Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (473) Martie 2005

STUDII

de

Mircea POPA

Începuturile literare ale lui Ștefan Aug. Doinaș

 

Au apărut până acum trei studii monografice închinate „Cercului literar” de la Sibiu (Ilie Guțan, Petru Poantă și Cornel Ungureanu), dar niciunul dintre ele nu epuizează sursele, nu elucidează pe de-a-ntregul relațiile dintre cerchiști și nici nu dau o imagine exactă a contribuției fiecărui cerchist la impunerea ideologiei de grup. Nu s-a făcut până acum o cartografiere cât mai aproape de adevăr a revistelor și publicațiilor prin intermediul cărora a „explodat” fenomenul cerchist și nu s-au inventariat publicațiile satelit sau cele care au intrat în aria de interes a grupului, respectiv a celor prin care s-a produs expansiunea literară în spațiu și timp. Căci, desigur, „Cercul” n-a rămas redus doar la semnatarii „Manifestului” publicat în „Viața”, anumite reașezări, retranșări și aluviuni producându-se pe tot parcursul anilor 1943-1947, când acesta a înglobat nume dintre cele mai diverse, ajungând să însemne, ca la „Junimea”, un adevărat conglomerat de personalități eterogene, cu diferite roluri în diferite momente de afirmare. De la Radu Stanca, Ion Negoițescu, Ioan Oana, Cornel Regman, Ștefan Aug. Doinaș, Eugen Todoran până la Nicolae Balotă, Ovidiu Cotruș, Radu Enescu, Eta Boeriu, Deliu Petroiu, Viorica Guy Marica, I. D. Sârbu și, de aici, la Victor Iancu, Ioanichie Olteanu și chiar Wolf von Aichelburg, pe care Titu Popescu îl consideră de asemenea „cerchist” (Din perspectiva exilului, Dacia, 2002), paleta personalităților integrate sau afiliate (Eugen Tănase, Henri Jacquier, Ovidiu Drimba, Petre Hossu, Ion Apostol Popescu etc.) fiind din ce în ce mai mare și mai diversă. Cert este că în acest grup Șt. Aug. Doinaș și-a câștigat un rol de fondator și, alături de membrii săi marcanți, Radu Stanca, Ion Negoițescu și Cornel Regman, el este prezent în toate manifestările cerchiste, participarea sa la viața de grup și de cenaclu fiind una de anvergură. Spre surprinderea noastră, numele lui lipsește din componența celei dintâi grupări prin care se afirm㠄cerchiștii” și anume din colegiul de redacție al revistei „Curțile dorului”, apărută în ianuarie 1941 și care trebuie socotit drept primul nucleu al viitoarei grupări, iar revista ca prima formă de manifestare a discipolilor lui Lucian Blaga, Liviu Rusu și D. D. Roșca. Colegiul de redacție, din care fac parte Ovidiu Drimba, Ion Negoițescu, Ion Maloș-Râpeanu, Radu Stanca și Eugen Todoran (pe atunci încă Eugeniu) se așează firesc sub patronatul magistrului lor Lucian Blaga (care dă și numele revistei, publicând aici poezia La curțile dorului), dând glas aspirațiilor la reîntregirea țării și punând-o sub semnul militantismului transilvănean și al unei continuități de spirit îndătinate. „Până mai ieri am fost o țară mare din punct de vedere etnic și geografic. Astăzi suntem o țară mult mai mică. Totuși ni s-a dat să trăim douăzeci de ani în orizontul unei țări largi, aproape împărătești. Acest orizont, care de pe pământ s-a retras în inima noastră, îl purtăm cu noi, închis în noi, ca orizont viu și neuitat, pe care nici o măsură omenească nu-l mai putea revizui. Țara din inima noastră, orizontul tocmai suficient pentru orice creație oricât de mare a spiritului, țara de totdeauna, rămâne neatinsă acolo, înlăuntrul nostru, ca acea împărăție a lui Dumnezeu despre care Isus spunea. «Iată împărăția lui Dumnezeu nu vine cu semne din afară, căci ea este înlăuntrul nostru.» Cu acest orizont în inimă o putem lua spre viitor.”

