Revistă de cultură

fondată în 1865 de Iosif Vulcan

Apare la Oradea

Seria a V-a

Nr. 9 (478) septembrie 2005

AMINTIRI DESPRE FAMILIA

 

Dimitrie BĂLAN

Cum era să-mi pierd pâinea

aproape neîncepută

Doamne, cum s-au mai risipit cei opt luștri de viață de la acel septembrie când nouă, zece sau mai mulți meșteri mari, calfe și zidari, au pus „cărămizile” seriei noi a Revistei „Familia”. Anii n-au trecut, au zburat! De parcă nici n-au fost…

Plămada aluatului din care a fost făcut㠄Familia” – după ce a dospit vreme în­de­lungă în sufletul unor ctitori, în primul rând al lui Sandu Andrițoiu, apoi al unor oameni de înaltă ținută morală și talent, dintre care se cuvine să-i readucem în memorie pe Mircea Ma­lița, Radu Enescu, Dumitru Chirilă,  Mircea Bradu, Emanoil Engel, Nicolae Balotă, O­vidiu Cotruș, Ionuț Popovici,  Stelică Vasilescu, Ion Iuga, Crăciun Bejan, Vasile Spoiala, François Pamfil, precum și mulți alții, poate mai din penumbră, dar care au pus umărul cu generozitate –, a început să fie frământat din primăvară până în toamnă. „Familia” a fost una dintre primele reviste postbelice din provincie, în format tabloid, dup㠄Tribuna” clu­jeană, „Cronica” ieșeană, „Orizont”-ul bănățean. Mai târziu au apărut „Ateneu” la Ga­lați, „Ramuri” la Craiova, „Vatra” la Tg. Mureș… Pe vremea aceea, apariția unei noi publi­cații însemna cel puțin un mic seism la secția de presă a „CC”-ului, desigur și la „organele” din teritoriu. Oamenii din aceste instituții se temeau să dea girul ca nu cumva, cineva să fa­că gafe ideologice care, firește, nu erau ieftin  plătite. Pentru apariția „Familiei” au făcut un asiduu „lobby”, prietenii personali ai lui Sandu Andrițoiu, care aveau o poziție social-po­litică importantă în acei ani ai relativului „dezgheț” de după venirea lui Ceaușescu la pu­tere. Firește, „dezghețul” nu a ținut prea mult, pentru că în 1971, „marele cârmaci” a e­fec­tuat o vizită de lucru în China și Coreea de Nord, fiind sedus de imensa dragoste a po­poa­relor respective față de conducătorii lor iubiți, Mao Tze Dun și, respectiv, Kim Ir Sen.

Așa cum era obiceiul pe atunci, fiecare nouă ctitorie, trebuia legată de o dată aniver­sa­ră. Nu prea se putea lega „Familia” de Ziua de 1 Mai – „Zi de mare sărbătoare, pentru clasa muncitoare” și nici de  23 August – „August și poporul rus, libertate ne-au adus!”, că prea ar fi fost forțată nota. În schimb, s-a descoperit un moment prielnic – fericit, fără în­doială -, respectiv, împlinirea  a o sută de ani de la apariția Revistei „Familia” ctitorită de Iosif Vulcan.

Vânzoleală mare la Oradea  în acea lungă vară fierbinte a anului de grație 1965.  Chiar și primul număr a fost cu năbădăi. Au fost tipărite, succesiv, trei variante.  Desigur, pe pagina I, nu putea lipsi, în nici una dintre variante, un articol semnat de primul secre­tar al regiunii de partid de atunci, pentru că în acea vreme, „partidul era în toate”. Secția de propagandă a Comitetului Regional Crișana al PCR era în mare fierbere. „Direcția presei” – care „în traducere” literală însemna cenzura muncea cu o asiduitate demnă de o cauză mai bună. Probleme erau cu nemiluita. Cele mai stringente se legau de faptul că Ni­colae Balotă și Ovidiu Cotruș abia ieșiseră de la  pușcăriile politice, un fel de „universități” cum a zis marele scriitor ruso-sovietic Maxim Gorki, care a publicat chiar și un roman au­to­biografic, intitulat „Universitățile mele”, referindu-se la perioada în care era  persecutat de Ohrana țaristă, devenită apoi „Inkavede” și mai apoi KGB, ilustre modele pentru Secu­ri­tatea din țara noastră… Au mai fost și alte neajunsuri… Însuși  Iosif Vulcan nu a avut o o­rigine socială prea „sănătoas㔠cum se cerea pe atunci. Așa că tovarășii trebuiau să fie foarte vigilenți. Mentalitățile perioadei  dictaturii proletariatului încă nu se ogoiseră complet din mintea multor activiști de partid, deși „cel mai iubit și stimat fiu al poporului” dă­duse dezlegare „la dulce”.  Mai rămăseseră destui în „posturi cheie”, care după ce „mâncau rahat” din obligație profesională și din profund spirit de partid, mai cereau și supliment.

Dar hai să vedeți cum era să-mi pierd „pita” aproape neîncepută încă. Pe 1 septem­brie 1965 am fost încadrat la ziarul „Crișana”, după aproape trei ani de tentative nereușite întrucât nu eram membru de partid. Tot atunci, dar mai la sfârșit de septembrie, timp de vreo trei zile, a avut loc un Simpozion dedicat Centenarului Revistei „Familia”. Împreună cu colegii Aurora Pop, Florica Maștei și Nicolae Damaschin, am fost însărcinați să consemnă în cotidianul nostru derularea evenimentelor. Mie mi-a revenit sarcina să realizez un interviu cu Vladimir Străinu – un alt corifeu al închisorilor politice comuniste –, abordându-l în camera sa de la Hotelul „Transilvania”. Eram foarte emoționat în prezența acestui om legendar pe atunci, un cărturar de viță nobilă, care și-a „plătit” cumplit ideile esteti­ce și politice cu ani grei de recluziune. „Citindu-m㔠, Vladimir Streinu m-a ajutat să-mi rea­lizez interviul, sugerându-mi chiar și unele întrebări.

