițând discursului noi ramificații. Efectul pentru cititor e de apropiere, nu de detașare. E ca și cum personajele își trag sufletul după atâta vacarm propagandistic și revelator. La fel cititorul: după familiarizarea cu atâtea secte și personaje, fără a abandona discursul inițial. Tehnica e ingenioasă și relaxantă, furnizând, în același timp, noi resurse de transmitere a comicului social. Propagat mediatic, efectul e multiplu: se gafează mai ușor, receptarea e generală iar comicul realității e dublat de carnavalescul virtual – o marcă a timpului nostru. La fel, comicul de imagine și cel involuntar sunt pretutindeni. Aflăm de luptele dintre ștefaniști și sataniști, cu gafe polițienești: asistăm la evenimente în direct, ca în cazul Revoluției și Mineriadei. De fapt, ce se întâmplă e un fel de „mineriadă reloaded”, de data asta „minerii” sunt sectanții, tot un fel de mineri, ai undergroundului mistic din societatea capitalistă. Instigatorul e Ștefan-reîncarnatul, liderul ștefaniștilor. Pe un cal alb, e un fel de Cosma-Luceafărul, arestat și el în final. Schimbarea lui Moisa continuă, devenind prea uman, bucureștenizat. Imaginarul social devine cu toate teoriile nou-lansate și cu toate sectele, prilej de dezbatere televizată, ca în acele talk-show-uri în care moderatorul nu încearcă nici o conciliere, ci provoacă. Cel mai bine se distinge acum, pornind de la personajele principale, societatea „tembelizată”, anchilozată din cauza căutării senzaționalului. Conflicul sataniști-ștefaniști-jandarmi e reluat, generalizat, ca o imagine carnavalesc-cinematografică. Misticismul contagios de la început e sugrumat de violența cotidiană. Degenerările acumulate se socializează (în sensul vulgarizării) după a doua parte a cărții. Mai mult, arabii par pregătiți să adere la noua mișcare participând cu fonduri. Carnavalul e în toi, balcanismul creștin acaparează radicalismul islamic. Tulburările devin internaționale. Cu „Ștefan”- Barabas arestat și Vespasian-„Isus” răpit (de ștefaniști), scenariul biblic e gata. Re-facerea lui presupune inserții grotești și comice, cum ar fi procesul, maltratarea lui Moisa și eliberarea lui Ștefan care – lovitură de teatru! -, se răzgândește: nu se mai recunoaște Ștefan, ci Ion Vodă cel Cumplit. Sistemele toate sunt deconstruite, visele dărâmate, degradarea fiind în toi, acestea fie se politizează, fie dispar în neantul preocupărilor de altădată. Mai mult, încăierările carnavalești comit și morți simbolic(omic)e cum e cea a profesorului Diaconescu, „trădările” fiind aici caragialiene, ca și regia scenelor (prăbușirea balconului). În delirul generalizat, SRI-știi au depresii nervoase și se simt depășiți, iar ștefaniștii devin un fel de Fight Club autohton. Schimbarea presupusului Ștefan în Ion Vodă cel Cumplit aduce cu apariția inopinată de la Centru a lui Dandanache. Efectul e același. Ca în lumea lui Caragiale, în romanul lui Bogdan Suceavă, lumea își iese, de la un punct, din țâțâni. Înclinația spre farsă, printr-o ambuscadă auctorială, este o marcă a cărții.

Totul e urmărit cinematografic. Odată încheiată lupta generală, Moisa reapare pentru a încheia scenariul și a transmite simbolicul, atât cât a mai rămas. Cadrul general devine, ca în televiziune, gros-plan. Eroul, cu ultimele puteri, înfăptuiește miracolul și închide cortina/obiectivul camerei. Regizorul-autor anunță o nouă eră profetică, binecuvântată de săruturile nichitastănesciene scăpate din colecția lui Iulius peste mulțime.

În a doua parte a romanului au loc câteva cateva resuscitări ale personajelor. De la spusele de început „eu sunt doi oameni, nu unul”, Moisa devine, după a doua parte a romanului, cum spuneam, prea uman. La proces, el se teme pentru că, pentru prima oară are în față oameni „fără îndoeli” și se explică în relație cu Biserica Ortodoxă, nedisociindu-se. Dacă episcopul nu-i găsește vină, ștefaniștii formulează imediat motivul: „ne-ai furat toate trupele rock din zona Magheru”. Implicarea Vaticanului, tardivă, nu face decât să accentueze trama, cumva definitivată a cărții. De aici și caracterul deosebit al personajului care deja dezamăgea prin umanismul său descoperit și pierderea unicității. Întinat și batjocorit, Moisa moare apoteotic, pe o Golgota de cartier, chiar când foștii discipoli doreau să termine lucrarea ștefaniștilor pentru a-l proiecta în miracol. Moisa refuză legenda, creând un mit. În final, naratorul deplânge timpul profetului, acel „timp diez al simțurilor noastre rănite, deschise, acutizate”. Deși Tony Trubadurul și Margot trăiesc „cea mai frumoasă dintre toate poveștile de amor trăite vreodată”, naratorul ne spune prea puține despre această relație, fixând-o în câteva fraze. Mai e de amintit personajul Trăistaru, spionul român transformat în urma unui experiment KGB-ist în pisică. El parcurge, ca un refren comic, etapele esențiale ale cărții. Prezența lui animă timpul fantastic, suprapus constant celui real. Prin acest personaj, ca și în cazul personajului omonim carollian, lumi și intrigi se deschid în fața cititorului, pregătit deja pentru orice întâlnire neobișnuită. Trăistaru confirmă farsele timpului diez, posibilitatea desăvârșită precum și strategiile amăgitoare ale autorului-narator.

Interesant de subliniat că, pentru naratorul-autor, lumea românească a anilor ’90, este o lume a disponibilității nesfârșite. Altfel cum se explică faptul că toate personajele au timp pentru a medita la miracole și manipulări felurite, uitând, de fapt, de greutățile tranziției?

Venea din timpul diez cuprinde mesaje numerose. Deși s-au făcut apropieri de fel și fel de romane pornindu-se de la motto-ul din Mateiu Caragiale, cred că romanul trebuie pus alături de cartea lui Petru Cimpoeșu, Simion Liftnicul. Doar că la o scară mai mare, tocmai pentru că Bucureștiul e pretextul, nu spațiu definitoriu pentru psihologia personajelor. Imaginarul e cel din romanul autorului Poveștii marelui Brigand, numai că acolo se desfășura totul la scară mică. În romanul lui Bogdan Suceavă imaginarul se desăvârșește pe o scară mare, pentru că miracolul nu e doar cel al tranziției, ci al esenței românității.

Scris cu pasiune, umor și inteligență, Venea din timpul diez confirmă un prozator talentat care știe să incite, sigur foarte pe mijloacele sale, modest și ironic, pentru care o poveste bine închegată face cât zece rezolvări matematice și câștigă cel puțin o mie de cititori pasionați. Atenție la următorul roman al lui Bogdan Suceavă. Surprizele sunt tot mai numeroase.