Cuvintelor acestora de început cărora nu li s-a dat suficientă atenție până acum, n-au fost reproduse în nici un volum al poetului, dar ele aveau o semnificație mult mai adâncă decât la prima vedere. Ele se doreau un îndreptar spiritual pentru o generație care nu mai trebuie să îndure umilința destinului exterior, ingrat din punct de vedere politic, depășind prin creație momentele grele. Poate de aceea generația cerchistă a și fost una a marilor împliniri estetice, o generație care a fost învățată să depășească efemerul prin puterea unei credințe, la înălțimea căreia să se ridice prin toate puterile lor. De aceea, cerchiștii au înțeles mai limpede ca alții misiunea generației lor și s-au străduit s-o extrapoleze la nivelul a o serie de publicații pe care le-au susținut dându-le drept de viață, precum „Răscruci” de la Alba Iulia, cu concursul lui Ioan Oana și I. D. Sârbu, „Înălțarea” de la Sibiu, cu participarea lui Ion Negoițescu, „Țara”, cu concursul lui Radu Stanca și I. Negoițescu, „România nouă”, cu participarea lui Victor Iancu și Șt. Aug. Doinaș, „Tribuna” de la Brașov, cu participarea lui Ion Negoițescu, Radu Enescu, Șt. Aug. Doinaș, „Dacia rediviva” de la București, cu participarea lui Radu Stanca și Șt. Aug. Doinaș, „Kalende. Preocupări literare” de la București, cu concursul lui Șt. Aug. Doinaș, „Curentul literar” de la București, cu participarea lui lui Șt. Aug. Doinaș, a „Revistei Cercului literar” de la Sibiu, cea mai importantă dintre ele, „România nou㔠de la Sibiu, cu concursul lui Ion Apostol Popescu, Ioanichie Olteanu și Șt. Aug. Doinaș și, tot la Sibiu, a „Curierului sportiv, cultural și informativ”, cu concursul lui Șt. Aug. Doinaș. Această din urmă publicație a avut un cenaclu propriu care l-a continuat într-un fel pe cel al „Cercului literar”, atunci când acesta n-a mai putut funcționa și care a încercat să-i perpetueze tradiția și după ce Universitatea s-a reîntors la Cluj. Făcând un bilanț al activității, la sfârșitul anului 1945, redactorul părții literare, poetul Larian Postolache, ținea să sublinieze importantul rol jucat de cerchiști în buna desfășurare a ședințelor cenaclului, scriind: „Au trecut pragul Cenaclului, în afară de covârșitoarea personalitate a dlui Lucian Blaga, condeieri din generația tânără, ca Radu Stanca, prof. Eugen Tănase, Cornel Regman, Șt. Aug. Doinaș, Pimen Constaninescu, Pavel Bellu, Nic. Prișcă etc. Așa că dorința noastră de a crea o editură pentru tinerii scriitori din cenaclul nostru va găsi elemente destoinice care să poată îmbrăca cu succes haina unui volum. Vor apare, conform programului editorial, traducerile din limba spaniolă ale d-lui Eugen Tănase, poeme semnate de Radu Stanca și Șt. Aug. Doinaș, studii critice de Negoițescu și Regman și o antologie a subsemnatului” (nr. 28/ 1945).

Peste puțină vreme aflăm că volumul manuscris al lui Postolache se chema Zodia Săgetătorului, fragmente din el apărând la pagina literară a „Curierului”, acolo unde au apărut și traduceri semnate de Eugen Tănase și poezii originale semnate de Ștefan Aug. Doinaș. Astfel, Doinaș a publicat aici două dintre poeziile sale de succes, Jucătorul de șah (nr. 27/ 1945) și Trandafirul roșu, (nr. 29/ 1945), cu mențiunea „din Antologia «Curierului»”. Amândouă aceste poezii au fost ulterior reținute de poet în volumul său de debut, Alfabet poetic.

Important este însă faptul că poetul este menționat ca prezent la multe din ședințele Cenaclului, despre care se dau informații în paginile ziarului, în unele cazuri alături de Radu Stanca și Cornel Regman, cei mai activi dintre cerchiștii participanți la acest cenaclu. La 16 decembrie 1946 Doinaș e prezent alături de Cornel Regman la o sezătoare a Cenaclului care s-a ținut la Mediaș, după ce anterior a fost prezent la Festivalul literar organizat de cenaclul „Curierului” la Sibiu, alături de Radu Stanca, Cornel Regman, Pimen Constantinescu, Ecaterina Săndulescu și alții. La Mediaș au mai fost prezenți poeții George Popa, Mihai Axente și I. O. Suceveanu. După cum relatează darea de seamă a ziarului, Doinaș a contribuit din plin „la atmosfera de camaraderie de bună voie, creată de caricaturile lui Silvan, de epigramele lui Larian Postolache, Ștefan Aug. Doinaș și Mihai Axente.” Cu acest prilej el a citit poezia Jucătorul de șah.

