Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 3 (473) Martie 2005

VITRINA CU CĂRȚI

 

Radu Paraschivescu

Fanionul roșu

Campioni de vis, gesturi de coșmar

Editura Humanitas, București, 2005

 

În urmă cu aproape un an înregistram o premieră în viața mea. Eu, care nu am nici un fel de preferință pentru vreun sport anume, care mă joc cu telecomanda enervat că prea multe canale sacrifică ore de emisie în favoarea spectacolului sportiv, care suport talk-show-ul cel mai insipid, dar nu mă uit nici măcar la meciurile echipei naționale, care nu cumpăr nici un ziar de sport, scriam în paginile Familiei despre cartea lui Cristian Tudor Popescu, Sportul minții. Am parcurs-o cu plăcere, cu încântare și am simțit nevoia să pun mâna pe pix, spre a le împărtăși cititorilor acele sentimente. Iar cum numai începutul e greu, iată că acum recidivez, trimițând la tipar câteva gânduri despre volumul Fanionul roșu-Campioni de vis, gesturi de coșmar scris de Radu Paraschivescu și apărut în 2005 în colecția Arena a Editurii Humanitas. Între timp, vreau să vă asigur că nu s-a schimbat nimic în relația mea cu spor­tul, continuăm să ne ignorăm reciproc, conștient că lucrul acesta e în defavoarea mea. N-am devenit peste noapte microbist, nu am contribuit la sporirea tirajelor cotidianelor de sport. Dar câtă vreme despre sport scriu nu doar gazetari specializați, ci și oameni de cultură dintre cei mai respectabili, de la Nicolae Manolescu și Fănuș Neagu, la Cristian Tudor Popescu, Traian Ungureanu sau Adrian Cioroianu, acesta din urmă devenit de puțină vreme chiar senator (și ce lefuri impresionate și-au tras acum demnitarii!), nu văd de ce nu aș așterne și eu pe hârtie opinii despre o carte nu doar foarte bine scrisă ori extrem de necesară, ci care mi-a dezvăluit că, fără voia mea, știam despre sport mai mult decât crezusem.

Sigur, are dreptate Cristian Țopescu atunci când dorește să ne convingă că ceea ce contează cu adevărat în sport e fair-play-ul, că dincolo de mușchi, antrenamente, interese politice ori financiare tot mai apăsate, mai pernicioase și mai hâde, există inteligență, caracter, imaginație, politețe, eleganță, grijă față de adversar. Că până la urmă un gest nesportiv costă mai mult decât o înfrângere. În Sportul minții, Cristian Tudor Popescu a adunat mai cu seamă articole în care amenda atingerile grave aduse noțiunii de fair-play, dar admitea c㠄echipamentul sportiv pune parcă și pe o brută o umbră de puritate”, motiv pentru care condamnă brutalitățile comise nu doar de competitori ori de așa-ziși manageri, ci și de suporteri. În Fanionul roșu, Radu Paraschivescu își asumă cu talent și onestitate curajul de a deveni povestitorul unor întâmplări care, rememorate și judecate, se dovedesc parcă încă mai absurde decât în momentul consumării lor. Deși astăzi, mai mult decât oricând, eficiența în sport se măsoară nu în frumusețea competiției, ci în numărul victoriilor obținute cu orice preț, în consistența conturilor bancare ale sportivilor ori ale șefilor sportului mondial care la adăpostul costumelor Armani închid ochii ori chiar încurajează tot felul de malversațiuni, ce semnează cu un Mont Blanc de aur pronunciamente de care uită instantaneu, convingerea lui Radu Paraschivescu e c㠄în absența fair-play-ului, sportul riscă să fie colonizat” de o armată de mutanți pentru care victoria își pierde valențele olimpice și devine un simplu instrument de îngroșare a contului în bancă”. Spre a apăra fair-play-ul, autorul volumului Fanionul roșu și-a asumat riscul de a rememora o seamă de evenimente dureroase, antologând atitudini nesportive ce au însemnat tot atâtea „derapaje de la poziția bipedă.”

Am citit cartea cu implicare și cu surprindere. Implicarea e datorată evenimentelor relatate, dar și stilului povestitorului. Surprinderea se justifică prin faptul că, parcurgând volumul, nu mică mi-a fost mirarea să constat că rememorez niște fapte ce îmi erau parțial cunoscute. Adică, oricât de străin am fost și sunt de fenomenul sportiv, derapajele despre care scrie Radu Paraschivescu mi-au marcat conștiința și existența. Îmi amintesc și azi groaza cu care, copil fiind, am aflat de la Telejurnalul de prânz al Televiziunii române despre atacul terorist ce a însângerat Jocurile Olimpice de la Munchen, din septembrie 1972. (Fanionul negru). În perioada tinereții îmi auzeam colegii cu care împărțeam binele și răul dintr-un liceu unde predam franceza povestind despre hențurile lui Maradona. Capitolul Un henț cu parfum de Malvine descrie cu lux de amănunte ce anume se află în spatele respectivului gest. Ca fidel ascultător al Europei libere, auzeam că există bănuiala că numeroasele performanțe ale sportivilor din RDG nu sunt tocmai „curate”, pe acolo făcându-și simțită prezența și chimia. E drept, azi J.O. au devenit, vorba lui Cristian Tudor Poepescu, „o olimpiadă internațională de chimie.” La tertipuri și steroizi au recurs și recurg nu doar sportivi ce trebuiau să demonstreze superioritatea unui sistem politic falimentar, ci și competitori, „marchizi”, medici ce au rostit un ipocrit jurământ al lui Hipocrate, „asistenți tenebroși și tăcuți, arhitecți ai devierii, pastori ai cultului steroid.” („A fura” — familie de cuvinte — Astăzi farazobol). M-am plimbat și eu prin Bucureștiul fals înveselit de Universiada din iulie 1981, auzeam seara la televizor ce bine stăm în clasamentul pe națiuni, dar habar nu aveam că în spatele unor succese comandate de regim se află furturi grosolane, făcute fără pic de jenă ori originalitate (Să plivim și în grădina noastră). Parcă văd lacrimile Tonyei Harding când pe patinoarul de la Lillehammer a văzut că întreg complotul urzit împotriva lui Nancy Kerrigan s-a întors contra ei (Gingașă ca un levier). Despre „canibalismul” nesportiv al lui Mike Tyson, dar și despre isprăvile lui ulterioare știam destul de multe însă felul în care spune „povestea” Radu Paraschivescu (Dar l-am prins cu zgârciu-n gură) e cum nu se poate mai captivant. Îmi era necunoscut tertipul la care a recurs Tom Gorman spre a-i „facilita” lui Stan Smith „șansa” de a fi bătut de Ilie Năstase la Masters-ul la Barcelona din 1972. Meritul cărții lui Radu Paraschivescu e că faptele relatate sunt de așa manieră prezentate încât nu sunt doar, ori chiar sunt deloc fapte diverse. Sigur că avem nevoie de mituri, de modele, de exemple pozitive. Sportul poate și trebuie să ni le ofere. Dar nu trebuie să uităm că trăim într-o anume realitate, care are și alb, și negru, dar și mult cenușiu. Astfel de nuanțe se regăsesc ca atare și în sport. Fanionul roșu nu aduce atingere acestui fenomen social de mare impact. Dimpotrivă. Dezvăluindu-i zonele urâte, schimonosite, autorul luptă, cu armele sale, ca spiritul de competiție și ierarhiile netrucate să fie, pe cât se poate, regulă și nu excepție.

Mircea MORARIU