Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (473) Martie 2005

FAMILIA 140-40

de

Ioan DERȘIDAN

Steaua ființei - Icon eminescian

la aniversarea lui Mihai Eminescu și a revistei "Familia"

 

La începutul celui de-al doilea secol de eminescianism, la numeroasele recapitulații prilejuite de cercetarea vieții și creației lui Mihai Eminescu și a receptării acestora adaug încă una. Acum, la începutul mileniului trei, justificarea ei este aniversară, iar argumentarea se bazează pe iconul eminescian despre steaua ființei. În operă, în pasiune, în reflecțiune, în fantazie și în tensiunea propriei vieți, poetul era adesea, se știe, după exegeza specializată, vecin cu cerul, în căutarea stelei ființei. Alegoria cosmică eminesciană are surse existențiale, filosofice și poetice și resurse/proiecții sufletești.

 

1. Eminescu la „Familia”

Mihai Eminescu a intrat în literatură prin revista „Familia” (revista apare în 1865, acum 140 de ani), unde publică, între 1866 – 1869, douăsprezece poezii (De-aș avea, 1866, nr. 6; O călărire în zori, 1866, nr. 14; Din străinătate, 1866, nr. 21; La Bucovi­na, 1866, nr. 25; Speranța, 1866, nr. 29; Misterele nopții, 1866, nr. 34; Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, 1867, nr. 14; La Heliade, 1867, nr. 25; La o artistă, 1868, nr. 29; Amorul unei marmure, 1868, nr. 33, Junii corupți, 1869, nr. 4; Amicului F. I., 1869, nr. 13). Aici se reîntoarce, la maturitate, „în culmea gloriei sale”, când publică, în 1883 – 1884, cele șapte „admirabile poezii lirice ale sale” (S-a dus amorul,1883, nr. 17; Când amintirea (Când amintirile), 1883, nr. 20; De acuma (Adio), 1883, nr. 23; Ce e amorul, 1883, nr. 29; Pe lângă plopii fără soț, 1883, nr. 35; Și dacă, 1883, nr. 46; Din noaptea, 1884, nr. 7). Iosif Vulcan scrie c㠄Familia” i-a fost „leagănul și mormântul”. „Locul debutului și al amurgului”, va consemna Perpessicius. Scrisoarea de mulțumire a poetului este pentru Iosif Vulcan „cea mai scumpă reliquie literară a mea din lunga carieră ce am parcurs”. „Mulțumesc pentru onorariul trimis, scrie Mihai Eminescu – cel întâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată în viață. În România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităților, a acelei școale care crede a putea înlocui talentul prin impertinență și prin admirație reciprocă”.

Meritele lui Iosif Vulcan sunt evidențiate astfel de către Octavian Goga: „Nici nu se poate o legitimare mai luminoasă pentru izbânda unui proces milenar decât faptul că aici la Oradea-Mare, la granița noastră sufletească, patruzeci de ani am avut călimara unui scriitor. Această călimară, s-ar putea zice, a trasat și granița politică, tot ce-a venit în urmă n-a fost decât consfințirea unei biruinți câștigate demult. Ca pretutindeni în istorie și la noi condeiul a fost avangarda tunului... Familia e meritul de căpetenie, cărțile lui pot fi uitate, Familia nu se uită. Ea rămâne biletul de intrare permanență a lui Iosif Vulcan în istoria li­te­raturii noastre”. O ediție izbutită a Poeziilor din Familia (19) ale lui Mihai Eminescu aparține lui Miron Blaga, în 1992, la Editura Anotimp, cu o prefață de Mihai Drăgan.

Profesorul Lucian Drimba, autorul volumului Eminescu la Familia (1974 și 1994), arată rolul lui Iosif Vulcan și al revistei „Familia” în publicarea operei eminesciene și a unor informații despre scriitor, despre viața și creația acestuia. Astfel, în revistă apar cele 19 poezii, între 1866 și 1869 și 1883 și 1884 și 36 reproduceri din antume și postume, nuvelele La aniversară (1890) și Lanțul de aur (traducere, 1866 și 1889) de Onkel Adam, articolul Repertoriul nostru teatral (1870 și 1899), trei reproduceri ale portretului lui Eminescu, 442 note și informații despre viața și opera lui Eminescu, 45 de studii, articole, amintiri, recenzii și cronici și 6 poezii închinate lui Eminescu. Alături de studiile și articolele lui Iosif Vulcan, sunt de amintit cele ale lui Titu Maiorescu (Eminescu și poeziile lui), I. L. Caragiale (In Nirvana), Al. Vlahuță, N. Petra-Petrescu, A. Demetriescu, A. D. Xenopol, V. Braniște, G. B. Duică, N. Petrașcu, N. A. Bogdan etc. Trepte ale impunerii scriitorului în conștiința publică, „bătălia” pentru Eminescu și transformarea lui într-un simbol al spiritualității naționale au în vedere I. Oprișan și Teodor Vârgolici, care au tipărit o parte importantă din Corpusul receptării critice a operei lui M. Eminescu, seco­lul XIX, vol. I, II, III și secolul XX, vol. I, București, Editura Saeculum I. O., 2002, 2004. Câteva secvențe ale impunerii și contestării lui Eminescu în veacul al XIX-lea realizează Alexandru Dobrescu în ediția Detractorii lui Eminescu (Iași, Editura Junimea, 2002). El disociază între critici și detractori, bazându-se pe istoria receptării operei eminesciene. Un tablou realist al receptării lui Mihai Eminescu astăzi a realizat profesorul Constantin Cubleșan, în cinci volume consacrate analizei unor exegeze critice. „Reper modelizant” (Marin Mincu) al formelor poetice românești, Eminescu e „trădat” de urmași, care îl rescriu adesea. Criteriile romantice ale poeziei eminesciene sunt prezentate de Mircea Scarlat într-o Istorie a poeziei românești (vol. II). În dezvoltarea poeziei românești, creația romantică eminesciană, de o excepțională forță vizionară și expresivă, arată preocuparea de steaua ființei, de fantasma stelară, autoscopie, proiecții sufletești și procese cosmice.