Tot publicația sibiană își informează cititorii asupra unuia din succesele majore ale poetului, atunci când, în 1947, primește, alături de Radu Stanca, unul dintre premiile importante ale „Sburătorului”. Radu Stanca este premiat pentru piesa sa Donna Juana (premiul de teatru), în timp ce Șt. Aug. Doinaș a dobândit premiul de poezie pentru volumul Manual de dragoste, premiul de proză revenindu-i scriitoarei Irina Hanciu pentru romanul Linie moartă. Prezentarea laureaților premiilor „Sburătorului” se face însoțind anunțul de următorul text: „Plină de un luminos patetism, poezia lui Ștefan Aug.Doinaș aduce în lirica noastră tânără un cântec nou, solemn, grav, în care ideea poetică se îmbină cu frumusețea neobișnuită a imaginilor, într-un ritm exact, de factură geometrică, sigură. Străbătută de un fior înalt, sublim, poezia aceasta în cadența de odă horațiană este sortită unui apogeu liric de cea mai bună calitate”. Și despre Radu Stanca se spun câteva lucruri esențiale: „Radu Stanca este deopotrivă poet și dramaturg. În piesele lui poezia se umple cu un dramatism extrem, atât datorită invenției tematice, cât și ciocnirii personajelor. De factură clasică, teatrul lui Radu Stanca este alimentat de un tragism continuu ce dă o dialectică strânsă ideilor lui. Simetric, teatrul lui Radu Stanca e animat de un suflu dramatic în care personajele nu se sfiesc să se ciocnească unele cu altele direct.”

Din păcate, volumul de poezii premiat n-a putut fi publicat în acel an. Așa cum reiese dintr-o fișă de prezentare publicată de același „Curier”, la acea dată poetul mai avea în portofoliu următoarele scrieri: Caietul baronesei Dagmar (nuvelă), Căpetenia tribului (teatru) și Paiangenul (teatru). Pe lângă câteva date biografice esențiale, fișa de creator a lui Șt.Aug.Doinaș arăta că el colaborase până atunci la următoarele publicații: „Jurnalul literar”, „Viața literară”, „Kalende”, „Revista Cercului literar”, „Democrația”, „Claviaturi”, „Curentul literar”, „Universul literar și „Curierul”. Cum majoritatea acestor colaborări nu sunt cunoscute nici măcar biografilor poetului (a se vedea puținătatea datelor biografice oferite de numărul omagial Doinaș al revistei „Secolul 21”) am consultat aceste publicații să vedem cu ce este prezent poetul în paginile lor.

Am aflat astfel că Ștefan Aug Doinaș a debutat literar la revista lui G. Călinescu, „Jurnalul literar” cu poezia Optsprezece ani, apărută în nr. 50 (10 dec.), p. 4, în același timp cu anunțul de la „Poșta redacției” („O poezie s-a dat la cules”), altele nemaiapărând, deși la aceeași „Poștă a redacției” din nr. 52 i se comunica: „Răspuns direct”. Cum poezia sa de debut este total uitată astăzi, o reproducem aici:

„Optsprezece ani mi-au bătut la poartă

Conducând o caravană de plăceri;

Poartă peste frunte cununi de visări

Stăpânind în frâuri a vieții soartă.

I-am primit în casă să serbăm sosirea,

Fiecare basmu-i să mi-l povestească,

Le-am suflat în plete lumină cerească

Iară ei în schimb mi-au dăruit iubirea...

Rătăcind pe coasta dealurilor, singur

Am țesut pe inimi vraja zilei albe;

Ne-am făcut din doruri sunătoare salbe

Și parfumul verii l-am sorbit din cânguri.

Strânși în fericirea clipelor de-atunci

N-am simțit cenușa beznei peste noi.

Dispăruți în noapte ca niște strigoi

Îmi auzeam anii hăulind, pe lunci...

Următoarea revistă la care a colaborat cerchistul este „Curierul literar” de la București. În numărul 67 din 14 iulie găsim poezia În râu neinclusă ulterior în nici un volum. Ea arată în felul următor:

Își descopciaseră trupurile de scoicile rochiilor, în crâng

Ca mugurii de pleoapele verzi petalele

Și cu merele sânilor crude, în piciorul stâng

Sfâșiau hârtia cleită a apei, cu soarele-mbrățișându-le șalele.

Deasupra lor o salcie își pleca pletele

Să le gâdile cu ploioasele fire sfârcurile

Speriate brusc de-o cioară îndoliată fetele

Desfundaseră cu chiote zglobii smârcurile.

Îngălbeniți de rușine nuferii tremurau lin pe valuri

Rădăcinile lintițelor telefonau străfundurilor

Că năpârlind – ca o ploaie de lebede – din maluri

Un stol de fecioare găurește nămolul prundurilor...

Târziu când soarele se înalța în vârful degetelor să le vadă

Iar umbrele li se plimbau reci pe pântece

Pe sub cerceii cireșilor negri din livadă

Murmure de flăcări sincopau, la pândă, ca niște descântece.

Se poate lesne observa predilecția poetului pentru abstractizare și ermetism, folosind un material lexical insolit suprapus peste tematica rurală , supusă și ea unui tratament modern, cu o viziune de stampă luată după modelul lui B.Fundoianu sau Il. Voronca. Chiar poezia de dragoste etalată la această oră este filtrată subtil prin prisma unor simboluri de o evanescență căutată, precum în poezia Poem (nr. 83/ 1940):

Ne-am despărțit tăcuți ca două drumuri

Care se pierd în fetele-morgane;

N-aveam săruturi strânse în coloane,

Nici nopți îmbălsămate în parfumuri.

