Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (473) Martie 2005

PROZA

de

Mariana GORCZYCA

Sonata nr. 2, op. 1

 

Scherzo

 

Mă gândeam că uitasem partiturile cu sonatele lui Prokofiev în Lada lui Tünde. Cum Dumnezeu am devenit așa amnezic? Acum trebuie să urc iar, după Defilare, Dealul Cetățuii. „Ține ritmul! Stângul, stângul, stâng, drept, stângul! Prin fața Tribunei scandați cât puteți de tare: Ceaușescu PCR, Ceaușescu PCR. Hei, toarșii cu portretele! Mai sus! Să se vadă! Hai că acum trecem și scăpăm. Ne vedem apoi la Chios. S-a băgat bere cehoslovacă cu ocazia Zilei Naționale!” Secretarul B.O.B. (noi chiar îi spuneam la mișto: „Bob”) era agitat. Oscila, ca de obicei, între condiția de activist și cea de băiat de comitet. În ultimii ani, Filarmonica fusese scutită de prezența la defilare. Tot eram în vacanță. Nu ne mai chema nimeni și rămăseserăm oricum puțini. Ce-i drept, nici turnee afară nu mai prindeam. Anul ăsta am fost convocați din nou. Făceam o coloană cu cei de la Teatrul și Opera Română și cu cea Maghiară. Fraternizam și ziceam bancuri cu p. Tenorii râdeau cu vocea lor mai mereu în impostație. Bărbații, adică bașii și baritonii, luau de regulă pozițiile laterale drepte ale coloanei, ca scandările să fie mai de efect. Făceam regie și la defilare. Jucam. Pa-ram-pa-ram, pa-ram-pa-ram, pa, pa pam. Stângu-n tobă, privirea înainte! Mărșăluiam din plăcerea de a ține ritmul și de a mă simți sprinten. Trebuia să plimb mâinile pe lângă corp cum învățasem în armată. Eu îmi pipăiam însă buricul degetelor prin podul palmelor dintr-un obicei căpătat în copilărie, când profesoara de pian mă controla zi de zi să vadă dacă am ascultat-o și mi-am tăiat unghiile din carne. M-a ținut în primul an de studiu cu câte o minge de tenis în fiecare mână circa jumătate de oră înaintea fiecărei lecții. Ilie Năstase era nomber one în Circuitul Internațional de Tenis și începuse să se aducă și la noi rachete de tenis făcute la Reghin și mingi Dunlop. Mama, fire mondenă, îmi plătea lecții nu numai de pian dar era obsedată să învăț și tenis. Doamana Dunăreanu, profesoara de pian, a avut ultimul cuvânt: când a văzut că merg în cheia sol ca și cum aș lovi cu reverul și încep să adun degetele sub palmă, s-a indiganat atât de eficient încât nici până azi n-am mai pus o rachetă de tenis în mână. Sechele din copilărie.

„Partiduuul, Ceaușescuuu, Româniiia, Poporuuul, Ceaușescuuu, Româniiia!! Cânta corul undeva prin difuzoare. „Stângul, stângul, stâng, drept stângul” – se auzea și Bob de pe lateral. În rândul din față nu putea ține ritmul nicicum o domnișorică pe care n-o cunoșteam. Avusese proasta inspirație să vină pe tocuri și o dureau vizibil picioarele. Croiul rochiei o făcea, datorită mișcărilor fetei, să fie transparentă. Cele două capete ale cordonașului ce plecau de pe cusăturile laterale, de deasupra taliei, îi strângeau mătasea vișinie a rochiei suficient ca șoldurile și fesele să se miște provocator. „Stângul, stângul, stâng-drept, stângul”, se ambiționa Bob să ne țină în ritm. Părul drept, tuns la baza urechii, lăsa să se vadă un gât superb. Avea o geantă ca de poștaș din care scoase la un moment dat o Eugenie. Desfăcu cele două perechi de biscuiți lipiți cu cremă de lămâie (unde erau Eugeniile cu cremă de cacao din anii șaptezeci?), ghemotoci hârtia și o aruncă pe jos. Zbang!!! Declică mintea mea instantaneu. Toată seducția care mă cuprinsese de minute bune se risipi. De ce Dumnezeu nu putuse să pună hârtia în geantă? Aș fi admirat-o din ariergardă mai departe și mi-ar fi fost defilarea mai plăcută. „Stângul, stângul, stâng-drept-stângul!”