 

2. Ediții ale operei. Lectura și interpretarea textului

Ediția monumentală a Operei eminesciene, în 17 volume, începută de Perpessicius și continuată de colectivele coordonate de D. Vatamaniuc și Petru Creția, elaborată/ construită în 60 de ani, ne introduce în universul creației lui Mihai Eminescu: Opere I-II-III. Poezii tipărite în timpul vieții; IV. V. Poezii postume 1877 - 1880; VI. Literatura populară; VII. Proza literară; VIII. Teatrul; IX. Publicistică 1870-1877; X Publicistică 1877-1880; XI. Publicistică 1880; XII. Publicistică 1881; XIII. Publicistică 1882 – 1883, 1888 – 1889; XIV. Traduceri; XV. Fragmentarium. Addenda ediției, 1993; XVI. Corespondența; XVII. Bibliografie. Viața – Opere. Referințe. Partea I (1866 – 1938), Ediție critică îngrijită de Perpessicius, București, Editura Academiei Române, 1939, 1943, 1944, 1952, 1958, 1963, 1977, 1980, 1983, 1985, 1987, 1989, 1993, 1999.

Sunt vârste ale poeziei și ale celorlalte forme de expresie eminesciene („urând principiul vieții, ador ale lui forme”, scrie Eminescu, într-un vers răzleț, de atelier). Perpessicius atrage atenția asupra lecturii unor forme sintactico-morfologice, asupra apostrofului, unor moldovenisme și forme dialectale. Alte ediții ale operei eminesciene și criterii de editare pot fi analizate comparativ cu această ediție academică. N. Georgescu reali­zează o asemenea investigație și prezintă un scenariu probabil al ediției princeps (73 de titluri), în Eminescu și editorii săi, I-II, București, Editura Floare albastră, 2000, la ori­gi­ne o teză de doctorat susținută la Universitatea din București. Concluzii importante pentru cercetători sunt, între altele, cele rezultate din compararea ediției Maiorescu, princeps (o colecție; „operă cu totul personală a criticului”, scria Perpessicius) cu textul poeziilor din revista „Convorbiri literare” și din manuscrise. Utilizând criteriul măsurii (măsurând adevărul edițiilor / textelor), N. Georgescu analizează numeroase ediții importante ale operei eminesciene, până la ediția Perpessicius, monumentală, „integrală și integr㔠(Șerban Cioculescu). Comparativ, I. Scurtu folosește „dubla măsur㔠(criteriul tematic și cronologic și completitudinea operei), ediția lui V. G. Morțun are în vedere „măsura operei și măsura vieții”, a lui A. C. Cuza „măsura faptei ziaristice”, a lui N. Iorga „prefigurarea măsurii interne”, a lui G. Murnu ”măsura amănuntelor”, a lui G. Ibrăileanu „excesul de măsură”, a lui Mihail Dragomirescu „măsură pentru măsură”, a lui G. Călinescu (1938) „măsura ca dialog” și a lui Perpessicius „măsura monumentului integral”, arată N. Georgescu. Aș aminti de asemenea edițiile Ilarie Chendi, Nerva Hodoș, C. Botez (1933), L. Blaga (1923), I. Pillat (1937), E. Lovinescu (1929), D. Murărașu (principiul editării îl constituie „cronologia internă”, a antumelor și postumelor), I. Crețu, M. Drăgan, Gh. Bulgăr și altele.

Ediția Academiei/ D. Vatamaniuc și Eugen Simion cuprinde I. Poezii, 1999; II. Proză. Teatru. Literatură populară, 1999; III. Publicistică. Corespondență. Fragmentarium, 1999; IV. Publicistică, 2000; V. Publicistică, 2000; VI. Dicționar de rime. Traduceri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte. Corespondență, 2003; VII. Traduceri. Transcrieri. Note de curs. Note de lectură. Excerpte, 2003, Ediție îngrijită de D. Vatamaniuc, Prefață de Eugen Simion, București, Editura Academiei Române, Univers Enciclopedic, 2003. A apărut de asemenea volumul întâi din Manus­crisele Mihai Eminescu (2004), ediție coordonată de Eugen Simion, în 23 de volume, care vor cuprinde cele 15.478 de pagini eminesciene. Facsimilarea manuscriselor eminesciene este un proiect cultural care va fi dus, se pare, la împlinire, în primul rând datorită lui Eugen Simion, președintele Academiei Române. Laboratorul poetic arată titanica muncă depusă pentru definitivarea unor creații. „Nenumărate variante anulate, altele lăsate neterminate și reluate după mai multe pagini sau în alte caiete, toate îl situează pe Eminescu în fruntea tuturor șlefuitorilor de diamante literare. Abia Caragiale dacă se poate apropia de el prin modificările nenumărate pe care le aduce prozei sale. Numai că acesta operează corecturile pe unul și același text, în timp ce Eminescu încearcă noi și noi forme, adesea mai multe decât zece” (Gabriel Ștrempel).