Ne credeam tari ca templele romane

Și-am fost suflați în vânt de niște fumuri.

Ale iubirii noastre Te-Deum-uri

Le cânt numai spre vise-filigrane.

Creația din 1940 este, după cum se vede, destul de săracă. În schimb, o dată cu intrarea în 1941, aceasta crește cantitativ și ca reprezentare valorică. În „Curentul literar” din acest an îi întâlnim opt poezii de factură și tematică foarte diverse. Moartea platonismului (nr. 95 din 25 ianuarie), Sonet pentru fata din munți (nr. 96), Poem pentru absența ta (nr. 91), Lângă profiluri (nr. 97), Anotimpuri (nr. 98), Înfrățire (nr. 103), Poemul invizibil (nr.107), Poemul sfârșitului nostru (nr. 126), iar în „Universul literar” din același an 1941 e prezent cu cinci poezii: Final („Ca plușuri noi de ape și de volburi”) (nr.33), Poem („De-un sfert de viață dormităm pe maluri”) (nr. 40), Flori de plâns („Acolo, în oraș, nici un oracol”) (nr. 46), Five o'clock („Nu știu dece – ultima seară mi-o închipui”) (nr. 48) și Poem de Crăciun („Iată!ai crescut și nu mai crezi în povești”) (nr. 52). Dintre acestea doar Five o'clok a fost inclusă ulterior în Alfabet poetic. În această etapă, poezia sa se prezintă cu largi desfășurări somptuoase, în tăieturi marmoreene, de factură parnasiană, cu vagi ecouri barbiene. Iată cum arată Poem pentru absența ta:

Fără ecou mă deapăn pe-nbolnăvite fuse

Departe de-nălțimea privirii tale simple;

În somn numai păcatul svâcnește fin sub tâmple

Te urmăresc prin visul ogrăzilor apuse...

Mi-e dor de părul proaspăt cu deslânări de sălci

De albul frunții triste ca un destin utopic,

De umerii de fildeș plânși undeva pe tropic

De echinocțiul gleznei unde se scaldă melci.

Îmi strâng sub unghii dorul sub riduri reci mi-l strâng,

Cu mâna și cu glasul sfâșii umbroase pâlcuri...

Târziu, când mai aflu plecării tale tâlcuri

Mă plec pe coapsa nopții, îngenunchez și plâng...

Iubito, doar zefirul cândva o să te mustre

Cu pulberile serii zburând prelungi și calde,

Când îți dezbraci în ape prea sfintele smaralde

Și tinerețea-n iarba câmpiilor lacustre.

Atracția acvaticului și a unduirii e, ca la Ion Barbu, mereu prezentă, iar cercul de metafore vorbește mereu despre „scoici de rochii”, „mări de alge”, de „buruieni sticloase”, cu vagi reminiscențe basmice sau baladești:

Cu peane în amurguri umplutu-mi-s-au anii

iar brațul nu mai poate opri acordul trist

ca un șuvoi de sânge-nviind în ametist

și turburând oceane cu apele lui stranii

Lângă profiluri verzi de-mbălsămate basme

n-au auzit viața sunându-și zurgălăii

mie-mi coboară cerbii tristeți în jgheabul văii

și-mi susură pădurea în frunze și fantasme.

Mi-s mările cu alge în lacrimi de sidef

și viscolul iubirii în obosite vânturi

tăcerile lunare scurgându-se-n pământuri

îmi taie-n tinerețe un veșted relief.

Lângă profiluri verzi de vajnice balade

mi-am părăsit baltagul și coiful cu acvilă

și răsărind tulpină plăpândă din argilă

sorb primăverii plânsul astralelor arcade. (Lângă profiluri)

Moartea platonismului e un frumos cântec de dragoste cu imagini de o suavitate clasică, turnate în tipare grațioase, de o sculpturalitate atrăgătoare, amintind vag de idolatria argheziană:

Ulciorul fecioriei nu ți-l sărut în vis

Cu mâinile întinse în scări de rugăciune;

Era beteag cuvântul ce ți l-am fost trimis

Iar soarele privirii era un biet tăciune.

Azi scoicile de rochii cu mânele desferec

Iar trupul tău rămâne neptunic ca o perlă,

Izvor de apă vie-nflorind din întuneric

Sorb primăverii tale murmurul cald de mierlă.

O, nopțile albastre cu asfințit demult.

Azi stelele și apele pline sunt de sânge...

Cu echinocții bete de nostalgii ascult

Trecutul tău de fildeș în pumni de ani cum plânge...

