Nr. 3 (473) Martie 2005

„Nu-mi place să renunţ la visele din tinereţe”

Mircea PRICĂJAN în dialog cu Radu Pavel GHEO

R. P. G.: Dragă Mircea, întrebarea e într-adevăr simplă; răspunsul e mai complicat. În primul rînd, eu nu-mi consider romanul apărut la Polirom o carte SF. Fairia – o lume îndepărtată începe cu un cadru SF, dar ăsta e doar un pretext ca să-mi pot arunca personajele – şi, implicit, cititorii – într-o lume în care trăiesc toate basmele şi miturile omenirii, o lume cu centauri şi corăbii pornite pe mări necunoscute, cu pitici şi vrăjitoare... bun, n-o să povestesc acum cartea. Am încercat însă un fel de basm pentru oameni mari, o carte pentru cei cărora le place să citească pur şi simplu, de dragul lecturii, pentru cei care savurează o poveste gen 1001 de nopţi sau Călătoriile lui Gulliver sau... sînt o grămadă de cărţi asemănătoare în literatura lumii. Cadrul SF era bun şi pentru că distanţa între tipul de gîndire al personajelor şi evenimentele miraculoase ce se petrec pe Fairia are un impact mai mare dacă personajele aparţin unui alt imaginar: cel al viitorului tehnicist. E un fel de ciocnire maximalizată între raţionalismul uman, specific scrierilor „de anticipaţie”, şi farmecul poveştilor cu zîne.

Revenind la distincţia SF – literatură „mare”, reiau o idee (fixă) de-a mea şi nu numai a mea: literatura e bună sau proastă. Modul de abordare e nesemnificativ. Scriitorul să fie bun, cartea să fie bine scrisă, în rest... cititorul să trăiască! Am văzut atîţia poeţi de mîna a treia care se uitau de sus la autorii ce abordează modul literar SF numai fiindcă se ocupă cu literatură trivială, în timp ce ei, poeţii, plutesc prin sferele înalte ale artei. Să fim serioşi! Pe poetul bun îl „miroşi” la fel ca şi pe prozatorul bun, indiferent de gen sau stil.

E adevărat că m-a interesat şi mă mai interesează literatura SF, fantastică, miraculosul, dar asta e o opţiune personală. Îmi place libertatea oferită de imaginar. Cred că o scriere de tip non-realist permite o mai mare libertate de mişcare şi de invenţie, chiar dacă, dintr-un anumit punct de vedere, e mai greu de realizat, fiindcă scriitorul trebuie să reinventeze o lume. Cam asta am încercat să teoretizez în cartea mea Despre science fiction: felul în care se construieşte o lume imaginară pornind de la realitate, o fiinţă imaginară (extraterestrul, monstrul etc.) pornind de la realitate şi de la obsesiile tipice omului – teama de străin, fascinaţia necunoscutului şi altele asemenea.

M. P.: Crezi că literatura SF (ca şi cea poliţistă, ori cea „de inspiraţie gotică”, ori cea „romanţioasă”, ori...) mai poate fi astăzi luată separat de literatura „mare”? Vechea poveste: mainstream vs. genre literature. Tu, de pildă, te consideri scriitor de SF?

R. P. G.: Eu mă consider scriitor. Punct. La urma urmei, succesul la public l-am cunoscut cu un volum de eseuri care e de fapt povestea unui emigrant care descoperă şi el America. Dar distincţia între genuri e aşa cum am zis mai sus. E utilă atunci cînd facem taxonomie literară, dar e o naivitate să crezi că încadrarea într-o anumită categorie implică automat şi o judecată axiologică. Roman poliţist egal roman de consum? Roman SF înseamnă roman de consum? Astea-s idei pe care ar trebui să ni le scoatem din cap. Eticheta SF a căpătat nota asta consumistă ca urmare a tipului de literatură pulp promovată de revistele americane începînd din perioada interbelică. Dar nu acoperă o realitate clară. Iar în Europa lucrurile au evoluat altfel şi, cel puţin în domeniul SF, există o diferenţă clară între autorii europeni şi cei americani. Dacă poate spune cineva cu seninătate că Stanislaw Lem, Fraţii Strugaţki sau H.G. Wells (care a impus mai toate marile teme ale lite­raturii de gen, ulterior trivializate din greu) sînt scriitori de consum, înseamnă că n-are nici o treabă cu literatura. Sau face parte din periculoasa specie a snobilor literari.