Practica școlară/ a lecturii și edițiile succesive ale operei eminesciene arată existența unor diferențe de interpretare, de vocabular și punctuație. Din toate rezultă necesitatea corectitudinii editării/tipăririi, a reîntoarcerii/ revenirii la texte, criteriul alegerii, importanța specializării și respectarea adevărului, a intenționalității scriitorului, a viziunii și expresiei acestuia, cunoașterea edițiilor și compararea lor cu manuscrisele: Floare albastră, de exemplu („Lângă trestia cea lină/Și sub bolta cea senină”; sau „Lângă balta cea senină”; „Acolo’n ochiu de pădure/Lângă bolta cea senină/Și sub trestia cea lină/Vom șede în foi de mure” – vezi alegerea între sub bolta și sub trestia). Felul lecturii trimite/ poate trimite la viziunea scriitorului, la nucleul operei. Citirea, înțelegerea și scrierea textului eminescian este concomitent o problemă de formare/exersare, tradiție a editării, comparare a variantelor/manuscriselor, analiză a formelor, pedagogie a lecturii, de ortografie și punctuație, de intenționalitate a scriitorului și coerență a operei – textul, ordinea, cronologia, ortografia, aparatul critic, variantele, anexele le evidențiază Perpessicius. Lectura/ înțelegerea are nevoie mereu de „corecțiile” calde ale lui Șerban Cioculescu, Vl. Streinu, Pompiliu Constantinescu, Ion Gheție etc. (vezi de exemplu instructivele și savuroasele observații ale lui Șerban Cioculescu despre unele expresii greu inteligibile din ediții, despre accent, i și u scurt, apostrof și „trăsura de unire”, din Caietele Mihai Eminescu, I-II). Sunt căi de urmat, învățăminte și posibilități pentru cei care vin, pentru care, în formularea lui Iosif Vulcan, „cu bucurie deschidem coloanele”. O mențiune: „să scrie după ortografia ce o urmăm și noi” (și după posibilități).

Astăzi este clar că edițiile operei aproximează un Eminescu esențial și că ele propun/ presupun o exegeză. În serie astrală, „bolta cea senină”, de exemplu, are sinonime precum poartă, arc, imensitate, sublim și participare la viața cosmică. În majoritatea cazurilor editorii însoțesc aceste ediții de prefețe, cărți și studii complementare, conturând preo­cupări specifice și serii interpretative. Aș putea da asemenea exemple frumoase/multe despre cei care scriu în zilele noastre despre Eminescu (asemenea contribuții și biblio­grafii am înregistrat în cartea Monologul dramatic eminescian, Editura Dacia, 2001 și în volumul colectiv Eminescu – dimensiunea romantică, din 2002, coordonat de prof. Mircea Popa și de mine). Mă opresc însă în primul rând la exemplele semnificative ale lui Perpessicius și G. Călinescu – primul i-a închinat viața / vederea ediției Opere, iar al doilea, documentându-se pentru Opera lui Mihai Eminescu, a scris Istoria literaturii române... și o istorie (parțială) a literaturii universale (spaniole).

În paralel cu editarea textelor eminesciene se conturează și unele interpretări semnificative. Astfel, Petru Creția așează opera eminesciană sub semnul teatrului, ceea ce ne reamintește de constatările lui George Călinescu privind imaginarea de către Eminescu a unor vaste construcții lirico-dramatice. Poetul plănuia „mari compoziții lirice și dramati­ce”, iar unele antume sunt monologuri din aceste vaste proiecte. El are, asemenea lui Goethe, „năzuința grandiosului și a organicului”, scrie G. Călinescu. Manuscrisele arată încercări inedite, „cele mai multe de dramă”. Înnoind expresia, poetul tinde să creeze un „univers în semicerc”. Pe acest semicerc, „având ca orizonturi nașterea și moartea lumii, între care se întinde arcul istoriei universale”, se bazează criticul în exegeza operei eminesciene. Această perspectivă teatrală ar presupune și o altă distribuire a manuscriselor. Întinderea și adâncimea operei eminesciene își așteaptă cititorii și exegeții, alte „dezlegări”.

