Nr. 9 (478) septembrie 2005

Mansardă la Paris cu vevere spre moarte

de Matei Vişniec

E de domeniul locului comun să afirmi că Matei Vişniec e cel mai jucat dramaturg ro­mân de azi. Ţinând cont de detaliul că, în  pofida declaraţiilor mustind de bune intenţii, tea­trele  subvenţionate, orice s-ar spune, relativ ge­neros de la buget nu se omoară cu firea să monteze piese noi româneşti, să descopere tineri dra­maturgi, să-i consacre, transferând această o­peraţie în sarcina companiilor particulare, su­per­lativul relativ din truismul citat mai sus ar cam trebui să ne pună pe gânduri. Cu atât mai vâr­tos cu cât  concursurile de dramaturgie, dintre care cel mai proeminent rămâne Piesa anului organizat de UNITER ,au înregistrat prea puţine efecte notabile în oferta repertorială a teatrelor, piesele declarate câştigătoare zăcând, cel mai adesea,  în rafturile bibliotecilor Din perspectiva acestei realităţi, Matei Vişniec se bucură de un tratament oarecum diferit. Chiar dacă nu mai e jucat în chip inflaţionist, cu plăcerea specifică liberului şi neaşteptatului acces la fructul interzis, aşa cum s-a întâmplat  în primii ani post-revoluţionari, un Vişniec pe afiş, în pagini de revistă ori de carte, trezeşte imediat interesul. Faptul, bun în sine, tinde însă uneori să anihileze spiritul critic şi să producă doar bătăi cu flori. Uitându-se, bunăoară, că  până şi  Shakespeare a mai scris şi texte nu tocmai perfecte, o seamă de comentatori, mai mult ori mai puţin calificaţi ai fenomenului teatral, emit tot felul de pretinse judecăţi de valoare şi certificate de genialitate tuturor scrierilor lui Vişniec. Iar dacă vreun critic vreun critic, nu neapărat cârcotaş, ci doar  mai precaut din fire, care mai ţine minte că prin liceu a auzit de îndemnul Daciei literare ce glăsuieşte; criticăm opera iar nu autorul; îşi asumă riscul de a nu se alătura necondiţionat corului lăudătorilor, el e imediat sancţionat de de persoane grijulii, vigilente în care nu uită să menţioneze în articolele pretins polemice că sunt în posesia adevărului absolut. În ultimii doi-trei ani am fost în situaţia deloc confortabilă de a nu scrie deloc; de bine: despre două dintre  piesele lui Matei Vişniec jucate în România. E vorba despre Maşinăria Cehov înscenată la Teatrul Naţional din Bucureşti, dar care nu a prea dat satisfacţie nici în montarea de la Teatrul Eugene Ionesco din Chişinău nu pare să fi dat prea multă satisfacţie ,semn că e o problemă cu piesa. Prevalându-se de titlul de specialistă în Cioran, lucru altminteri adevărat, o eseistă din Cluj a sărit ca arsă spre a mă urechea zdravăn atât pe mine at şi pe ceilalţi critici de teatru care nu au aplaudat pe cât ar fi fost vrerea domniei-sale  scrierea lui Vişniec. Şi ca să nu fie acuzată că ar intra în vorbă fără a se pricepe la teatru, doamna în cauză a introdus sus-menţionatul text în grila pieselor  expresioniste.