R. P. G.: Nu vreau să fac distincţia SF – literatură. E eronată. Dar, dacă vrei neapărat, putem trasa o graniţă între literatura de consum şi literatura „mare” şi pornim după aia la o evaluare. Superficială, că n-am pretenţia să scriu o istorie esenţializată a literaturii române. Oricum, o literatură de consum bunicică sau măcar cu priză la public avem. Rodica Ojog-Braşoveanu are farmec cu ghiotura şi se citeşte în draci şi azi, Mihail Dru­meş a făcut să suspine generaţii de adolescenţi, Cireşarii vrăjesc şi acum cititori tineri (uneori recitesc şi eu volumele alea cinci), Claudia Golea are destul succes ca să vorbim de un scriitor popular, pe alt palier (care mie nu-mi prea place, dar asta e...) îl avem pe Pavel Coruţ. Aşa că, vezi, cîteva decenii de istorie literară deja dau cîteva nume cu cîrlig la publicul larg. Dacă ar fi să mă refer strict la SF (în perspectiva europeană, nu americană), eu sînt de părere că avem – şi-am avut – o mînă de autori care ar face faţă liniştiţi pe pieţele occidentale. Apropo, îşi mai aminteşte cineva de superbele Istorii inedite (şi Alte istorii inedite) ale lui Ovid S. Crohmălniceanu? Sau de Ilarion şi Hirondelle a lui Camil Baciu? În ceea ce priveşte generaţia tînără (care devine tot mai bătrînă), a existat o perioadă de efervescenţă a mişcării SF de la noi, care nu-i acelaşi lucru cu scriitorii de SF, dar a stimulat o mulţime de potenţiali autori să scrie. Iar acum, după vreo zece ani de la apogeul respectivei agitaţii, s-au ales măcar vreo zece autori care scriu texte cu pretext SF sau fantastic şi care sînt scriitori la fel de buni ca şi cei din aşa-zisa literatură „mare”. Dintre cei lansaţi după 1989, mie-mi plac Michael Haulică şi Sebastian A. Corn, mai americanizaţii (tematic) Florin Pîtea şi Liviu Radu, Ona Frantz, Ana-Maria Negrilă, Don Simon... aş mai zice vreo doi, dar cîţi au citit şi-au auzit de ei? Pentru literaţii de la noi, SF-ul înseamnă Mironov. Zău că-i păcat! E ca şi cum literatura română contemporană ar fi judecată după prestaţia lui Adrian Păunescu sau a lui Dinu Săraru.

R. P. G.: Păi dacă nu scriem pentru public, atunci pentru cine? Pentru posteritate? Şi ce-i aia posteritatea? Chestia aia care ne foloseşte ca scuză pentru căscaturile pe care le stîrnim cititorilor de azi? Sigur că publicul contează foarte mult. Publicul de azi. Cel care scrie pentru publicul de mîine nu ştie ce face, fiindcă habar n-are cum va fi, iar pentru publicul ăla va exista şi un „scriitor de mîine”, care va fi mai bine ancorat în realitatea aceea.