 

Adagio

 

Încep să obosesc prea repede. Parcă nu respiram așa greu în anii trecuți. Ce-or fi căutând studentele astea pe-aici? Ca să se fâțâie prin fața Hotelului Sport înțesat de handbaliștii veniți la Turneu, ha? Dapoi și ce? Nu mai ajungi la struguri, bătrâne? Pe dracu, mai ajung! Nu de câte ori vreau dar mi se întâmplă. Poate mai des decât altora de vârsta mea. E suficient să mă gândesc la Ana. Delicioasă. OK. Nici ea nu mai are douăzeci și, dar față de mine e o puștoaică. Ar trebui să fiu mai îndrăzneț. Ce Dumnezeu! Știu că mă place. Cum ajung în preajma ei însă, mă blochez ca un adolescent. Nu-i din cauză că sunt însurat. Relația cu nevastă-mea e stabilă. Nu-i fac necazuri. Niciodată nu m-a suspectat când am fost prin turnee. Poate în primii ani de căsătorie. Dorea s-o sun în fiecare seară de pe unde eram. Cu timpul, și-a dat seama că relația dintre noi devenise atât de echilibrată de parcă cineva ne blocase talerele. Ieșim din când în când cu prietenii din tinerețe, spune bancuri, e în centrul atenției. Acasă se ocupă de tot. Administrează tot. Chiar că sunt un norocos. Nu sesizez la ea nici o modificare de atitudine față de mine. S-o fi prins că mi s-au aprins călcâiele după alta? Disimulez atât de bine? N-aș vrea în ruptul capului s-o rănesc. N-am ce să-i reproșez. Dar n-am nici atâta putere să nu mă găndesc cam 20 de ore din 24 la Ana. Oi fi la vârsta critică? Vreau să-mi mai demonstrez că mai pot seduce, că mai pot fi iubit? În prima fază, așa am crezut. Că e o atracție trecătoare. După câte femei n-am întors eu capul și n-am devenit erect privindu-le? E-hei! Adevărul este că de data asta sunt prins rău de tot. Repet la pian, și acasă, și la filarmonică, și degetele aleargă pe clape cu gândul la Ana. Am în minte sânii ei insinuați prin bluze, fundul ei bombat, ferm conturat prin pantaloni (în rochie încă n-am văzut-o), gâtul lung, coapsele minunate. Repet Clavecinul bine temperat și mă acopăr cu imaginea ei. Repet obsesiv o frișka dintr-un ceardaș și chiar imaginez o scenă de amor cu Ana. O violez mental. Îmi vine să mă masturbez dar vreau să-mi prelungesc setea de corpul ei. Din bucătărie, nevastă-mea mă aplaudă. Cică de mult n-am mai avut un astfel de tușeu. Cred și eu. I-am mulțumit și am atacat o frottola. Așa îi și spun Anei la telefon: cara frottola. O simțeam prin telefon cum i se zburlește tot perișorul auzindu-mă. „Ce-i aia frottola? E de bine sau de rău că-mi zici așa?” – se interesă ea la prima apelare de acest fel. I-am explicat aproape didactic că frottola este la origine o piesă populară, cu caracter liric, glumeț, cu factură polifonă. Era interpretată în Italia secolelor XVI, XVII la sărbători, la spectacole de carnaval. „Aha!” parc-o aud. „Atât de puțintel însemn pentru tine, o piesă populară, glumeață…? Și eu care mă iluzionam că am descoperit în sfârșit bărbatul apt să-mi pătrundă complexitatea existențialㅔ Mă grăbeam s-o asigur că nu înseamnă deloc puțintel pentru mine dar îmi tăia din elanul încurcăturii de cuvinte în care mă pierdeam: „Toți bărbații trăiți în preajma unei femei, care dintr-un motiv sau altul nu vă e indiferentă, condiția de șofer de tir.” Adică, mă făceam eu că nu pricep. „Adică, să compostați rapid, să mai bifați ceva la palmares, mâna pe volan și, la drum!” De vreo trei luni îi spun mai departe frottola pentru că am asigurat-o că nu-i vorba doar de compostare și de palmares. Îi spun frottola și mă gândesc la ea ca la ceva proaspăt, primăvăratec, tonic, vesel, copilăros, insinuant, uneori halucinant, de care poți deveni dependent. Chiar asta simt. Am mers până acolo cu elanul meu cumva adolescentin încât am pus pe note câteva fraze care nu-mi dau pace în timp ce mă gândesc la ea. O frază în re major, una în re minor și o concluzivă din nou în re major. Într-o noapte, când Renate era de gardă, i-am interpretat Anei, la pian, cu receptorul telefonului pe genunchi, fragmentul de sonată. A tăcut, după ce am încheiat eu, minute bune. Îi auzeam doar respirația. La un moment dat, a întrerupt tăcerea și mi-a spus că are în geanta mare cu care merge la birou o agendă. Că vrea s-o aducă. A răsfoit-o și mi-a citit:

