Clopotul e-al nimănui

nu-i nici femeie grea

nici tânăra învolburată de

vibraţii

nici bărbatul spânzurat de funii

nici cocoşatul

stingher

străjer

pe culmea bisericii bătrâne

el veghează nevăzutele mişcări ale aerului

tulburat undeva

de o mişcare

de o ameninţare

el încă neclintit la simple zvonuri

aşteaptă

orice lucru l-ar putea mişca

oricine l-ar putea scăpa de nemişcare de aşteptare

trec timpuri

alte timpuri trec

trec oamenii

se trec

pe lângă turnul clopotniţei e tot linişte

doar un copil orfan

se-aplecă

ia o piatră

şi

zbang!

clopotul acela nici femeie-nici bărbat

acoperă lumea cu alt sunet:

big-bang!

În fiecare zi

alt om

se caţără pe scară

altcineva priveşte zorii

aceiaşi par şi’n ochii’i dar nu’s

decât pelicule amăgitoare

aţâţate când şi când

de-un gând ce nu-i nici el bătrân

acuma se născu

acum să moară

înconjurat de clipa ce nu’i nimic

s-o pipăim ne’nvaţă ochiul

nici el ştiind ce poate-a fi

iar gândul tot mai singur mai nesigur

se zbate încurcat

în aţe de năvoade uitând că a ştiut

vorbi

alt om închide-acum oblonul

luminii să-i oprească crugul

sunt eu şi totuşi nu’s

- alte oglinzi străin m-arată -

dormind îmbătrânesc fără de ştire

în altul – străin şi-acela – eu renăscând mereu.

Respir precum un om

ca omul

prin aburii din gura ştirbă

mă leg de ceilalţi

fără izbândă înlănţuit

ca orice om

respir din ceilalţi lucrul ce-l ştiu

cu toţii

înzăuaţi şi cu săbii de cenuşă

ne păzim de alţii

ce nu’s nici oameni nici dumnezei

căci nelegaţi de dânşii

uităm să respirăm

şi singuri noi părem deosebiţi de alţii

aşa că tragem la edec

de aerul din preajmă

al omenirii omenesc să-l lănţuim

în noi

puşcăriaşi noi suntem toţi cât suntem

oameni. Şi-aceiaşi dumnezei.

Vânătă iarba

trotuarul vâscos

pe tălpile vinete iarna

cuprinsese lumea nesfârşită a câmpiei

Rusia gemea acolo

râgâia cu’n damf de votcă şi de castraveţi

muraţi

sub picioarele roşii înroşite şi mai mult de sângele

melcilor

care-au refuzat cu obstinaţie istoria târându-se

încet-încet

mestecenii ţin cu greu iarna sub coajă

ici-colo

sângele uscat trage linii pe trunchiuri

şi oftează

pădurile Siberiei mint aşa de frumos!

cozile de topor au bătături

aud râsul gâlgâit şi greu al rusoaicei

numai el mai ascunde toate sensurile

şi apasă formidabil pe pieptul meu

pedeapsa din urmă: Rusia ca o

foaie de hârtie albă şi pură.