Nici Blaga nu este lăsat deoparte. În poezia Anotimpuri din „Curierul literar” (nr. 98 din 15 februarie) descoperim cadențe și metafore blagiene tratate în stil folcloric, într-o încercare a poetului de a se juca cu cuvântul, de a nu merge mereu într-o singură direcție sau a se cantona într-o singură coardă a melosului. Intenția ludică este vizibilă:

Ape urcă anii proaspeți;

În copaci ca niște oaspeți

Joacă vântu-n cuib de vulpi

Zboruri noi zvâcnesc în pulpi

Cu luceferi verzi pe sâni

Curg izvoarele-n fântâni.

Când înoată melcii-n miere

Umblă moții cu ciubere

Vara taie-n meri și loze

Proaspete metamorfoze

De pe buze de tălăngi

Cântă doinele în crengi.

Brazii-nalți în boarea arsă

Rășinoase lacrimi varsă;

Rândunici aleargă-n gol de

Zări albastre peste holde.

Risipite pe sub gard

Ierburile toamnei ard.

Codrul fulgeră din glezne

Fără pocnituri de plezne.

Seara-n toate ulițele

Intră-n coastă sulițele.

Cucu-ți lasă grei pe umeri

Anii galbeni să ți-i numeri.

Cu cojoace albe munți

Se deșteaptă grei, cărunți.

Pomilor cu zorile

Le-au albit subțiorile.

Lacuri – somnul scape-le –

Își închid pleoapele;

Viețile se scurg la fund

Ca gunoaiele pe prund.

Cu acest an poezia sa se diversifică și versul câștigă în densitate. Merită menționată forma de romanță pe care o ia poezia Poemul sfârșitului nostru („Un cântec trist a fost viața noastră”) sau cea intitulată Flori de plâns („Acolo,în oraș, nici un oracol”), o poezie ocazională închinată Memoriei lui Radu Popoviciu, poezie care în ansamblul creației sale lirice are același rol pe care-l avea pentru Eminescu poezia La moartea lui Neamțu. Poetul a scris-o nu numai dintr-o mare reacție sentimentală, ci și din dorința unei solidarizări de generație: „Colo-n oraș nici un oracol/ n-a prevăzut că va cădea o stea/ doar apele, cântând, în calea ta/ și-au desfăcut curatul receptacol”.

Spuneam că Poemul sfârșitului nostru aduce mlădieri de romanță, plasate într-un cadru naturistic și cosmic adecvat, bazat pe un paralelism perfect dintre viața sentimentului și mișcarea intimă a naturii. „Un cântec trist a fost viața noastră/ – mai trist ca flautul zădărniciei –/ cum, uneori, pe zarea veșniciei,/ Se-nscrie-un zbor de pasăre măiastră.// Nu mai păstrăm din el decât argintul,/ – argintul fin al stelelor ce cad –/ încrucișându-și razele în vad/ cu ape care-nvelesc mormântul.// Și-așa cum moare seara un izvor/ și stelele cum mor în fapt de zi/ – și noi ne vom sfârși și va cobi/ în suflet cucuvaua unui dor...”

Metafora acvatică de care vorbeam la un moment dat apare și aici cu pregnanță: „De un sfert de viață dormităm pe maluri/ Lin curge-un fluviu veșnic printre noi/ și câteodată creștem din noroi/ inverși și scurți sub sticlele de valuri”(Poem). Constatarea se referă în mod vădit la generația sa, pe care ar fi dorit-o mai activă, mai preocupată de responsabilitatea ceasului de față. Romantismul vârstei își spune însă puternic cuvântul și în cazul unei Schițe pentru un autoportret pe care și-o trasează în „Dacia rediviva” (nr. 3/ 1942): „Azi mă descui cu visul ca pe un veșted cufăr/ Cu jucării uitate pe care le-am stricat,/ Dar știu că gândul tânăr e prea curând să-l sufăr/ Din cauza acestui copilăresc păcat/ ...Lângă tăceri de ierburi visez cu primăvara/ Și mă-nfrățesc cu șoapta pădurilor virgine,/ Iar tulipanul morții-nflorește blând în mine/ Ca visul unui meșter în piatra de Carara”.

În „Dacia rediviva”, poetul mai publică o Baladă (nr. 2/ 1941), având ca prim vers „Murguleț cu aripi la picioare” și un Cântec (nr. 4/ 1942), unde erotismul invadează din nou cu incendiul său sufletul: „Azi sfânta ta minciună mă doare-n gând și carne/ Precum o stea albastră căzută-n noaptea nunții/ Când golfurile cântă, când zac sub neguri munții/În praful care doarme-n staul, înfășurat pe coarne”.

