Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (473) Martie 2005

ISTORIE LA HUMANITAS (II)

de

Mircea MORARIU

Neagu Djuvara

Există istorie adevărată?

 

Cartea lui Neagu Djuvara Există istorie adevărată? este, așa după cum ne înștiințează o notă de final, „un extras revăzut și adăugit dintr-un curs susținut la Facultatea de Istorie a Universității din București în anii 1992-1997”. Or, specificul unei întreprinderi intelectuale cu destinație academică, vizând, cel puțin teoretic, un public țintă redus la cercul specialiștilor, respectiv al viitorilor specialiști în domeniu, presupune bogăția și actualitatea informației, capacitatea de a integra într-o formulă coerentă și cu putere de persuasiune un semnificativ număr de concepte și de noțiuni, un metalimbaj specific domeniului. Neagu Djuvara deține această calitate rară de a elabora o argumentație de o rigoare fără cusur, fundamentată pe referințe și lecturi prelucrate și comentate cu susținut spirit critic căreia îi alătură cea de a elabora un discurs colocvial care, fie și transpus în scris, conservă o anume doză de oralitate, strategie de persuasiune extrem de eficientă atunci când de carte se apropie nespecialistul dornic de informație. Lucrurilor știute, aflate din cărți, Neagu Djuvara le adaugă evenimente trăite, de asemenea manieră inserate încât să servească interesele cercetării și să stârnească dezbaterea. Cartea formulează o seamă de întrebări cărora le propune răspunsuri ample într-un stil elegant ce are darul de a institui o inedită formă de dialog cu cititorul. Ne-am întrebat, cred, cu toții ce este istoria, o știință riguroasă precum matematica sau fizica, dacă se poate vorbi despre „istorie adevărată”, despre obiectivitate în scrisul istoric sau numai despre bună-credință, ce este un fapt istoric, cum nu anume eveniment ajunge să fie fapt istoric, rămâne acesta pe vecie încremenit în trecut sau interacționează cu prezentul influențându-l ori lăsându-se reevaluat din perspectiva acestuia, sau, mai bine spus, din perspectiva epistemei contemporane nouă, există un discurs istoriografic posesor al adevărului incontestabil ori absolut sau este el făcut dintr-o seamă de adevăruri parțiale supuse persisabilității pentru simplul motiv că noi și noi detalii apar la iveală și că metodele de cercetare se înnoiesc necontenit. Generația mea, care și-a petrecut copilăria, adolescența și cea mai mare parte din tinerețe sub comunism, chiar dacă nu a cunoscut „binefacerile” istoriei lui Roller a avut parte de o istorie „fluidă”, instrumentalizată, orientată, politizată, mitizată, lacunară, a văzut cu o surprindere tăcută cum un anume eveniment prezentat ca având o oarecare semnificație în clasele primare este reinterpretat radical, acordându-i-se o altă pondere atunci când ne-am reîntâlnit cu studiul istoriei României către sfârșitul liceului ori în facultate. Era evident pentru oricine că reinterpretarea nu se făcea pentru că ar fi intervenit descoperiri, ci pentru că așa dorea partidul. Consecința firească a fost o anume neîncredere în istorie și istoriografie, semne de întrebare, cărora într-o bună măsură le găsim explicația meditând asupra cărții lui Neagu Djuvara. Volumul nu discută distorsionările făcute cu rea credință. Modificările de perspectivă intervin pentru simplul motiv că munca istoricului nu este un castel clădit pe vecie, ci „doar un edificiu... o cărămidă sau un colț de zid care se surpă necontenit, ca în legendele meșterului Manole, clădire pe care suntem însă condamnați să o construim mai departe, la nesfârșit, ca în mitul lui Sisif.”

Dacă împărtășim opinia potrivit căreia istoria este „cunoștința trecutului uman” sau, cum spune Neagu Djuvara,”, o încercare de a relata și de a înțelege ceva uman din trecut, pornind de la realitatea prezență, atunci înțelegem și ce anume a vrut să afirme Neagu Djuvara atunci, când în primele pagini ale cărții, scrie c㠄prezentul creează trecut”. În Istorie și cunoaștere, discurs de recepție la Academia Română rostit de profesorul clujean Camil Mureșanu, domnia-sa sublinia un lucru ce mi se pare că intră în consonanță cu convingerile lui Neagu Djuvara și anume c㠄prezentul istoricului nu e concordant cu prezentul trecutului și de aceea, în efortul de reconstituire a lui, este latentă imaginația care-l amăgește pe istoric, insinuându-se și în actele de cunoaștere pe care el le crede cele mai neutre, mai riguros realizate în scopul atingerii obiectivității.” Totul e ca respectiva amăgire să nu fie orbitoare ori definitivă. În Istorie și finalitate, Alexandru Zub pornește de la premisa c㠄istoria se naște din interogație, pune ea însăși sistematic întrebări și provoacă mereu la chestionarea domeniului investigat care e acela al vieții umane în ansamblu și, prin aceasta, al propriei noastre vieți.” Neagu Djuvara crede că istoricul, care fatalmente aparține unui anumit timp, caută să imagineze cu maximum de acuitate cum s-au întâmplat lucrurile, își convoacă adesea la modul proustian memoria, empatizează cu trectul spre a-i pătrunde intimitățile. Important e, cred eu, ca respectiva empatizare să cunoască dreapta măsură.” A inculca mai multă disciplină gândirii prin apel la analiza riguroasă e una dintre misiunile istoricului și nu cea mai neînsemnată”, crede Alexandru Zub. Altfel spus, istoria e o meditație asupra trecutului uman. dar nu se poate transforma în filosofie sau literatură. Istoricul se oprește asupra faptului istoric înșeles a fi„orice trăire care ne pare indispensabilă pentru înțelegerea trecutului uman”, caută să-i deceleze esențele, să explice de ce anume s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat și să examineze consecințele. Adică, așa după cum scrie Tzvetan Todorov, istoricul e preocupat în chip declarat de stabilirea faptelor și de construcția sensului. Pentru Neagu Djuvara nu e valabilă afirmația lui Fustel de Coulanges după care istoria ar fi o știință pură. „Cred, dimpotrivă, că istoria este întâi o artă, apoi lungă, migăloasă și savantă cercetare și abia în cele din urmă o științ㠗 în înțelesul primitiv al cuvântului, de cunoștinț㠗 niciodată o știință pură.” Slujindu-se de gândul lui Marguerite Yourcenar c㠄istoria este viață care trebuie cunoscută și cercetată”, Ioan Aurel Pop scrie în Istoria, adevărul și miturile că istoricul este un om care prin cercetarea lui aduce vești din trecut, dar și un omagiu vieții. Cartea lui Neagu Djuvara mi se pare, la urma urmei, tocmai o reflecție asupra felului în care, prin mijlocirea istoricului, aceste vești sunt adevărate, chiar dacă în istorie, prin forța lucrurilor, noțiunea de adevăr e șubredă. O reflecție ce cheamă la reflecție.