Preocuparea eminesciană de ființă este înregistrată de George Munteanu ca o antropogonie și ea legitimează influențele biografice, pânda agonică, dimensionarea tragică, preocuparea de moarte, accentuarea aspectelor cognitive, evidențierea rolului faptei (Vezi George Munteanu, Eminescu și antinomiile posterității, București, Editura Albatros, 1988, pp. 21 - 37). Ca noțiune și mod de lucru (cu holomeri, în relief, asociind eternul și efemerul, artistul și cugetătorul), antropogonia succede cosmogonia (G. Călinescu) și sociogonia (T. Vianu). În antropogonie măsura(rea) umanului este extraordinară. Aspirația omului romantic este de a intra în universal, „în toate formele” (Tudor Vianu). Alături de idealul cultural universal stă tendința proteică, de trăire concomitentă a formelor vieții.

 

3. Exegeza creației eminesciene

Exegeza critică eminesciană cuprinde numeroase încercări de descriere și sistematizare a creației poetului romantic român. Criteriile sunt diverse, iar analizele oferă numeroase sugestii apropiate concepției literare a autorului și specificului operei: formația scriitorului; teme și motive romantice ale operei; supratema timpului (George Călinescu); atitudinea și formele eului în lirică și voluptatea durerii (Tudor Vianu); eul voievodal (Lucian Blaga); dimensiunea filozofică și existențială (Eugen Todoran); momentul „florii albastre” în lirismul eminescian (Vladimir Streinu); antume și postume (Ion Negoițescu); miturile creației și valoarea prozei (Eugen Simion); modele cosmologice adoptate și viziune poetică (Ioana Em. Petrescu); imaginarul poetic (Dan Mănucă); formația scriitorului și izvoarele operei (George Munteanu, D. Vatamaniuc); temele creației „poetului tânăr” (Mihai Drăgan); afectivitatea, principiul feminin și nostalgia apropierii (Edgar Papu); tema titaniană (Matei Călinescu); motivul insulei transcendente (Mircea Eliade); sentimentul și reflecția (Mircea Scarlat), lumina viorie a simțământului (Dan C. Mihăilescu); melancolia (George Gană), imaginarul spațiului public și al celui privat (Caius Dobrescu), raportul biografie – istorie/literatură și evidențierea componentelor intelectuale ale vieții și creației eminesciene (Ilina Gregori); legătura cu alte culturi, cu alte limbi și cu alți scriitori (Zoe Dumitrescu - Bușulenga, Ștefan Avădanei, I. M. Rașcu, Iosif Cheie - Pantea, Amita Bhose, Ștefan Melancu) etc. Valoarea operei, criteriul biografic și modul de exprimare (liric, dramatic, epic, gazetăresc) sunt avute în vedere și ele; perioade­le de creație și mediul social și etno-psihologic, de asemenea.

Creația eminesciană ocupă un loc important în cadrul direcției noi (falangei junimiste). De la studiile lui Titu Maiorescu despre Mihai Eminescu (din 1872 și 1889), până la Opera lui Mihai Eminescu, de George Călinescu, lucrare monumentală, istoria literară reține, alături de alte exemple, critica explicativă a lui Garabet Ibrăileanu, critica științifică a lui Mihail Dragomirescu, interpretarea lui Nicolae Iorga privind sufletul românesc, analiza surselor și criteriul istoric și literar la I. Scurtu și G. Bogdan Duică, criti­ca stilistică a lui Tudor Vianu, arta cuvântului și creativitatea eminesciană, analizate de D. Caracostea, tipologiile literare stabilite de D. Popovici și nucleele operei fixate de Vl. Streinu. G. Călinescu explică felul în care Eminescu înțelege lumea, plăsmuiește mari compoziții lirice și dramatice și folosește simboluri romantice.

Momentele Maiorescu (1889) și Călinescu (1934 - 1936) ale receptării creației eminesciene vor fi continuate prin Poezia lui Eminescu de Ion Negoițescu (1968) și Edgar Papu (1971). Eseul lui Eugen Simion despre proza eminesciană (1964) și cartea Rosei Del Conte (1963; 1990) se situează valoric, tematic și metodologic alături de cele două cărți despre poezia eminesciană. Celei de a patra etape a acestei receptări a creației eminesciene de către critica literară specializată îi corespund Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică de Ioana Em. Petrescu (1978), Pelerinaj spre ființă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian de Dan Mănucă (1999) și Melancolia lui Eminescu de George Gană (2002). Unele constante critice apropie de acest interval exegetic cărțile despre Eminescu scrise de Constantin Noica, Matei Călinescu, Marin Mincu, Constantin Ciopraga, Mihai Drăgan, George Munteanu, Dan C. Mihăilescu, Mihai Zamfir, Ioana Bot, Ștefan Avădanei. Bibliografia critică despre Eminescu folosește de asemenea numeroase sugestii și analize din eseurile scrise de Mircea Eliade, Eugen Todoran, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Amita Bhose, Elena Tacciu, Mihai Cimpoi, Theodor Codreanu, N. Georgescu, Nicolae Ciobanu, Ilina Gregori. Sunt posibile, desigur, numeroase alte sinteze și paralele, căci, fatal, nu putem cuprinde într-un asemenea capitol toate sugestiile captivante oferite de exegeza specializată (o interesantă critică a criticii despre Eminescu cuprind în unele din cărțile lor Mihai Cimpoi, Constantin Cubleșan și alții).