Poetul poposise între timp și la „Claviaturi”, revistă brașoveană de poezie, în paginile căreia, susține greșit Emil Manu, poetul ar fi debutat cu Perle (nr. 5-6/ 1941: „Tăcerile, ce triste oceane populate/ Curând cu-nfrigurare vom deveni scafandri/ Și sub albastre ape ne-or plânge oleandri/ Coralii plini de sânge și purele agate”), cu Flori de somn (nr. 1/ 1942 – „Ascultă cum tăcerile s-au prelungit/ prin creieri și prin inimă și cum/cu buruieni tomnatice de fum/ ne mângâie un calm nemărginit”), cu Cântec de dragoste (nr. 2/ 1942 – „Poate vei fi o floare de argint/ pe care am iubit-o în zadar/ fiind mai mult poet ca grădinar/ mă vei chema odată să te mint”), și cu Fluturi de noapte (nr. 4/ 1943 – „Ca fluturi nocturni atrași de văpăi/ în pomul inimii aprinse zburăm/ apropiindu-ne de firul aprinselor căi/ pe care nu credeam să le visăm”.

O altă revistă care își deschide paginile pentru poezia cerchistului nostru este „Universul literar”, în paginile căreia publică preț de o duzină de poezii, începând cu nr. 33 din 9 august 1941 și terminând cu nr. 50 din 30 decembrie 1942. În 1942 aici pot fi citite poeziile Poem pentru o elevă („Lângă corăbii roșii ai desenat grăbită”, nr. 6/ 1942), nr. 6/ 1949 Sonet („Și totuși pentru a nu știu câta oar㔠nr. 13/1942), Echinox de tinerețe („Cresc undeva prin mine înalte ierburi moi” nr.19/1942), Așa vor spune oamenii („Toți oamenii-mi-vor spune în curând” nr. 21/ 1942), Excursie („Vezi, am ajuns prin locuri neumblate” nr. 26/ 1942) Post ludum („Suntem destul de-aproape de râuri ca să beau” nr. 32/ 1942), Căutare („Ca trestiile m-am umplut de vânt” nr. 50/ 1942), Moartea orașului („Această pădure e a ta, oraș de pămînt” nr. 43/ 1942).

După baladescul din Jocul de șah și Trandafirul roșu și anumite influxiuni folclorice din Anotimpuri și Baladă, poetul abordează acum și forma fixă, de predilecție sonetul, pe care-l mânuiește cu o suverană stăpânire a versificației. Iată, spre exemplu, Sonet pentru fata din munți:

A fost un lac cu nuferi și noroaie

pentru grădini de vis și de păcat,

– în care nici un trup nu s-a scăldat –

și n-a căzut din toamnă nici o foaie.

Destinul meu de neguri și ciudat

a așteptat în vreme, ca o ploaie,

un singur semn tăcut, să se îndoaie

ca o tulpină sveltă pe-nserat.

Zăpada ta era însă minciună

iar slova mea deșartă și nebună...

Azi foamea-mi crește-n gânduri și sub unghii

Azi mai aștept întoarceri și-nceputuri

Și iezi cețoși jucându-se cu fluturi

Te cheamă-n ierburi crude să-i înjunghii...

Sau această frumoasă cantilenă topită-n sonet:

Ai să mă ierți, și să mă ierți și iară

Ai să mă ierți, de nu știu câte ori

Că m-am bătut pentru privighitori

Și pentru apa Mureșului clară.

Ai să mă ierți că n-am privit în zori

Icoana ta, așa cum mă-vățară,

Ci m-am scrutat în suflet ca pe-o fiară

Care sângera cu colții sclipitori.

Ai să mă ierți că-n inimă și gură

Am fost mânie și înjurătură

Și nu ți-am spus pe nume-n nici o seară;

Că mi-am purtat comorile în sânge

Și că nici azi n-am învățat a plânge

Ai să mă ierți, zâmbind, iubită Țară...

Cum se poate vedea, poezia lui Doinaș nu ocolește în această perioadă tematica socială (Așa vor spune oamenii) sau cea patriotică, cum este cazul poeziei de mai sus, în care, cu toată discreția tratării motivului, răzbate la suprafață un puternic sentiment al apartenenței la glia eternă. Un asemenea sentiment domină și poezia Oda Patriei pe care a publicat-o în 1944 (22 decembrie) în revista „România nou㔠de la Sibiu-Cluj, ca o expresie a întoarcerii Ardealului la patria mumă și a sfârșitului perioadei de refugiu pentru tinerii învățăcei. Iată doar câteva versuri de la începutul poeziei: „Mărire ție, o! tu, Patria mea luminată/ Câte văpăi cumplite și egale,/ Ce marmoră spărgându-se deodată/ Dă trup concret nemărginirii tale?/ Cine hrănește falnica ta zare/Cu spaimă, cu trufie, cu mirare,/ O, flacără năpraznică și pură!/ Numai tăcerea, muzica gândirii/ Ne-apropie de tine-ntr-o măsură/ Decât de mult supusă mărginirii!/ Făptura noastră slabă ne-nspăimântă/ Ridică sângele viclean și cântă/Ascunsă ești meru vederii noastre/ O, Patrie, eternă dimineață/ Numai eroul dintre lănci albastre/ O clipă te privește drept în față/ Și cade fulgerat, ca Lucifer/ lovit de moarte, mort de adevăr./ Mărire ție, chip turnat în plumb/ Pe dinăuntru modelat de duhuri!/ Din ierburi putrede și din porumb/ Din arbori, clar, se-aude în văzduhuri/ Sunetul grav al veșniciei tale/ Sălbatic laur, orgă, osanale...”