Mă locuiești

De-un timp

Ca un proprietar

Cu acte-n regulă

Care a dobândit

Imobilul

Întâmplător…

Mă gândesc cum să găsesc motive și să merg mai des la Oradea dar nu le aflu. Stagiunea n-a început, n-am nici un concert, nici o invitație acolo. De când am cunoscut-o pe Ana, am fost la Oradea de patru ori. Am stat în preajma ei câte 10-15 minute, nesigur pe mine, inhibat că-mi numără firele de păr alb. Privirea ei mă învăluia cu atâta tandrețe încât căpătam curaj, respiram și îndrăzneam să-i spun: … trebuie să plec. Te sun mâine. Mă-nfuriam cum ieșeam din biroul Anei, mai ales că rămâneam cu imaginea chipului ei surprins și frustrat că plec așa de repede. O sunam cam după jumătate de oră, cu ceva mai mult aplomb: Ce faci? Poți vorbi? – întrebam eu nerod. Acum două luni i-am spus că vin la Oradea și că-mi iau o cameră la hotel. Deci voi rămâne peste noapte. A râs vinovat-ștrengar și mi-a spus că dacă vin cu intenția pe care ea o bănuiește, vin degeaba. Că l-a citit pe Kirkegaard și că danezul vorbește convingător despre legitimitatea estetică a căsătoriei. Mai dă-l în măsa, m-am exprimat eu rapid și academic. Kirke ăsta nu-i tipul care a lăsat-o cu ochii-n soare pe logodnica lui?

 

Fugato

 

Am ajuns la Tünde. Țârrrrrrrr la sonerie! Încă o dată țârrrrrrrrr! Mai bine îi telefonam. Dacă nu-i acasă, am urcat degeaba dealul. Ce greu respir! Un control, ceva? Sigur că da. Poate săptămâna viitoare. Dar Zâna (îi traduceam deseori numele din maghiară ca să nu mai mă chinui cu țuguierea buzelor ca la Übungen) își face apariția în curte, pășind mărunțel în chimonoul roșu, ca o gheișă.

– Servuuus Liviu –mă salută ea prima.

– Kezit csókolom!