Un tablou succint al edițiilor de poezie și proză eminesciană completează exegeza critică specializată: la edițiile semnalate deja adăugăm Poesii, prefață de T. Maiorescu (1883), Scrieri politice și literare, introducere de I. Scurtu (1905), Poezii, ediție alcătuită de G. Ibrăileanu (1930), Proză, prefață și note de Zoe Dumitrescu-Bușulenga, text stabilit de Eugen Simion și Flora Șuteu, Poezii, vol. I - V, ediție critică de D. Murărașu, Poezii, antologie, prefață și tabel cronologic de George Gană (2000). Formele de scriere și rescriere a eminescianismului reprezintă o temă importantă a criticii literare. În spirit eminescian, o carte a Irinei Petraș, de exemplu, este intitulată semnificativ Știința morții. Ioana Bot arată că universul poetic eminescian a devenit o grilă de percepere a realității și a literaturii. La ea recurg, prin citate, de exemplu, numeroși poeți de azi (Eminescu și lirica românească de azi, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1990). Numeroase demersuri critice utilizează criterii și exemple eminesciene.

Dacă ierarhizăm informațiile din bibliografia eminesciană (lăsând afară nu­me­roase aproximații și exagerări) este de subliniat în primul rând faptul că autorul scrie o poezie reflexivă, a imaginarului romantic și o proză de idei, fantastică și filosofică, axată pe experiențe spirituale. „Sarcina de gânduri”, meditația filosofică și clasicismul gnomic caracterizează această creație. Dintr-o asemenea perspectivă, a gândirii și cosmogoniei, a temelor fundamentale ale creației și a imaginarului poetic își argumentează cărțile despre Mihai Eminescu criticii literari George Călinescu, Tudor Vianu, Edgar Papu, Eugen Simion, Dan Mănucă, Ioana Em. Petrescu, George Munteanu, George Gană și alții. Poetul era un „om de pasiune”. Aceasta este dominanta actelor esențiale din care s-a realizat opera romantică eminesciană. Pasiunea și tendința dramatică îl duc la contemplație. S-au alcătuit, se știe, statistici privind dispozițiile sufletești întâlnite în operă. „Patima și afirmarea excesivă, de o parte, negațiunea excesivă, de altă parte, sunt cei doi poli în care se cuprinde creațiunea lui Emunescu” (D. Caracostea). Subliniem faptul că la Eminescu pasiunea dă viață gândirii. „Sucul învietor al gândirei e patima. E vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil; desigur că cel mai nobil este adevărul”, arată scriitorul, component al falangei junimiste (sinonimă cu direcția nouă). „A pus în tine Domnul nemargini de gândire”. Și: „recea cumpăn-a gândirii”; „o gândire este un act, un cutremur al nervilor. Cu cât nervii se cutremură mai bine, cu atât cugetarea este mai clară”. Așa cum arată creația și căutările unor „călători în stele”, pentru „cutremurul nervilor” sunt complementare poezia, proza și idealitățile eminesciene, romantice și fapta înaltă. Iubirea și cunoașterea sunt puse de Eminescu în legătură cu fericirea și creația, cu infinitul și absolutul.

Discursul eminescian este romantic și, astăzi, databil: atât cel poetic, extraordinar, cât și cel gazetăresc, împlinit și divers, cel dramaturgic, original și complex și cel epic, de mare forță expresivă și încărcătură filosofică. El aparține mileniului doi, secolului al XIX-lea, secolul romantismului și al modernității (care va fructifica apoi experiențele simbolismului și ale realismului). Istoriile literare înregistrează locul acestei creații romantice, originale, de o excepțională forță vizionară și expresivă, în dezvoltarea poeziei românești, „trădările” și despărțirile marilor poeți interbelici și contemporani de Eminescu (scrierea și rescrierea eminescianismului), evoluția prozei fantastice și a gazetăriei după momentul eminescian și, mai puțin, dimensiunea reprezentației (vocile spectacolului) acestei opere pentru junimismul românesc și pentru mentalitățile și specificitățile noastre. Astăzi, ca în alte dăți, el pare/ este reconfirmat de realitățile vieții noastre politice, social-economice și culturale. Perspectiva întregului adiționează numeroase fapte și întâmplări, reconstituiri și supoziții, pentru descrierea epocii și a operei eminesciene, a legăturilor lui Eminescu cu contemporanii săi. După Filosofia inconștientului a lui Eduard von Hartmann, de exemplu, reține Eminescu propensiunea omului „și cătră centrul pământului și cătră soare” (Cf Helmuth Frisch, Sursele germane ale creației eminesciene I-II, București, Editura Saeculum I. O., 1999, pp. 331-346, vol. I și 200-253, vol II). În 1970 poetul înregistra/nota Cântecul sferelor (Sphärengesang) de Hieronymus Lorm, pentru „cumpătata liniște a neființei” și „al stelelor mers”.