Doinaș mai colaborează în acești ani la „Democrația” (Odă la o pădure abstractă, nr. 25/ 1944), la „U. Preocupări literare” (Stea de aur, nr. 1/ 1943, Terminus, nr. 2/ 1944), la „Universul literar” (După luptă, nr. 5/ 1943 și Si vis pacem, nr. 28/ 1943), la „Kalende” (Camera fără ferestre – „Închide ușa și-apropie-te cu ochii închiși”, nr. 4-5/ 1943, Intrarea în oraș – „O dată cu colțurile sure și galbene”, nr. 6-8/ 1943, Astăzi ne despărțim –„Astăzi nu mai cântăm, nu mai zâmbim”, nr.4-5/1943, Toamn㠖 „Ca umbra insulelor gândul meu cade”, nr. 8-9/ 1943), la „Viața” lui Liviu Rebreanu (Intermezzo, nr. 492/ 1942, Dragostea în singurătate, nr. 443/ 1942, Sonet de moarte – „Oamenii mor ca țările pe hartă”, nr. 508/ 1942, Eu sunt prorocul pentru toate câte, nr. 557/ 1942, Eu sunt Prorocul, nr. 567/ 1942, La început de drum, nr. 628/ 1943, Vânătoare marină, nr. 607/ 1943, Poem, nr. 741/ 1943, Motiv de primăvară, nr. 779/ 1943), la „Tribuna” de la Brașov (Sicriu pe ape, nr. 90/ 1941), la „Vrerea” din Timișoara (Ochiul – „Urzeli de apă cu belșug de pește”, nr. 3-4/ 1947). Câteva din aceste poezii au fost adunate mai târziu de poet în volumul de debut Alfabet poetic, după cum un ciclu de poezii datând din anii 1941-1956 este publicat de poet ca Anexă la volumele seriei sale de Poezii, apărute în tei volume, din care lipsesc multe din poeziile de față. Tot din aceste volume lipsesc numeroase traduceri pe care poetul le-a publicat de-a lungul acestor ani în publicațiile amintite, mai ales în „Universul literar”, în paginile căruia a tradus cu predilecție din Emile Verhaeren (Adăpătoarea, nr. 11/ 1941, Nesfârșit, nr. 115/ 1941, Întoarcerea călugărilor, nr. 130/ 1941).

Doinaș a fost și un membru fervent al Cercului literar, la ședințele căruia a participat activ, citind din propria sa creație sau susținând conferințe, cum a fost cea din 1943 despre Ultimul vagabond: Pananit Istrati, ședință la care Ioan Oana a vorbit despre Obscuritatea în poezie, Radu Stanca despre Teatru și cinematograf, Romeo Dăscălescu despre Poveștile lui Andersen, iar Petre Hossu despre Marcel Proust și James Joyce. Poetul a luat de numeroase ori cuvântul la aceste ședințe, spunându-și părerea asupra lucrărilor prezentate. Lui nu-i lipsea nici un anumit apetit teoretic și critic, așa cum a dovedit-o ulterior în eseurile și comentariile sale numeroase asupra literaturii române și străine. Ca o dovadă certă a acestor preocupări timpurii stau mărturie și câteva note și comentarii semnate de el în „Revista Cercului literar”, în „Saeculum” (Critica literară și sinceritatea poeților), dar și în „Curierul literar”, în paginile căruia a semnat două intervenții, una intitulată Reveniri și anticipări (datat㠄Arad, 26 XI 1940”) și cealaltă Despre cameleonism, amândouă publicate în 1941. În cel dintâi, el ia în dezbatere tradiția clasică, romantică și modernă cu privire la raportul acestora cu realitatea, cu mimesisul. Cele mai interesante de relevat sunt opiniile sale cu privire la modernism, care ar fi după el „oglinda individului rafinat”, moștenitor al vechilor tradiții de care dorește să se îndepărteze. Ca atare „Literatura va înfățișa omul care se pierde în neam, care reacționeaz㠖 lucid sau instinctiv – numai conform structurii sufletești a neamului întreg”. Va rezulta o literatură care va trebui să fie expresia acestor generații luptătoare: „E sigur faptul că, acum când generația luptătoare s-a consolidat pe poziții, ea va fi aceea care va reprezenta în scris actuala mișcare a neamului; ea și generațiile care vin călăuzite de luminile acestei biruințe. Noua literatură poate fi intuită profetic, ca o negare a modernismului de fond, anarhic, dar utilizând formulele inedite care zac în comoara neexploatată a folclorului. Trecând din largul creștinism al lui Arghezi, prin orientalismul oriental al lui Blaga și prin autohtonismul – parțial și exagerat – al lui Rebreanu expresia credincioasă a sufletului specific românesc se va concretiza în opera care va conține ortodoxismul autohton și conștiința destinului de stabilitate eternă pe aceste pământuri-leagăne.

