Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (473) Martie 2005

EDITORIAL

de

Traian ȘTEF

Bolnavi de inimă (rea)

 

Știam că nația a trecut de la comunism la capitalism cu sănătatea destul de șubredă. Vedem cum se înmulțește numărul farmaciilor (cea mai mare librărie din Oradea, „Eminescu”, a fost transformată în farmacie deși pe o sută de metri mai sînt încă trei), cum sînt deja mai multe decît magazinele alimentare. Cozile la pîine, lapte, carne s-au transformat în cozi la medicamente. Nu mai ajungem să îmbătrînim, iar copii se nasc din ce în ce mai puțini. O boală perversă, diabetul, e tot mai frecventă și la vîrste tot mai scăzute. Performanți sîntem la tuberculoză și Sida. Iar în ce privește bolile de inimă ni se spune că sîntem primii din lume. Asta m-a uimit foarte tare. Se întîmplă ceva în România care ne afectează sănătatea. Parcă ar fi aerul otrăvit, atmosfera. Este otrăvită atmosfera. Și cînd spun „atmosfer㔠nu mă gîndesc numai la aceea care protejează planeta, ci la aerul dintre oameni. Aerul acesta conține gîndurile oamenilor, temerile lor, cuvintele lor, stimulii și reacțiile lor, faptele lor și urmările acestora, atitudinile lor, într-un cuvînt – sintaxa unui popor. Ne doare inima nu numai ca organ al fizicului nostru, ci și ca organ care întruchipează simțămintele noastre. Toate zicalele referitoare la inimă sînt mai actuale ca niciodată. Inima noastră, inclusiv aceea morală, sintactică, s-a făcut deja cît un purece. Iar sîngele nostru conține tot mai puțin oxigen și tot mai mult zahăr, grăsimi, sau creatinină. Organele de serviciu nu mai reușesc să-l purifice.

Trecînd la „corpul” mîndrei Românii, are și ea bolile ei care o țin la pat. Se vorbește despre corupție… E un cancer. Răul mănîncă binele și se generalizează. Corupție înseamnă negocierea autorității. Cel ce are un pic de putere, de care depinzi începînd cu termenul de eliberare a răspunsului pînă la interpretarea legii, îți dă de înțeles (direct, prin intermediari, folcloric) că autoritatea lui este negociabilă și că îți poate face o favoare. Dacă nu are această autoritate, și-o arogă: prin forma ghișeului, ținută, limbaj. Cu cît crește nivelul, cu atît crește prețul. Nici o altă instituție nu se amestecă pentru că peste tot mecanismul e același. Guvernul ar putea stabili un impozit pe foloasele necuvenite și sînt sigur că în orice instituție se cunosc pînă la exactitate veniturile de acest fel. Am văzut astfel de estimări ale unor funcții, se cunoaște cum vin în provincie trimiși ai Pașei să colecteze procentele – și aceia știu exact cît trebuie să ducă din cît. Au fost filmați în cătușe doar aceia care au trădat, jucînd la două capete, au schimbat partida sau au jupuit mai mult pentru ei.

Inclusiv parlamentarii români vorbesc în termeni catastrofici despre România. Se vorbește despre oligarhia securisto-comunistă care conduce țara și cu care fiecare președinte a încheiat un pact. Apoi, despre baroni locali, mafii, caracatițe. Despre tot mai puțina libertate a presei: aservită politic, economic, intereselor și capriciilor  unor patroni cu puțină calitate morală, intelectuală, culturală. Instituțiile sînt fragile, îmbătrînite într-o birocrație care nu generează dreptate și evoluție democratică. Relațiile dintre oamenii activi sînt de tip ludic, fără să implice responsabilitatea. Dacă eu plătesc partenerului meu în zece zile o marfă, altul mă plătește pe mine în două luni, fără a se gîndi la pierderea mea, ci doar la cîștigul lui. E o problemă de cultură înainte de toate.

Se discută mult despre integrarea noastră în Europa. Președintele țării, domnul Traian Băsescu, ne plasează pe axe, adună în jurul nostru posibili prieteni, aliați, încercînd să releve și să evalueze avantajele tuturor. Acasă, tună și fulgeră împotriva corupției. Se dau exemple, instituțiile instrumentează cazuri cunoscute și de copiii străzii. Dar cămătari nu sînt numai la București, ci în fiecare oraș mare, funcționari corupți nu sînt numai în ministere, ci pînă la baza piramidei. Întregul sistem este corupt, prin însăși structura lui.

Măsurile par de forță, pare o campanie susținută. Cu disperarea celor noi la putere care s-au angajat, pe de o parte, și cu disperarea celor care au ținut dosarele sub covor, pe de altă parte, iar acum le scot cîte un colț, cu speranța ca minunea să țină trei zile sau ca unele noduri să cedeze și să devină poibilă marea negociere.

După ce fumează pipa cu cei de-afară, ar fi de așteptat ca domnul Băsescu să spună: „Români, mi-ați dat, cînd v-am cerut, Primăria Capitalei, apoi Consiliul General, apoi Președinția României. Nu mai dați nimic nimănui pentru că nici vouă nu vi se dă nimic. Eu vă garantez această libertate”. Dar e normal un astfel de gest într-o democrație? E normal ca președintele să se adreseze cetățenilor țării ca unor supuși pentru a le spune că a venit timpul să facă uz de drepturile lor? Se pare că sîntem în pragul necesar al unei revoluții morale. Am ajuns în situația ca oamenilor să le fie rușine să nu dea, să nu recompenseze. Cînd le va fi rușine să primească, să prejudicieze comunitatea?

Un popor bolnav nu se poate integra într-o comunitate sănătoasă de popoare decît dacă trece printr-o carantină, printr-un fel de sanatoriu, sau pe la secția de terapie intensivă. În acest moment, integrarea e sinonimă cu internarea. De cele mai multe ori bolnavul așteaptă de la medic nu numai remedii, ci și miracole. Mentalitatea noastră aceasta e. Ne place rolul de spectator și de asistat, ne-ar place ca Pămîntul să se învîrtă în jurul nostru pentru că noi avem buric iar domnul Băsescu moț.