Nr. 3 (473) Martie 2005

Biserica şi secularul, sau despre racordarea la civilizaţie

S-a vorbit mereu despre lipsa de adecvare generală a actului social românesc la standardele europene, şi câteodată despre acea încremenire naţională în proiect, denominată, între alţii, nu fără o amară maliţiozitate, de către Emil Cioran şi Gabriel Liiceanu.

S-a uitat, însă, că acea lipsă de sincronizare românească faţă de ceea ce s-a întâmplat în arealul civilizaţiei occidentale, deplorată de către aceştia, nu poate fi generalizată. Acest lucru îl spune foarte frumos Eugen Lovinescu, care defineşte sincronizarea nivelului nostru naţional de dezvoltare generală, cu cel al altor ţări şi popoare, descoperind cu sagacitate optimistă şi anumite, şi nu puţine, retardatări.

E de mirare, însă, că puţini exegeţi s-au gândit să contabilizeze în contul românilor marea fericire de a se fi creştinat, în mod sincron sau poate mai repede decât unele popoare din Ţările Occidentale. Să amintim aici că, dacă admitem creştinarea populaţiei din nordul Dunării, începând de pe timpul Sfântului Andrei, aşa cum spun unii dintre teologii ortodocşi, sau în vremea lui Nichita Remesianul, adică odată cu formarea poporului român, cum remarcă marii istorici, în frunte cu Vasile Pârvan, între creştinarea acestuia şi cea a germanilor, de exemplu, perfectată prin fier şi sânge abia pe vremea lui Carol cel Mare (768-814), există, totuşi, o diferenţă de câteva secole.

Noua religie avea să îmblânzească firea convertiţilor, să le inculce o moralitate nouă, superioară celei dinainte, chiar dacă în întreg Evul Mediu vor mai exista destule cruzimi şi sangvinarii, remarcate cu erudită pricepere de celebrul Johan Huizinga. Vitregia vremurilor ne-a împins pe noi, românii, într-un con de umbră a civilizaţiei, adus de stăpânirile succesive ale popoarelor asiatice. În acest moment, al începutului de Ev Mediu, individul se putea, totuşi, interioriza, spre a-şi trăi existenţa în claustrare, ca mod de stabilire, prin revelaţie, a legăturii cu Dumnezeu. Pe plan politic, însă, această interiorizare a coincis cu fărâmiţarea vechii statalităţi, până atunci unitare, constituită odinioară după modelul roman, şi prin forţa acestuia.

Înalta viaţă spirituală se retrage în aşezămintele bisericeşti, în timp ce oraşele decad şi se ruralizează. Practica religioasă, săvârşită în biserici şi catedrale, l-a dedicat pe individ, aşa cum scria Vladimir Soloviov, în funcţie de loc şi timp, unor două tipuri de exerciţiu spiritual, unul static şi celălat activist, ambele ocupând arealul creştin oriental-ortodox şi respectiv pe cel universal-catolic.

Din primul exceda rugăciunea în imobilism şi aşteptarea inertă a mântuirii, în timp ce din cel de-al doilea activismul, ca apanaj al încercării de a continua opera Dumnezeirii, prin efectuarea, aşa cum spune de astă dată Nicolae Berdiaev, a muncii de ziua a opta, sau prin supunerea la pedeapsa care a urmat marii pierderi a Edenului, la făptuire. Că lucrurile stau aşa o demonstrează, mai târziu, însăşi viaţa monahală într-un tip sau altul de mănăstire, în cele ortodoxe trăindu-se în odihnă şi nelucrare şi înţelegem prin această alegaţie, în post şi rugăciune, iar în cele catolice în rugăciune şi activism. Pentru a ne convinge de această situaţie n-avem decît să lecturăm, cu strângere de inimă, desigur, spusele regelui Carol I al României, atunci când, perieget prin mănăstirile Moldovei, ne informează că a întâlnit acolo o mulţime de călugări dedaţi trândăviei spirituale, hieratici şi lenevoşi aproape tot timpul în afara slujbei religioase, însoţită, aceasta din urmă, ce e drept de o tipicărie fastuoasă impresionantă, identică, atunci şi acolo, cu cea a pravoslavnicilor ruşi. Nu putem să nu remarcăm aici, ca un contrapunct, viaţa activă din aşezămintele religioase catolice, lăudată cu largheţe, pentru alte meleaguri, desigur, de către poetul romantic Dimitrie Bolintineanu. Ea se bucura de acest statut încă din Evul Mediu timpuriu, şi exemplul cel mai elocvent în acest sens este celebrul Beda Venerabilul, în urechile căruia se zăgăzuia zilnic îndemnul providenţei pentru travaliu repetat, concretizat, la el, în copierea cu sârg şi minuţie, a unor manuscrise antice, din păcate astăzi dispărute.