Chestiunea inspirației pentru această nouă literatură se va soluționa relativ repede. Fără îndoială, Eminescu și Coșbuc vor fi insulele de plecare pentru ajungerea la amiezile fertile. Tinerețea sinceră, departe de a își continua prelungirea falsă a unui modernism excesiv, va înțelege glasurile care cântă sub ierburi și luceferii care înfloresc în sânge. Tinerețea nu va respinge niciodată pe Eminescu și Coșbuc, pentru că re-voluționarul înțelege și admiră pe înaintașul său, știind că numai urcând treptele pe care le-a stabilit acela va fi în stare a urca deasupra trecutului. Întoarcerea la slovele uriașe ale vremii apuse e întoarcerea tinereții la copilăria clară pentru a înțelege cu mai multă încredere iubirea, e întoarcerea neamului de pe culmi la matca sa pentru a se pregăti pentru veacurile care vor veni...”

În celălalt articol, Doinaș reabilitează conceptul de „cameleonism” folosit de Goethe în sensul de „Weltliteratur”, adică de „plurilateralitate”. Doinaș reiterează termenul goethean pentru a sublinia nevoia unei literaturi originale, care să depășească în același timp granițele strict regionale. „«Cameleonismul» reprezintă deci identitatea substanței proprii a artistului în orice manifestare a lui și garantează varietatea de realizare. (...) Nu este nimic mai rodnic, fără a fi propriu-zis util, decât faptul de a fi gustat de suflete care n-au nimic comun; faptul de a fi găsit astfel și altfel și de a rămâne totuși unul; faptul de a ști că streinii au dimensiuni pentru galaxiile tale și că le pătrund, fiecare în felul lui. A realiza această «Weltliteratur» înseamnă a câștiga marea bătălie dintre spirit și materie, în favoarea celui dintâi.

În epoca noastră, când scriitorul va trebui să se identifice și să se supună neamului, «cameleonismul» lui rezolvă fericit o problemă foarte importantă. Prin activitatea sa artistul transportă realitatea națională peste frontiere, izbutind o fecundare a ideilor etnos-ului său prin îmbrățișarea lor de către popor. Contribuția artei la înnodarea de relațiuni spirituale între națiuni este astfel mult facilitată. «Cameleonismul» mai evită pe de altă parte libertinajul artistic excesiv, deoarece autorul se va manifesta lateral pe toată suprafața sferei sale, neîncercând să deraieze în extreme ascuțite. Atunci când perseverența pe o poziție fixă îi va deveni primejdioasă, el o va putea părăsi pentru a ancora aiurea. Îndemnul la «cameleonism» este un imperativ actual, deoarece – departe de a dispersa – el concentrează, tinzând spre un microcosm complex și incadescent, absolut necesar pentru o națiune a cărei ultimă țintă este reînvierea...”

Ideile tânărului Doinaș sunt, ca și poezia sa scrisă în această vreme, un ferment al vieții duse de poet în ambianța salutară a Sibiului, în acel Heidelberg românesc care a fost dat de mediul universitar din timpul războiului. Poezia sa evită pe cât posibil drumurile bătătorite, fiind pătrunsă de un geometrism riguros, susținut de metafore inspirate, de o versificație bine articulată și de o legătură intimă cu folclorul și cu fondul poetic valoros al înaintașilor săi. În articolul de mai sus, el arată o prețuire specială pentru Eminescu, Arghezi, Blaga, dar, nu e mai puțin adevărat, că în această confrerie trebuie să-l situăm și pe Ion Barbu, al cărui parnasianim abstracționist și ermetizant l-a influențat pe alocuri. Din literatura universală, poetul cerchist se lasă cucerit de Goethe, discutând aici cazul lui Werther, al lui Faust și al lui Wilhelm Meister, dovadă că marele spirit goetheean i-a fost mereu aproape și că nu întîmplător s-a aplecat mai târziu, cu migală și răbdare, asupra traducerii lui Faust, Doinaș însuși prezentându-ni-se din aceste texte ca un spirit faustic, robit de mirajul creației printr-un continuu sacrificiu de sine.