– Pontosan most akartalak felhívni, hogy juttassam eszedbe a kottákat. De gondoltam, hogy nem végeztél a Felvonulással és úgysem vagy otthon. Gyere be. Készítek egy nesszkávét. Németországból kaptam egy Jakobs-ot.

– Nem, köszönöm. Alig várom, hogy hazaérjek. Fáj a lábam. Ki vagyok készülve.

– Gyere, csak tíz percre. Nem harapok.

– Na, jó, Ha így van, akkor bátorkodom. O bănuiam nevorbită și mă pregăteam de ascultare. Ne cunoscusem în tren, între Tg-Mureș și Cluj. La Războieni trebuia să schimbăm trenul și tocmai pierdusem legătura. Am stat într-o sală de așteptare în care mirosea a pipi vreo patru ore. Am povestit câte-n lună și în stele, când în maghiară, când în română. Am rămas amici buni, genul acela rar de prietenie dintre un bărbat și o femeie, care nu e amestecată cu sex.

În holul locuinței, pe peretele din stânga, aceleași trei rame de tablouri fără nimic în ele. Mă provocau ori de câte ori treceam pe la Tünde. N-am întrebat-o niciodată de ce a lăsat doar peretele crem să se vadă prin ele. Aveam orgoliu artistic. Trebuia să-mi imaginez eu singur un răspuns posibil. Cât timp gazda a clincănit prin bucătărie pregătindu-mi cafeaua, eu m-am instalat boierește într-un fotoliu vechi dar bine întreținut în care îi plăcea să se afunde și Regizorului.

– Tünde, hogy van életed szerelme?

– Tegnap estétől Bukarestben van, az osztrák nagykövetségen. Sorban áll vízumért. Salzburgban egy darabot kell színpadra vinnie, Ein Liebestraum.

– Vagány. Nem mész te is?

– A feleségével megy.

– Aha! Őőő… Tünde, nem az én dolgom, de ez a hármas kapcsolat...

– Sejtem mit akarsz kérdezni. Nem. Nem zavaró.

– Születésünktől fogva jólmeghatározott személyiségjegyekkel rendelkezünk, amelyek kihatnak szerepválasztásainkra. Egész életünkben lánygyermekek, serdülők, öregek, nagynénik vagyunk. Valószínüleg én a “másik nő” szerepében érzem jól magam. Én vagyok a legjobb barátnője, … , a tanácsadója, a szeretője, tudod, mint amo, amare…

– Mit kívánhatnék többet egy férfitől ?

– Egy gyereket ? (de ce deveneam rău?)

– De neked vannak gyerekeid ?

Eu provocasem discuția, eu încasam. Tünde îmi aduce cafeaua și iese din cameră pe terasă. Am rămas în fotoliu, sorbind din cafea, răscolit în străfundurile sufletului. Mi-am dorit un copil mai mult decât orice pe lumea asta. O singură dată a rămas gravidă nevastă-mea. Făcea navetă grea. Săptămânal, cu un autobuz prăfuit vara și înghețat iarna, într-o comună spre Abrud. Și-a provocat avort și de atunci n-a mai rămas niciodată.

 

Preludiu

 