Pe temeiurile modelului oriental-ortodox s-a rostuit biserica românească de după înstăpânirea bulgaro-slavă secole de-a rândul, nu fără îmbietoare momente de relatinizare, în care, însă, fructificările acestor ocazii unice de a ne reapropia de Roma au fost pierdute pentru multă vreme. E cazul să pomenim în acest loc că descălecătorul Bogdan (1359-1365) a purces din Maramureşul voievodal către Moldova, după o beligeranţă nefericită cu regele Ungariei, ducând cu sine cărturari ştiutori de latină care-i scriu actele cancelariale în limba lui Cicero şi Cezar, că fiul său Laţcu era un desăvârşit practicant al creştinismului catolic şi, în fine, că, peste două secole Petru Cercel (1583-1585) din Ţara Românească, despre care papa Sixtus al V-lea (1585-1590) spunea, dacă ar fi să-l credem pe Franco Sivori, că „a cunoscut mulţi oameni, dar n-a găsit nici unul atât de cunoscător al tuturor lucrurilor din lume ca Principele Valahiei”, era şi el un admirator al Papalităţii.

Marele regret şi încă o ratare de şansă, şi nu una mică, ci uriaşă, a fost atunci când, pe vremea amintitului domnitor s-a încercat şi s-a pregătit trimiterea mai multor fii de boieri ca să studieze la universităţile din Italia. Ei trebuiau să plece la începutul anului 1585, dar boieroaicele i-au cerut domnitorului să permită amânarea plecării până după sărbătorile pascale, şi odată această cerere ascultată, prin scoaterea lui Petru Cercel din domnie, totul a rămas baltă, ratându-se astfel şansa ca din acei copii să fi apărut unul sau doi de seama lui Nicolae Olahus sau Inochentie Micu.

Şi pentru a nu decela dintre fapte doar răul, este cazul să amintim, chiar în treacăt, frumuseţea slujbelor religioase ortodoxe, bogăţia ornamentelor de pe odăjdiile preoţeşti şi, prin extrapolare, valoarea artistică a icoanelor, cu profiluri de sfinţi exoftalmici, în privirile cărora coabitează, alături de hieratismul uscat, o metafizică de înaltă vibraţie filosofică, o mişcare interioară de natură spirituală. Această valoare trebuie să-l fi determinat pe Hermann Keyserling, călător prin România celui de-al treilea deceniu al secolului trecut, să se înflăcăreze şi să vorbească despre resuscitarea, la noi, a unui neobizantinism de înaltă ţinută artistică. El şi-ar avea originea în ramura culturală greco-orientală, subiacentă ortodoxiei, care este reciproc completitivă cu cea benedictină sau catolică, în aşa fel, adică, încât una fără alta nu pot să existe decât serios păgubite. Cât de apropiate sunt cele două ramuri amintite ale culturii creştine o demonstrează creaţia artistică universală, chiar dacă unii învăţaţi au circumscris spiritualitatea occidentului catolic sub zodia ogivei gotice, ca element de creaţie specific, în contrapunct cu cea oriental.ortodoxă, născută sub cupola mişcătoare a căruţei cu coviltir. Astfel de determinări sunt fireşte inadecvate, şi ele nu corespund intenţiilor altruist-integratoare, născute în aşa-numită epocă a postmodernismului târziu, când în faţa încercărilor ce izbesc cu tărie în temelia civilizaţiei, orice manifestare socială, de natură materială sau spirituală, trebuie să servească un ideal unit, salvator. De altfel, revenind acum, printr-un fel de vade retro incomplet, la chestiunea Unirii românilor cu biserica Romei, constatăm că ceea ce a apropiat cele două culturi, respectiv cele două biserici din care acestea au excurs, a făcut posibilă unirea religioasă, încercată odinioară (la 1439) cu succes temporar şi definitivată, iniţial la ruteni şi ucraineni, iar apoi, după cum se ştie, pe la 1700, la românii din Transilvania. Reuşita Unirii la aceştia din urmă se explică prin existenţa unor împrejurări favorabile, apărute îndată după alungarea turcilor din Transilvania. Noua stăpânire, instaurată aici după 1690, avea să resuscite biserica catolică, azvârlită încă din 1556, aşa cum scrie Zenovie Pâclişanu, într-o postură de diminuţie, de micşorare drastică a numărului de enoriaşi, în favoarea bise­ricii calvine, în subordinea căreia intraseră, volens nolens, şi unii dintre ierarhii români. Aceştia din urmă practicau, precum se ştie, o religie nereceptă, şi ca atare preoţii lor nu se puteau bucura, asemenea celorlalţi, de binefacerile marilor scutiri, îndătinate pentru celălalte culturi religioase.