Apoi a fost necesar  să preiau discursul prof.univ. dr. Iosif Pervain, pe atunci, rectorul Institutului Pedagogic de 3 ani din Oradea, citit la Sesiunea de comunicări științifice din data de 29 septembrie. Nu l-am putut aborda direct pentru a lua dactilograma discur­sului. Minutele treceau. Rotativa aștepta, iar domnul rector plecase deja la Cluj, unde își a­vea încă atribuțiile anterioare numirii sale ca rector la Oradea.  Ce era de făcut? Discursul său nu putea lipsi din paginile „Crișanei”. Sesiunea științifică s-a ținut în sala studio a tea­trului, care pe atunci era cam în locul în care se află treptele de urcare în salonul din spate al hotelului-restaurant „Astoria”, undeva, în stânga ghișeului de recepție de astăzi. În stra­dă, între cele două hoteluri, „Astoria” și „Transilvania” se afla un car de reportaj, unde o echipă înregistra lucrările simpozionului, atât video cât și audio. I-am rugat pe băieți să-mi dea și mie înregistrarea cu spiciul  lui Iosif Pervain. Foarte colegiali, ei mi-au tras pe o bandă discursul respectiv și mi-au dat-o.  Am transcris de pe bandă discursul și l-am publi­cat a doua zi în „Crișana”.  Era acolo un pasaj cu năbădăi, pe care îl citez: „În concordanță cu afirmațiile doctrinare incidentale, revista („Familia” lui Iosif Vulcan – n.n.) a desfășurat o necurmată luptă împotriva exploatării sociale…” Așa era în textul scris, după cum aveam să aflu ulterior… Dar după câteva zile, redactorul meu șef m-a chemat la el în birou, și mi-a spus: „Tovule, ai făcut o mare greșeală. Vei fi sancționat grav”. Și mi-a întins o scrisoare tri­misă de rectorul IP 3, în care acesta protesta vehement împotriva faptului că în discursul domniei sale, publicat de „Crișana” , textul a fost mistificat de redactorul care s-a ocupat de problemă. Adică în „Crișana” a apărut „…împotriva exploatării sociale și na­ți­o­nale”. Acest lucru era grav, pentru că nu era voie să vorbești despre „exploatare națională”, por­nind de la ideile de internaționalism proletar. Era un subiect tabu, care scăpase și cen­zu­rii. Redactorul eram eu. Fusesem numit în funcție de câteva zile. Aveam vârsta de 29 de ani și deși fusesem primit în UTM cu vreo câteva luni înainte, la recomandarea secreta­rului cu propaganda de atunci, prof.univ. Dumitru Turcuș,  devenit ulterior ambasador al Ro­mâniei la Budapesta, căruia i-a plăcut cum scriu,  tocmai ca să pot fi încadrat la ziarul Co­mitetului Regional de Partid (alt ziar nici nu exista). Acolo nu puteam accede făr㠄apartenență politică”. Este drept că am mai rămas apoi chiar fără aceast㠄calitate”  încă trei ani în presa de partid și abia în 1968 „am avut onoarea” să devin membru al PCR.  La apostrofarea făcută de redactorul șef Nicolae Bilț, ca urmare a scrisorii trimise de Iosif Pervain, inima mi s-a făcut cât un purice și-mi vedeam visul plăsmuit încă de pe băncile li­ceului, de a deveni gazetar, năruit din fașă. Mă și vedeam dat afară… Am luat magnetofo­nul, un „Grundich” cât toate zilele – pe vremea aceea nu erau reportofoane cât un pachet de țigări –, și am căutat pasajul respectiv. Am răsuflat ușurat. Reproșul nu mi se cuvenea. În­suși profesorul, luat de avântul retoric spusese – și acest lucru era înregistrat pe banda mag­netică, „…împotriva exploatării sociale și naționale”. Am luat ditamai magnetofonul și l-a cărat până la institut.  Acolo l-am găsit pe dl. rector în pavilionul din grădina unde as­tăzi este clădirea rectoratului, ceva mai în spate, înconjurat de câțiva asistenți, lectori și con­ferențiari de la filologie. I-am spus că îl caut pentru a mă disculpa și l-am rugat să as­culte banda ca să audă cu propriile lui urechi fragmentul de discurs încriminat chiar de dom­nia sa. Văzând cum stau lucrurile, Iosif Pervain mi-a zis s-o  lăsăm baltă, că totul este în regulă.

Domnia sa  nu a aflat niciodată prin ce am trecut eu atunci, cum era să-mi pierd „pi­ta”, întrucât era vorba de o greșeală ideologică gravă să vorbești de emancipare naționa­lă, când esența era legată de problemele sociale.

Dincolo de toate, totuși, m-am ales cu o sancțiune. Am fost mutat de la secția cultu­ra­lă a ziarului, la secția „Construcții de stat” – un fel de secție care se ocupa de primării, astfel încât îmi venea să cânt: „Vino, mamă, de mă vezi/ Cum lucrez la spații verzi!…”