Renate fusese de gardă toată noaptea. Deși medic stomatolog, era obligată cam o dată pe lună să facă de gardă pe Salvare. N-avea rost să protesteze împotriva absurdului. Nu fusese la Defilare. Încercase să ațipească câteva ore până când Liviu urma să se întoarcă acasă și să mănânce împreună de prânz. Nu reușise. Avea un soi de nemulțumire, de neliniște, de apăsare în suflet. Nu era depresivă de felul ei dar ceva zumzăia prin minte. Ar fi fost grozav dacă s-ar fi putut odihni puțin. După-amiază precis o să repete Liviu la pian și adio somn. Niciodată nu și-a impus ea programul ei. De 29 de ani de când erau căsătoriți, Renate și-a făcut programul în funcție de soțul ei, și-a adaptat gusturile culinare în funcție de ale lui Liviu, a sărbătorit și Paștele ortodox cu aceleași pregătiri ca la Paștele evanghelic, i-a adoptat prietenii și nu i-a vorbit de rău niciodată, deși nu-i agrea pe toți. Pe scurt, Renate a luat forma tăvii de cozonac preferate de Liviu. A crescut în această formă, s-a rumenit, a dat pe afară uneori din prea plinul gândului că-l face pe Liviu fericit. Ce Dumnezeu scârțâia dintrodată? De ce era neliniștită? Își simțea soțul mai distrat. Îl întreba ceva și el întârzia să răspundă, de parcă ar fi procesat întrebarea cu întârziere. Liviu stătea mai mult în baie seara și dimineața, făcea plimbări mai lungi ca de obicei cu Doggy. Se apucase de compus din nou, după o lungă perioadă, la pian.

Se ridică din pat și, în drum spre bucătărie, trecu pe lângă oglinda cea mare din hol. De ani buni, era doar un obiect de mobilier în care se privea doar în grabă, în drum spre clinică. Rămase în fața ei nedumerită. Se privi minute în șir. Cine era femeia din fața ei? Își desfăcu halatul de monton de spital cu care stătea pe acasă fiindcă zidurile groase ale casei vechi în care ei locuiau păstrau o temperatură joasă și în toiul verii, îl lăsă să alunece pe jos și se privi cu ochi din ce în ce mai critic. Un corp de femeie intrată de timpuriu în menopauză, cu șolduri mari, cu bust îngroșat, cu sâni lăsați. Se întoarse în profil și-și examină fundul de care era în tinerețe foarte mândră. Fără vigoare, teșit. Pe icrele picioarelor varicele se profilau cât se poate de vizibil. Renunță la privirea din profil și-și examină fața. Oboseala gărzii adânceau și mai mult niște cearcăne avute dintotdeauna, dublate acum de pungi de piele subțire pe sub ochi. Genele, cu care odată gâdila gâtul lui Liviu, parcă se tociseră. Sprâncenele se apropiaseră și ele de ochi fără acel arc de cerc ce susțineau, cu oarecare măreție, altădată, fruntea. Ridurile din jurul gurii și de la coada ochilor erau aidoma unor tranșee. Părul, pe care nu-l mai vopsea fiindcă devenise alergică, era mai mult alb pe la tâmple. O, mein Gott! Was ist los mit mir? Bin ich schon eine alte Frau? Und Liviu? Was denkt sich Liviu bei meinem Anblik?

La ușă se aude zgomot de cheie răsucită. Nein! Er ist schon zu Hause. Renate se refugie în baie.

Halli, haloo! N-ați văzut un cal maro? Se prosti Liviu imediat cum intră în casă. Renaaate! Wo bist duuu? Schläfst du, mein Liebling? Hallooo! Ich bin sooo hungrig! Liviu își revendică drepturile de soț ca de obicei.

 

Coda

 

Renate, falls du zum Markt gehst, kauf bitte auch Tomaten ein. Während dessen übe ich den dritten Teil der 9. Symphonie. Dieses wird ganz oben im Programm stehen beim diesjährigen Toamna muzicală clujeană. Das Orchester steht wieder unter der Leitung von Michi Inoue!

„Ja? Wunderschön!“ Se entuziasmă Renate ca de obicei când soțul ei era entuziasmat de ceva.

Renate era totuși schimbată de câteva zile. De la starea de acord cu ea și cu lumea din jur în care trăise atâția ani alunecase aproape brusc spre o stare de disconfort total. Parcă glisase în altă realitate, o realitate în care orbecăia, nu mai găsea repere cunoscute. Avea un deplin sentiment al zădărniciei. Tânjea după ceva care s-o vindece, s-o mântuie, s-o facă om deplin, ceva care să-i redea motivația ca a doua zi să se dea jos din pat și s-o ia de la capăt în concretul existențial.