Dorinţa lor de emancipare, prin obţinerea, pentru preoţi, a scutirii de dări, apăsătoare în ciuda privilegiilor ilirice, aplicate discreţionar, conjugată cu eforturile bisericii romano-catolice de a-şi spori numărul enoriaşilor şi, de ce nu, cu acel sâmbure de convingere nutrit de câţiva fruntaşi ai românilor, despre superioritatea ecclesiei catolice între bisericile surori, au fost motive suficiente pentru ca Unirea religioasă a românilor cu bise­rica Romei să se înfăptuiască.

Ea era, de fapt, aşa cum scrie un istoric contemporan, un fel de cheotoare de racordare a poporului român la civilizaţia occidentală. Şi faptul că Unirea a avut loc în Transilvania nu este chiar întâmplător, căci în acest oicumen al emergenţei ideilor de unitate naţională, s-a întâmplat, în decursul veacurilor, un proces de sincretism al civilizaţiei, avantajos pentru factorii implicaţi, care au ieşit din el mai bogaţi, mai deschişi către universal.

Acest lucru îl va fi făcut pe nemuritorul Caragiale să spună, într-unul din articolele sale politice, nu ştim sigur cu câtă dreptate, cum că bocancul Europei ajunge numai până la Carpaţi.

Noua biserică, cea unită cu Roma sau greco-catolică, s-a întărit treptat, chiar dacă nu s-a putut bucura dintr-o dată de tot ceea ce ierarhilor săi li se promisese, ajungând ca, de la o singură episcopie să acceadă la mai multe, iar mai târziu chiar la o Mitropolie cu centrul la Blaj.

Trebuie să precizăm, însă, că ideea naţională a stăpânit mereu minţile şi cugetul ierar­hilor şi membrilor acestei biserici, care au acţionat în Transilvania alături de fraţii lor ortodocşi; şi cazul conducerii, ab initio, adică de la întemeiere, pe rând sau prin rotaţie, a ASTREI, când de către energicul episcop ortodox Andrei Şaguna, când de către blândul şi bunul iubitor al neamului Alexandru Sterca Şuluţiu, devenit mitropolit al Blajului, demonstrează cu prisosinţă această aserţiune. Eforturile pe tărâm naţional, şi de o parte şi de alta, adică şi din partea ierarhilor şi preoţilor greco-catolici şi din cea a celor ortodocşi, cereau energie şi sacrificii. Ele s-au făcut, poate, în dauna profesării, la nivel de excelsior, adică de excelenţă, a ocupaţiilor teologice şi cărturăreşti, deşi şi la unii şi la alţii sunt destui teologi şi învăţaţi renumiţi. E suficient să amintim aici, completând oarecum lista comună, obişnuită, cu nume celebre, pe Vasile Lucaciu (1852-1922) militant eminent pe terenul politic pentru făurirea statului naţional unitar, dar şi autor al celebrei tălmăciri în româneşte a scrierilor Sfântului Toma d’Aquino, publicate sub titlul „Instituţiuni filosofice”, un tom de 1032 de pagini, pe Augustin Bunea (1857-1909), istoric riguros, cu cărţi temeinice, apreciate de Nicolae Iorga, şi în multe privinţe extrem de utile şi astăzi, când, sub tăvălugul marii destrucţii culturale, operate sub regimul comunist, a dispărut o cantitate imensă de material documentar, şi în fine pe Zenovie Pâclişanu, cunoscut prin neîntrecuta sa Istorie a Bisericii greco-catolice, editată în mai multe rânduri, spre regretul nostru al patrioţilor nu în ţară, ci în străinătate.

E adevărat că Unirea nu s-a făcut uşor, şi la rigoare, putem afirma, în acord cu Titu Maiorescu sau cu alţi mari învăţaţi, că a presupus anumite suferinţe. Acestea, însă, nu se compară cu marile binefaceri care s-au revărsat, prin ea şi de pe urma ei, asupra poporului român. Din această perspectivă socotim că una dintre tragediile neamului nostru este astăzi neînţelegerea dintre cele două biserici româneşti şi după propria-ne constatare, a spera că ea poate fi aplanată numai prin acele, de acum irelevante, discuţii între părţi, este, ca să folosim vorbele filosofului Hegel, „închipuire vană şi arbitrară” (unnütze und willkürliche Vorstellung).

23. Stan, Constantin, Rasă, cultură şi civilizaţie, Editra Gorjan, 1943, 304 p.