Mie mi se pare că scriitorii tineri ştiu foarte bine ce fac. E drept că noi avem şi o şansă imensă: scriem liber. Scriem ce vrem. Singura cenzură e cea a valorii. În privinţa publicului, scriitorul român are concomitent un handicap mare şi o şansă imensă. Handicapul e numărul redus de cumpărători (şi cititori) de cărţi. Nu calculatorul e de vină. Nici televizorul. Dezastrul pleacă de la degradarea prestigiului culturii şi al celor care o întreţin, fie că e vorba de profesori, de scriitori sau de artişti plastici. La ora actuală, un Marean de Bucureşti sau un Marean de Vrancea sînt modele de succes. Înainte de 1989, un asemenea model era Preda, pe cărţile căruia se băteau cititorii. Ştiu că erau şi alte motive, dar motivele respective au fost exploatate inteligent şi de autori. Sînge rău nu mi-aş face. Abia de vreo sută de ani (nici atît) s-a răspîndit şi la noi lectura de masă, o dată cu alfabetizarea în masă. Nu toată lumea are vocaţia lecturii.

Mai ales că ziceam şi de o şansă. Şansa aceea e cea de a avea un public select. Cei care mai cumpără cărţi azi sînt cei care chiar vor să citească. Altfel n-ar da banii pe ele. Cartea nu mai are prestigiul social de odinioară, aşa că cititorii, atîţia cîţi au rămas, sînt în mai toate cazurile cititori competenţi. Pe felia lor, pe genul care îi interesează, dar sînt competenţi. Nici scriitorul lipsit de talent nu se mai poate impune prin tehnici extraliterare, ca înainte de 1989, nici cititorul „de nevoie”, cum i-am zis eu, nu mai apare ca să bulverseze statisticile. Cel ce citea înainte de 1989 fiindcă n-avea altceva mai bun de făcut acum are. Aşadar, publicul pe care-l avem e cel pe care îl merităm şi care ne merită.

M. P.: Citind volumul despre experienţa trăită de tine în ţara tuturor posibilităţilor (America, desigur!), am trăit impresia că urmăresc paşii cuiva plecat să viziteze nava interstelară Enterprise şi care descoperă că nu-s chiar atât de multe butoane pe puntea de comandă câte a văzut el la televizor. Nu crezi că întreaga experienţă s-ar putea rezuma la conflictul dintre aşteptările lăuntrice (întreţinute de o mulţime de lucruri: televiziune, cărţi, internet) şi realitatea first-hand (era să zic fast-food), aşa cum e ea, nefardată, cu bune şi cu rele?

R. P. G.: De rezumat nu s-ar rezuma la atîta, dar ai dreptate: conflictul acela dintre aşteptări şi realitate poate fi considerat o linie de forţă pe care a evoluat percepţia mea asupra Americii. Acum o să repet un lucru pe care l-am mai scris şi în carte, l-am mai declarat şi în alte părţi, dar nu mi se pare că a fost suficient de clar perceput: una dintre intenţiile mele iniţiale a fost să prezint potenţialului emigrant român în Statele Unite diferenţele de civilizaţie, de trai cotidian, de percepţie care l-ar putea deranja cînd ajunge în America. Nu am insistat pe nenumăratele lucruri bune pe care le are America, fiindcă am considerat că astea sînt mult mai bine cunoscute (dar nici nu le-am ignorat). Pe undeva, mă gîndeam că fiecare text, scris săptămînă de săptămînă, ar putea fi un ghid al paşilor spre cunoaşterea Statelor Unite. De aceea am lăsat în volum totul aşa cum mi s-a părut pe măsură ce cunoşteam mai bine acea lume. Dacă l-aş fi modificat, l-aş fi falsificat. Ar fi fost ca şi cum aş încerca să rescriu cartea, judecîndu-mă din poziţia de acum pe mine cel de atunci, şi ceva din autenticitatea ei s-ar fi pierdut. Iar acea autenticitate îi dă şi un aer de roman. Mircea Iorgulescu a observat primul asta; el zicea că Adio, adio, patria mea... se poate citi şi ca o operă de ficţiune. Iar conflictul între ceea ce ştiam despre America şi ceea ce am descoperit – atît cît a fost conflict – a fost unul fertil, din punctul meu de vedere. Am învăţat ceva. Bine, am avut şi şansa să cunosc America cetăţeanului mediu, mult mai reprezentativă decît cea des­crisă, de exemplu, în cartea lui Edward Behr, O Americă înfricoşătoare, unde se fac generalizări pornind de la mediul universitar – eroare ce a alimentat un antiamericanism exagerat şi, văd eu, ilogic de răspîndit în Europa.