Direcțiile (stadiile) exegezei eminesciene înregistrate de noi în ultimii ani au în vedere, în proporționări diferite, (1.) personalitatea scriitorului, (2.) dominanta modu­rilor de expunere, (3.) cosmogonia eminesciană, tentarea imensității. Cele (cel puțin) trei pericole ale exegezei eminesciene actuale se referă la (1.) excesiva metaforizare și simbolizare a limbajului critic (alături de locurile comune), (2.) absența documentelor (argumentelor) din operă, din interpretare, din porțiunea de gândire critică (suplinită, uneori, de violența atitudinii, vizibilă, ca pe un ecran, în limbaj) și (3.) puțina frecventare (re­ci­ti­re) a textului eminescian, complementară dogmei închiderii în fragment, în etichete, formule și poncife, în premise negatoare. Există însă, în exegeza specializată, câteva constante critice, care, urmate, ne ocrotesc (cât de cât) de banalitate, parțialitate, răspăr și exagerare.

Cele mai valoroase exegeze și riguroase informații în legătură cu viața și opera eminesciană le întâlnim, așa cum am arătat, în cărțile scrise de George Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Garabet Ibrăileanu, D. Caracostea, Rosa Del Conte, Ion Negoițescu. Edgar Papu, Amita Bhose, Eugen Simion, Matei Călinescu, Ioana Em. Petrescu, Dan Mănucă, Nicolae Manolescu, D. Murărașu, Marin Mincu, Dimitrie Vatamaniuc, Petru Creția, Dan C. Mihăilescu, Mihai Drăgan, George Munteanu, Ștefan Cazimir, George Gană, Ioana Bot, Constantin Barbu, N. Georgescu, Ion Nica etc.

 

4. Monologul dramatic despre steaua ființei

Toți marii critici literari, de la George Călinescu până la Eugen Simion, Ioana Em. Petrescu, Edgar Papu, Rosa Del Conte, Dan Mănucă și George Gană arată preocuparea dominantă a poetului de tema timpului și de drama omului, înregistrând modelele cosmologice și ierarhiile cerești și ipostazele lirice ale eroilor săi: luceafăr, demiurg, novice, călăuză, mag, situați pe trepte valorizante diverse. Încărcătura speranței este extraordinară: „Un om se naște-un înger o stea din cer aprinde/ Și pe pământ coboară în corpul lui de lut,/ A gândurilor aripi în om el le întinde/ Și pune graiul dulce în pieptul lui cel mut./ O candelă a vieții, de cer steaua depinde/ Și îmblă scriind soartea a omului născut./ Când moare, a lui suflet aripele și-a-ntins/ Și renturnând în ceruri pe drum steaua a stins” (Povestea magului călător în stele). Conceptul eminescian de poezie este acela al unui panlirism cosmic, scrie Petru Creția (Testamentul unui eminescolog). Îi sunt consubstanțiale rătăcirea cosmică și exilul uman. Livrarea cosmică este dramatică și antrenează angelodemonicul făpturii visătoare, „deșteptarea” lăuntrică și mediul social-istoric.

În ritmul cosmic sunt cuprinse deopotrivă devenirea și durata, clipa și iluzia. Vizi­unea eminesciană este „ciclic㔠(circulară), subliniind permanența devenirii, perenitatea cosmosului și vremelnicia ființelor. Vulnerabilul uman apare adesea raportat la cosmos. Poezia exprim㠓puritatea extatică a acestei contemplații” (Rosa Del Conte). În această eternă reîntoarcere este cuprinsă moartea ființelor și prăbușirea apocaliptică a universului. Mircea Eliade și Rosa Del Conte disting la Mihai Eminescu un timp cosmic, vital, intact, al împlinirii, circular (care „stă, vremuiește”) și un timp istoric, pământesc, muritor, al uzurii (care „lovește”), îmbătrânirii și morții. „Ceasul umblă, lovește, dar vremea stă, vremuiește” – spune proverbul. Eminescu scrie c㠄viermele vremurilor roade în noi”. Și: „Timpul mort și-ntinde trupul/ Și devine vecinicie”; „Din sânul vecinicului ieri/ Trăiește azi ce moare”. La Eminescu poezia cosmică înseamnă contemplarea imensității spațiale și sentimentul acut al scurgerii timpului. O înțelegere aparte a naturii de către Eminescu înseamnă întrepătrunderea universului material cu universul spiritual și perspectiva tragică, a plângerii și stingerii.

Spiritul eminescian contemplă departele stelar al imaginației cosmice, perspectiva arheică a trecerii eterne a materiei prin lume (Despre nemurirea sufletului și a formei individuale), puterea creatorului și vocațiile bătrânilor, regi/monarhi/voievozi și magi. Lume, destin, vehicul și psihologie, steaua eminesciană a secolului al XIX-lea aparține centrului lumii, unui arhetip spre care se poate călători/zbura/spera/iniția/regreta/jertfi și suferi. Interesul pentru ființă și etnie (în tropii unei națiuni agricole Eminescu evidențiază legătura individului „prin lanțuri nedesfăcute” de grupul de oameni în care s-a născut și trezirea „de suflarea secolului”) și dirijarea astrală a psihismului arată felul în care eul voievodal eminescian înregistrează experiențele participării la istorie, la spațiul public și ale desprinderii din contingent și sentimentul acut al scurgerii timpului.