 

 

Doina Jela, Cătălin Strat, Mihai Albu

Afacerea Meditația Transcendentală

 

Cu toate că au trecut mai bine de 22 de ani de la consumarea dramaticelor episoade ale afacerii Meditației Transcendentale, informațiile exacte, verificate, documentate referitoare la esența, substanța, comanditarii acestui episod deopotrivă spectaculos și tragic din istoria recentă a României continuă să fie extrem de precare. Ce se știe cu siguranță e că ceea ce pare a fi cea mai spectaculoasă afacere politică-judiciară din deceniul al nouălea al secolului trecut a avut drept victime o seamă de personalități culturale, artistice și științifice care, pentru vina de a fi participat din curiozitate, din amuzament ori chiar prin sarcină de serviciu la două-trei ședințe destinate să le familiarizeze cu ceea ce se pretindea a fi o metodă ce ar fi permis obținerea unor performanțe intelectuale superioare s-au văzut pe neașteptate anchetate, pedepsite, ostracizate, îndepărtate de la rosturile lor existențiale și profesionale firești. Nume precum Andrei Pleșu, Marin Sorescu, Catrinel Pleșu, Nicolae Florei, Andrei Finți, angajații Institutului de Cercetări Psihologice și Pedagogice au plătit un preț imens în urma deciziei luate la nivelul cel mai înalt de conducere al PCR de a pedepsi exemplar, cu metode extrase din panopticul stalinismului primar, pe toți cei care, într-o formă sau alta, au avut cunoștință despre o afacere ale cărei meandre încearcă să le deslușească Doina Jela, Cătălin Strat și Mihai Albu în cartea Afacerea Meditația Transcendentală.

Cum nici astăzi o parte dintre cei ce au suferit umilințe majore, drame personale ori chiar tragedii nu sunt dispuși să spună tot ceea ce știu despre înscenarea căreia i-au căzut victime, cum versiuni „cosmetizate” și care le sunt convenabile asupra etapelor și dedesubturilor afacerii, cum justiția însăși nu și-a făcut datoria de a le face dreptate celor pedepsiți pe nedrept iar accesul la arhive e încă anevoios, misiunea asumată de autorii cărții s-a dovedit dintre cele mai dificile. Orele și zilele petrecute în arhive, discuțiile îndelungate cu o seamă dintre cei ce s-au aflat în mijlocul afacerii, de o parte sau de alta a baricadei, cercetarea arhivelor Comitetului Central al PCR le-a permis totuși semnatarilor cărții să tragă o seamă de concluzii pe care ei însăși le consideră fie „provizorii”, fie „ceva mai certe” nicidecum definitive. Sigur e doar faptul că după ce, ceea ce se chema „conducerea superioară de partid și de stat”, anume Elena și Nicolae Ceaușescu, au decis că mișcarea pe care tocmai „tovarășa” o încurajase trebuie stopată, a urmat o tornadă de represalii ce s-au soldat cu sinucideri, atacuri de cord, internări la psihiatrie, morți subite. Trimiterea la „munca de jos”, adic㠄reorientarea” spre ocupații care nu aveau nimic în comun cu pregătirea profesională a celor pedepsiți, desființarea Institutului de Cercetări Psihologice și Pedagogice sunt părți din ofensiva mai amplă împotriva intelectualilor începută încă din 1971 și reîntărită la începutul anilor '80, operație întru realizarea căreia familia conducătoare s-a servit deopotrivă de organele de partid și de cele de securitate. Stenograma Ședinței Comitetului Politic Executiv al C.C. al PCR din 27 aprilie 1982 reprodusă în carte e revelatoare nu doar pentru felul de a fi al celor ce dețineau conducerea politică a țării ci și pentru a ajunge la concluzia că Nicolae Ceaușescu a instrumentalizat „stupiditatea servil㔠a celor ce-l înconjurau și care se supuneau regulilor codului prestabilit al lipsei de libertate care garanta supraviețuirea însăși a regimurilor comuniste. În fond, vorba unui dramaturg „important” al epocii, o „ștafetă nevăzut㔠trebuia să demonstreze că socialismul a învins definitiv la orașe și sate și, așa după cum observă autorii cărții, „victoria consta în dispariția completă din conștiința oamenilor (populație, nu cetățeni) a posibilității de alegere”. Până la urmă, MT nu este decât o filă din aceast㠄victorie”.