R. P. G.: Caragiale e un dat. Pur şi simplu. Nu mi se pare nici blestem, nici binecuvîntare. Eventual cel mai bun observator răutăcios al comportamentului uman pe care l-am avut în literatura noastră. La urma urmei, el n-a făcut decît să descrie o lume care ne rămîne familiară. Ce sugeram eu într-un text din volumul citat de tine e că noi i-am imitat personajele, fiind familiarizaţi serios cu ele încă din şcoală. Clişeele observate de el atunci ne-au prins aşa de tare, încît le perpetuăm şi acum.

Accidental, a scris în şi despre România. Cred că s-ar fi descurcat la fel de bine şi în altă ţară, în altă cultură. În Rusia, de exemplu... Altfel, da, e aşa cum spui: I.L. Caragiale mă obsedează. Dar în primul rînd ca scriitor. Un scris aşa curat, clar, închegat, cu fiecare cuvînt pus parcă exact la locul potrivit... În literatura română Caragiale e un maestru. Şi n-avem prea mulţi.

R. P. G.: Schimbările. Şi mi-a plăcut o anumită dimensiune de tip romanesc a evoluţiei lumii politice – e drept, oarecum caragialescă (ca să amintesc iar de maestrul nostru greco-muntean). Gîndeşte-te că toate schimbările – numeroase deja, să recunoaştem – s-au făcut numai fiindcă Traian Băsescu a cîştigat alegerile prezidenţiale. Un singur om a bulversat toate reflexele inerţiale impuse în ultimii ani. Să fi fost preşedinte Adrian Năstase, i-am fi avut în continuare în fruntea bucatelor pe michii şi mischii, pe cozmînci şi mironi, ca să nu uit de inenarabilii mareani – poate chiar cu o doză suplimentară de tupeu. Aşa, parcă mai încep să se destrame alianţe urît mirositoare, ce păreau veşnice. Încep să se teamă chelnerii şi securiştii deveniţi afacerişti cu aparenţă de nemuritori.

Uite, sînt fan Băsescu. Mi se pare preşedintele potrivit pentru România în faza actuală de evoluţie a ţării. Probabil peste cinci-zece ani, dacă orientarea impusă de el va da roade, o să pară complet depăşit. Adică o să-şi sape singur groapa politică. Cam aşa cum a făcut Gorbaciov cu URSS-ul. Dar altă soluţie pentru România nu văd pe moment. O doză de versatilitate, de politică de cumetrie combinată balcanic cu intransigenţă – toate astea, bine utilizate, pot deveni atuuri. Numai de-ar ţine, zic eu, ca şi alţii dintre cei fripţi cu ciorba CDR.

Semnificativ mi s-a părut felul în care s-a decis că CNSAS-ul va primi măcar o parte din arhivele Securităţii. Ani de zile s-a tergiversat totul, fostul preşedinte (fostul, yes!), Ion Iliescu a scăldat-o mereu, iar acum a fost suficient un ordin sec, de – probabil – cîteva secunde, şi o problemă înţepenită ani în şir s-a rezolvat. Măcar parţial. Ca să vezi ce stare de tîmpenie slugarnică domnea în politica de la noi. Sper să treacă. Sper din toată inima.