Unul din fenomenele cele mai interesante ale creației eminesciene îl reprezintă modul de constituire a monologului dramatic. Ca dovadă, dezbaterile critice despre forma internă și creativitatea eminesciană, despre vocile autorului și ale textului, despre proiecte, variante, compoziții și autonomizări, antume și postume, despre lupta cu limbajul. La lectură surprinde tiparul prozodic divers al acestui monolog dramatic, în diferite etape ale creației și nuclee ale operei.

Adesea se întâlnesc viziunea și abstracțiile (ei), tema poeziei și teoretizarea acestei teme. Ion Negoițescu scrie c㠓intuiția fundamentală a lui Eminescu trebuie să fi fost aceea a substratului unanim al morții (intuiție mai originară decât influențele schopenhaueriaene, și care de abia ea le explică). Moartea e substanța și unicul sens (deci, prin pesimismul schopenhaueriene: lipsa de sens) ce-l poate revela lumea, și chiar Demiurgul plânge fiindcă în el arde conștiința cea mai trează a atotputerniciei morții. Și haosul e moarte, născândă primordială, scufundată în sine, pătrunsă de sine, iar pe pământ somnul rămâne conștiința cea mai puternică, cea mai apropiată, a morții”.

În imaginarul poetic eminescian sunt cuprinse numeroase voci lirice pentru întrebările către imensitate, către spiritul Universului. Extazul (sublimul) aspirației romantice, cu numeroase elanuri, zboruri și lumini, arată felul în care, într-o natură vibratoare, stările intense ale eroilor devin muzicale. Asemenea clipe de beatitudine, vecine cu credința și revelația, există în creația eminesciană și exemplele se cunosc. („Greieri răgușit cântau ca orologii aruncate în iarbă”). Am înregistrat un moment de vârf al sacrului eminescian și al liturgicului mateiucaragialian, când se instaurează tăcerea, extazul și visul și se face trecerea în ritmurile imensității (Cf. Ioan Derșidan, Mateiu I. Caragiale - carnavalescul și liturgicul operei, București, Editura Minerva, 1997). Repetitivă, starea (contemplația) există și în unele poezii erotice, filosofice și mitologice.

În ultimă instanță, vocile lirice eminesciene (monologuri dramatice) se află în dialog și completare. Năzuința este spre steaua ființei, după marile modele cosmologice, spărgând cercurile destinului, ale legendei și spațiului public și ale existenței individuale, vulnerabile și pagurice. Constituirea monologului se face pe baza legăturii strânse dintre eul poetic, obiectul poeziei (steaua ființei) și conștiința de sine. La Eminescu lumea este visul sufletului nostru, așa cum la Mircea Eliade lumea este mitul sufletului, la Eugen Ionescu angoasa sufletului, iar la Mateiu I. Caragiale aceasta devine hagialâcul sufletului.

O interesantă demonstrație privind „embrionul” viziunii poetice eminesciene reali­zează Vladimir Streinu. De aceea, la analiză, poezia va trebui decorticată, numite miezul, coaja și creșterea. El ia în discuție momentul deplinei înfloriri a spiritului poetic eminescian, fixându-l la 1873, la momentul elaborării poeziei Floare albastră. Îi corespunde, în epică, elaborarea nuvelei Sărmanul Dionis (1872). Criticul arată totodată importanța „sfericității concepției în jurul unui centru” și existența, în opera eminesciană, a unui tipar al acestei „sfericități de concepție”. Sfera constituie punctul de pornire și pentru modelele cosmologice și pentru influențele folclorice. Ideea sâmburelui, a germinației și metafora ghindei sunt susținute de cronologia internă a operei. Stele, nori și ceruri înalte sunt la Eminescu o „metaforă a gândirii cosmogonice” (Ioana Em. Petrescu). Câțiva dintre iconii celești i-am amintit în volumul Monologul dramatic eminescian (2001): castele, domă, poartă, hale, izvoare de lumini, stele, zboruri. Căci spiritul eminescian se definește ascensional „Astrul/Luceafărul trăiește într-o sferă superioară”, este „cel de sus” scrie George Călinescu. Cosmicul eminescian reprezintă setea de absolut, arată Rosa Del Conte.

Creația eminesciană care seamănă cu opera viitoare mai mult decât cu cea trecută îi pare criticului Vladimir Streinu poezia - embrion Floare albastră (1873). Perceperea contrariilor, antiteza viață - moarte arată c㠄dezumanizării prin sterpe meditații idealiste asupra morții și eternității - scrie Vladimir Streinu - i se propune contactul cu viața în formele temporale; și acceptarea experienței, chiar în concluzia efemerității ei, nu acoperă totuși opunerea termenilor fundamentali” ... Argument pentru opera ce se va scrie în continuare: „În viziunea ideală, cuvântul numește ca în vederea reală. Și această mutație stilistică izolează ca mod propriu Floare albastră de figurația debutului”. Opera eminesciană va crește întreagă din Floare albastră, „ca dintr-un embrion”.