În Piața Mare cu tarabe aproape goale zări un moșneag îmbrăcat caraghios în negru și roșu, cu o pălărie comică pe cap în care era înfiptă o pană de cocoș și care vindea roșii din soiul acela asemănător unei inimi. Roșiile preferate, fiindcă erau cărnoase și aveau sâmburi puțini. Salata din ele, cu bucățele de telemea și puțin ulei, era suficientă pentru masa de seară. Renate se târgui cu moșneagul deși, de obicei, dădea imediat suma cerută orice ar fi cumpărat din piață. Ochii albaștri, extrem de vii pentru o persoană în vârstă, o fixau intens. Îl auzi: „îți dau un kilogram cu 15 lei, plus roșia asta” – și scoase de sub tarabă un ghemotoc de ziar îngălbenit din care ieși la iveală o roșie mare ca o inimă. “Dar și dumneata trebuie să-mi vinzi mie ceva” – îi spuse Renatei abia șoptit bătrânul.

Rămas acasă, Liviu se repezi la telefon. Rămase în fața lui minute bune, oscilând dacă să sune sau nu. Își luă curaj și-o sună pe Ana. După două semnale sonore se răzgândi și puse receptorul în furcă. Ce-o să-i zică? O s-o întrebe pur și simplu cum e vremea la Oradea. Chiar și așa se va simți vinovat. O, Doamne! Trebuia neapărat să-i audă vocea. Altfel va fi agitat toată ziua. Se mobiliză și mai sună o dată. Ca și cum la capătul celălalt ar fi fost deja cu mâna pe telefon, Ana îi răspunse imediat. Avea o voce de copil bosumflat „De ce n-ai mai sunat?” Am fost foarte ocupat, minți el. „Liviu, sunt de-a dreptul speriată de cât de mult mă gândesc la tine.” Cât de mult? – încercă Liviu să înfiripe un dialog gâtuit de emoție. „Nepermis de mult. Practic, sunt pe aceeași frecvență cu tine cam 20 de ore din 24. Știu de exemplu când nu mai poți dormi noaptea. Mă foiesc în pat de pe o parte pe alta. Uite, dacă nu mă crezi, azi dimineață iar te-ai trezit pe la vreo 5 și n-ai mai putut adormi. Spune-mi dacă e așa sau nu. Sincer.” Așa era, Dan se trezise iar cu noaptea-n cap, pe la 5 fără zece. „Mai mult, știu sau mai curând simt, dacă o altă femeie îți trezește interes într-o formă sau alta. Nu trebuie să negi decât numai dacă bat câmpii. Uite, alaltăieri dimineață, ai fi vrut să fii foarte foarte aproape de altă femeie. Ciudat era că nu simțeam gelozie. Priveam oarecum amuzată și tolerantă, în gândul meu, cum frisonai undeva aproape de acea femeie. E ceva adevăr aici sau aberez?” Era adevărat. Mă holbasem ca un mascul dornic de împerechere, la Defilare, la tipa cu eugenia. „Liviu, vino la Oradea. Mi-e dor să te mai văd.” Ana, vino tu la Cluj. Nu vom face nimic nepermis. Ne vom plimba seara prin parc și…

… ușa de la intrare se lovi de perete. Liviu! Kanst du mir helfen? Emoțianat, roșu la față ca un copil surprins asupra faptei, Liviu închise telefonul fără șă-și ia rămas bun de la Ana (se urî câteva zile pentru asta), se precipită spre ușă, luă sacoșele din mâinile Renatei fără să o privească. Vocea Renatei însă i se întipărise pe creier. Îl strigase într-o tonalitate vivace, așa cum doar la începutul căsătoriei lor o făcuse. Lăsă sacoșele în bucătărie și se grăbi să intre în baie. Avea nevoie de puțină intimitate ca să se gândească în voie la Ana.