Aşteptările mele sînt oricum generale, comparabile cu cele ale oricărui cetăţean român. Dar tare mi-e milă de unii miniştri şi mai ales de doamna Muscă. O fi cultura un domeniu nobil, dar ce viespar e în domeniu! Actori şi teatre, scriitori şi reviste, finanţări de carte... Pînă şi cei din tabăra „celor buni” au suficiente interese şi inamiciţii ca să blocheze orice iniţiativă care nu le convine. Îmi amintesc că la o emisiune TV doamna Muscă şi-a ridicat în cap o moderatoare aflată chiar de partea Alianţei pentru că a declarat că dacă va ajunge ministru al Culturii (şi uite că e), va renunţa să arunce banii pe publicaţii lipsite de interes şi vlagă numai pentru că sînt culturale. Un adevăr la mintea cocoşului, dacă ne gîndim la cîţi bani s-au cheltuit pentru reviste invizibile pe piaţă şi lipsite de valoare (apropo, cînd ai văzut ultima dată Literatorul, care, cică, mai apare? Şi nume de rateuri pe bani de la buget mai ştim destule). Nu cred că-i va fi uşor nici ei, nici doamnei Macovei, nici altora. Dar măcar avem nişte figuri de oameni politici clare, bine particularizate.

R. P. G.: Nu ştiu dacă aş traduce numai şi numai din plăcere. Aş putea să trag o minciunică şi să spun că o traducere reuşită şi bine primită de cititor e cea mai bună răsplată – şi nici măcar n-aş fi primul care face pe fariseul. Dar mi s-ar părea caraghios. În condiţiile actuale, traducerile sînt pentru mine o sursă de subzistenţă. Desigur că încerc să traduc cît mai bine, mă muncesc pe text ca şi cum ar fi al meu, încerc să iasă cît mai apropiat de original, dar şi cît mai românesc în curgerea sa. Numai că asta ţine de etica profesională (fiindcă există aşa ceva – am văzut traducători care şi-au cucerit prestigiul făcînd traduce­ri de calitate). Şi mai ţine şi de urmărirea propriului interes, fiindcă dacă traduci foarte prost sau – din grabă, neglijenţă ori nepăsare – rasoleşti treaba, se observă şi editurile nu mai au chef să colaboreze cu un asemenea traducător. Creativitate şi intuiţie, dar şi corectitudine şi punctualitate – astea mi se par cîteva din calităţile fundamentale ale traducătorului.

Recunosc că, din pricina scrisului propriilor texte, văd traducerea ca pe o formă de autorlîc de gradul al doilea – important, dar mărginit de cadrele textului scris de autorul-autor. Libertatea traducătorului e mai redusă în actul creaţiei. Există însă şi aşa ceva şi cred că o ştii şi tu, ca traducător. Există libertate şi originalitate în actul traducerii şi asta mă atrage în continuare. Dar nu e aceeaşi ca în scrisul propriilor texte literare.

Aşadar, dacă aş putea, aş prefera în primul rînd să-mi pun pe hîrtie gărgăunii personali. O mai şi fac, cînd am timp sau mă arde să scriu. Dar traducerile le fac pentru bani, adică, după spusele de dată recentă ale unui consilier de la Ministerul Culturii, am „o mentalitate de asistat”, fiindcă am pretenţia să fiu plătit pentru munca mea.

De dragul jocului şi al visului cu ochii deschişi, hai să închei cu un răspuns ca lumea: dacă n-aş mai avea grija zilei de mîine sau poimîine, m-aş apuca să învăţ limba rusă (am presupus că am timp cît vreau, nu?). Apoi aş traduce Bulgakov, Gogol, Cehov şi alţi autori ruşi ori ex-sovietici.

Ei, n-are rost să mă ascund după deget! De fapt, dacă aş avea timp suficient, n-aş traduce deloc. Mai ales că nu mă văd ajungînd un traducător din rusă de talia celor pe care îi avem – puţini, tot mai puţini, dar buni. Aş prefera să citesc traducerile lor. Iar eu mi-aş cumpăra un set de tobe şi aş încerca să-mi împlinesc visul din studenţie: să învăţ să cînt la baterie. Chiar dacă e prea tîrziu să mai intru într-o trupă de muzică. Nu-mi place să renunţ la visele din tinereţe. E cea mai tristă formă de cedare, cea de tipul Coriolan Drăgănescu, şi o văd de prea multe ori în jurul meu. Cînd n-o să mai visez la tobe, o să pricep că s-a terminat şi cu mine. Aşa că trebuie să mă grăbesc...

23 martie 2005