Poezia este astfel un punct de pornire pentru alte „compoziții ale contrariilor” și pentru sentimentul mixt de „dulce jale” și „dureros de dulce”, „fermecat și dureros”. La Eminescu „poezia vieții dă preț poeziei morții și în această perspectivă opera i se alcătuiește diferit”. Un citat extraordinar al lui Vladimir Streinu, ce prezintă (definește) poezia, apropiind-o de scoică, ne amintește de conștiința de sine a poetului, asemănată de Georges Poulet (în Metamorfozele cercului) cu un pagur. „Creația literară, îndeosebi lirică, seamănă mai curând cu acele viețuitoare marine, nautili și scoici de apă sărată, care trăiesc sub platoșele fantastice ale unui schelet extern. Ca moluștele acelea, pe care străvezia liană le face să se tragă în mirifice recesiuni spirale, poezia are aceeași natură retractilă. Până unde o poate critica urmări?”. Interesantă ne pare însă aici referința poetu­lui, după Eduard von Hartmann, la „centrul pământului” și la „soare”.

Pagurul este un crustaceu care își pune la adăpost abdomenul moale în cochilia unui gasteropod. În Metamorfozele cercului Georges Poulet studiază imensitatea (atribut al Divinității) și ia în considerare conștiința de sine (asemănată cu un pagur), care sălășluiește într-un spațiu retractil și subiectiv. Cercul metafizic este reprezentat prin sentimente, atitudini, reflecții și reverii. Din exemplele pe epoci și curente literare nu lipsesc operele lui Lamartine, Vigny, Edgar Poe, Baudelaire, Mallarmé, Rilke și Eliot. Asemenea repere axiologice, concentrice, întâlnim în modelele cosmologice platoniciene și kantiene ale viziunii poetice eminesciene, așa cum le reprezintă Ioana Em. Petrescu (în Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică) și în cercurile destinului, ale legendei și ființei, din imaginarul poetic eminescian, așa cum le trasează Dan Mănucă (în Pelerinaj spre ființă. Eseu asupra imaginarului poetic eminescian), precum și în dimensionarea afectivității (a luminii viorii a simțământului), în aproapele și departele eminescian, cum argumentează Edgar Papu (în Poezia lui Eminescu) și George Gană (în Melancolia lui Eminescu), prin modul de a privi lumea și tipul de sensibilitate cores­punzător. Sideromania romantică eminesciană este una din paralelele posibile la melancolie și la modelele cosmologice descrise.

Vladimir Streinu consideră că în cochilia acestei poezii este un spațiu de palpitație intestină fără acces. „E un aspect intern, descriptibil în parte; și e zvonul de potențialități, pe care îl va actualiza numai opera eminesciană întreagă”. La rândul său, Georges Poulet (vol. Metamorfozele cercului, București, Editura Univers, 1987) compară conștiința de sine (care sondează imensitatea) cu un pagur, care-și face rost de un adăpost extensibil și retractil, ca un cerc, ca o sferă, în care locuiește. Aproximarea acestui „loc mintal”, a acestui spațiu privat, al subiectivității și libertății, a acestor potențialități (în care se manifestă spiritul autorului și formele operelor), stă în atenția celor doi autori. Ele sunt asociate poeziei, de către primul (Vl. Streinu), respectiv conștiinței de sine, prezentă în forme diverse în literatură, de către al doilea (Georges Poulet). Reamintim pasajul selectat de Eminescu din Eduard von Hartmann privind propensiunea omului „și cătră centrul pământului și cătră soare”. Vor urma, așa cum am arătat deja, alți exegeți, impunându-se a fi amintiți, în acest caz, pentru interpretarea eminesciană, în primul rând Edgar Papu, Eugen Simion, Ioana Em. Petrescu, Dan Mănucă și George Gană. Ne aflăm într-un nucleu în care se constituie monologul dramatic despre steaua ființei, căutarea eternului în efemer.

Structurile imaginarului eminescian (somnul, visul, steaua, zborul uranic, erotica, sâmburele de ghindă, arheul, interiorul fabulos, mitologia, oglinda, dublul), ataraxia și prezentul etern, perechile de termeni antitetici (voluptate/ durere; „farmec dureros de dulce”; pesimism/ optimism; Venere și Madonă; înger și demon; adorație/ pejorație; afirmare și negare; senzualitate/ suavitate; icoană și desacralizare; aproape/ departe; titan și geniu; antume/ postume), temele și motivele creației îl arată pe Mihai Eminescu ilustrând convenția poetică romantică, ale cărei criterii sunt sentimentul și reflecția, așa cum convenția poetică simbolistă folosește sugestia și alegoria. Nu excludem posibilitatea altor lecturi, incidențe și componente ale operei, dar natura (felul, modul) creației eminesciene este romantică. Opera sa cuprinde caracteristicile romantismului. Modelele cosmologice ale acestei creații se înscriu aspirației spre absolut și totalitate, spre re-creere și geneze continue, miticul, vizionarul și filosofia subsumându-se acestei gândiri poetice care trans­cende istoria și lumile, în căutarea cuvintelor și a prețului vieții si al morții: „Nu-i foliant în lume din care să înveți/ Ca viața preț să aibă. și moartea s-aibă preț”. Monologul dramatic romantic aproximează astfel un icon eminescian inconfundabil – steaua ființei: între efemer și etern, de la pagur și scoică, până la perlă, imensitate și arcurile „gândului purtat de dor”, pentru a da glas aventurii metafizice și nefericirii/nenorocului geniului în lume.