Nr. 3 (473) Martie 2005

Mona Lisa sau tentaţia absurdului

Mărturisesc, încă din adolescenţă am fost fascinată de „ea” – Mona Lisa a dăinuit cu o stranie şi tiranică insistenţă în visele mele: întîi tabloul, apoi femeia. Încerc să îmi amintesc ce scriam pe atunci despre minunata creaţie a lui Leonardo, dar fără nici un rezultat.

Cu cîţiva ani în urmă am fotografiat-o la Louvre şi obsesia a revenit, nu ca o fantomatică amintire a entuziasmului adolescentin din vremea cînd cumpăram cărţi de istoria artei, ci sub o formă mult mai concretă. Paradoxal, descoperisem „femeia” în locul operei genialului pictor. Dacă interesul meu faţă de Mona Lisa fusese la început doar o consecinţă firească a admiraţiei ce i-o purtam marelui Leonardo da Vinci de această dată – poate şi datorită contactului vizual direct – personalitatea „ei” mi s-a impus fără nici o urmă de dubiu. Mona Lisa a încetat să mai fie un simplu tablou, o ilustrare a geniului artistului florentin. Printr-un ciudat capriciu al trecerii timpului, modelul a izbutit să dobîndească o relativă independenţă de creator, poate chiar să îl „surclaseze” cumva.

Astăzi, cred că nu doar pentru mine, La Gioconda este o prezenţă vie, aptă să genereze şi să dezvolte prin ea însăşi o întreagă simbolistică nu în întregime tributară mediului artistic din care s-a ivit. „Cu cît cunoşti mai mult – spunea Leonardo – cu atît iubeşti mai mult.” Un ecou al iubirii creştine sau o convingere personală a primului mare spirit modern care a reuşit să ilustreze o simbioză unică de rafinament artistic şi rigoare ştiinţifică? Omul cu majusculă, omul universal începea să uzurpe locul central ocupat de divinitate în viaţa comunităţii. În fond, se năştea o nouă religie care preamărea virtuţile omeneşti privind cunoaşterea nu ca pe un atribut divin, ci ca pe un rezultat concret al actualizării potenţialului creator din fiinţa umană. Iubirea nu mai era un sentiment social, o datorie pioasă către Dumnezeu şi biserică, iubirea devenise expresia emancipării, atît a emancipării omului de sub tutela Creatorului său, cît şi o declaraţie de independenţă a individului în faţa constrîngerilor societăţii.

Deşi se spune că ar fi combătut prin întreaga sa viaţă idealurile platoniciene, îndrăznesc să cred în continuare că Forma poate fi considerată la Leonardo echivalentul Ideii lui Platon. Poate că nu întîmplător, prima dragoste a lui Platon a fost poezia. Întîlnirea cu Socrate i-a revelat un nou mod de interpretare a lumii şi a fiinţei: filosofia. Caracterul obiectiv al Ideii platonice îl regăsim în metafizica picturii lui Leonardo. Portretele magicianului florentin – cu deosebire Mona Lisa – au ca însuşire fundamentală capacitatea de a figura nu doar trăsăturile anatomice ale unui individ oarecare, ci umanitatea sa. Privind-o pe Mona Lisa, redescoperim o regulă estetică fundamentală: frumuseţea înseamnă armonie, iar armonia formelor acestui personaj este aproape perfectă. Spun aproape perfectă fiindcă nu lipseşte decît foarte puţin pentru a înclina balanţa fie în direcţia unei Madone burgheze – plictisitoare în inevitabila sa desăvîrşire – fie în capcana banalităţii, a anonimatului portretistic.

Aparent, Mona Lisa putea fi o femeie oarecare, nu foarte frumoasă nici măcar foarte tînără (într-o epocă în care fetele se măritau la treisprezece-paisprezece ani), dacă nu ar fi existat acel detaliu genial, acel mic dezacord într-o frază muzicală construită minuţios şi, pînă la un punct, impecabil. Totul inspira calm, armonie: prezenţa blîndă şi totuşi majestuoasă nu prin trufie, ci prin severitatea liniştită a rochiei de culoare întunecată completată de o pieptănătură simplă. Nevasta unui negustor bogat. O demnitate evidenţiată a ţinutei. Ochii Mona Lisei sunt ochi de icoană – par că te privesc drept în orice parte te-ai situa. Şi totuşi, această carnaţie de madonă, vag materială, mai mult ca un abur desprins din conturul formei e străbătută de un fior neaşteptat! Surîsul ei trădează o nelinişte ascunsă, camuflată de faldurile mici ale rochiei, de mîinile aşezate calin într-o poziţie bine studiată. Această mică fisură distruge întregul eşafodaj, fiind elementul care pune la îndoială totul: de la blîndeţea astrală a personajului pînă la fantomaticul peisaj din fundal. Acel peisaj ireal şi nepotrivit, pînă la urmă, în cadru are oare rolul de a deruta, de a masca drama adevărată? Iar dacă da, atunci care este realitatea?

Această îndoială tipic umană face, cred eu, din Mona Lisa un personaj aflat la limita absurdului. Kierkegaard scria: „Dacă omul n-ar avea o conştiinţă eternă, dacă în adîncul a toate n-ar exista decît o putere sălbatică şi clocotitoare dînd naştere, în vîrtejul unor întunecate patimi, tuturor lucrurilor, celor măreţe şi celor neînsemnate, dacă sub lucruri s-ar ascunde prăpastia fără fund pe care nimic nu ar putea-o umple, ce ar fi viaţa altceva decît disperare?” Comentîndu-l, Camus definea absurdul şi riscurile lui: „Absurdul care este starea metafizică a omului conştient, nu duce la Dumnezeu.” Astfel, disperarea devine starea necredinciosului pentru că orice păcat se naşte din îndoială, iar îndoiala îl îndepărtează pe om de Dumnezeul său.

Cei care nu s-au rătăcit în labirintul îndoielii au înţeles de mult timp că filosofia sau arta sunt simple iluzii, rodul unor tulburări ale simţurilor sau ale raţiunii umane. Pentru acei „aleşi” adevărul apare limpede: nu există incertitudine, nu există regret – viaţa de aici este o poartă către viaţa de dincolo. Dar pentru ceilalţi? În absenţa lui Dumnezeu, lui Tezeu îi rămîne numai dragostea Ariadnei.