Nu mă cred infailibil. Şi cu toate că înainte de a scrie despre spectacol am citit cu luare –aminte piesa publicată în caietul-program, element ce m-a determinat să afirm că montarea  este deasupra premiselor literare, acum când  ea figurează într-un volum apărut în 2005 la Editura Paralela 45, chiar dând titlul respectivei selecţii din textele cele mai proaspete ale lui Vişniec, am recitit-o ca şi cum mi-ar fi fost absolut necunoscută, abia la sfârşit comparându-mi impresiile cu cele de mai an. Mărturisesc că la a doua lectură  Mansardă la Paris cu vedere spre moarte mi s-a părut  un text mai împlinit. O lucrare mai caldă, mai sensibilă, mai aplicată, mai riguroasă din punctul de vedere al construcţiei dramatice. Jocul înduioşător al confruntării răscolitoare dintre Cioran, marele filosof, autor al unor exprimări memorabile, aflat într-o situaţie imposibilă conflictuală cu ţara de origine şi cu patria de adopţie, cu propriile lui amintiri făcute ferfeniţă şi Cioran, bolnav de Alzheimermai percutant. Întâlnirea subiectivă şi imaginară între dramaturgul Matei Vişniec şi filosoful Emil Cioran devenit, odată cu moartea, un personaj mai puţin crudă  decât am judecat-o acum un an. Mi-a făcut chiar plăcere să resimt, într-un plan secund, efectul propriilor mele lecturi din şi despre Cioran. Dar şi acum, sigur mai bătrân şi poate şi mai înţelept, când sunt indicii că aţi judeca cu mai redusă severitate scrierea lui Matei Vişniec, nu pot abdica de la obiecţia fundamentală. Piesa, asemenea spectacolului, îl arată pe Cioran în mult prea multe situaţii dificile. Nu contest că ele ar fi putut fi reale. Cu siguranţă, cei care îi cunosc opera marelui filosof, le înţeleg ca atare. Dar şi cu ocazia acestei de-a doua lecturi, mi-a răsunat în urechi râsul răutăcios al acelei părţi a publicului care ştie foarte puţine despre marele Cioran şi se mulţumeşte să-l perceapă drept un personaj clovnesc. Mi-am pus din nou întrebarea  referitoare la utilitatea culturală a unui atare demers. Mi-am amintit bunăoară cât rău i a făcut receptării operei lui Petre Ţuţea un pretins spectacol montat imediat după l990 de teatrul Odeon, altminteri cu buna intenţie de a-l face cunoscut pe filosoful până atunci cvasi-necunoscut. Mă tem că în chip similar stau lucrurile cu Mansardă la Paris cu vedere spre moarte. Iar dacă preopinenta mea aducea în discuţie specificităţile teatrului expresionist, eu  fac apel la regulile clasicismului, la acelea les bienseances spre a-mi reafirma decizia de a mă situa în continuare în zona abţinerilor.

Din selecţia de patru piese reunite între coperţile volumului, preferinţele mele se îndreaptă către Richard al III-lea nu se mai face  sau  Scene din viaţa lui Meyerhod, lucrare temeinică  ce exploatează cu succes o temă mereu actuală, cea a relaţiei dintre intelectual şi putere politică ce încearcă să şi-l subordoneze, lucru cu atât mai vârtos în cazul dictaturilor. Contează prea puţin că, în realitate, regizorul rus nu a montat niciodată vreun Shakespeare. Ceea ce importă în această piesă e felul în care dictatura pătrunde în conştiinţa artistului, i-o terorizează şi i-o mutilează. Un dramaturg spaniol pe nume Juan Mayorga, se arăta preocupa Scrisori de dragoste către Stalin, publicată în antologia ce reuneşte textele ce au făcut  obiectul secţiunii Spectacole-lectură din cadrul ediţiei din acest an a Festivalului de teatru de la Sibiu, de relaţia complexă dintre Dictatorul de la Kremlin şi autorul Zilelor Turbinilor. Evitând să-i spună pe nume şi amintindu-l  cu teamă infuză  cu titlul generic  Generalissimul , Matei Vişniec reconstruieşte figura acestui personaj malefic, în culori  terifiante. De altminteri, doar Stalin şi Bulgakov aparţin  planului referenţial, ei fiind înconjuraţi de o sumedenie de personaje-mască. Dramaturgul îşi conduce, cred, altfel demersul început odată cu piesa Şi cu violoncelul ce facem, punându-şi în fond întrebarea ce facem cu artistul autentic într-o societate definită a fi cea a nemulţumirii noastre dar care se străduieşte la modul grotesc, sub impulsul fricii şi al oportunismului să şi disimuleze sentimentele.

Hotel Europa Complet mi se parfe o prelungire firească a unei alte piese foarte izbutite a lui Matei Vişniec, Despre sexul femeii ca un câmp de luptă în războiul din Bosnia. Plasată în lumea balcanică, a spaţiului ex-iugoslav post-conflict, lucrarea formulează întrebarea dacă e posibilă reconcilierea atâta vreme cât în ţara asta o mamă fericită este o mamă care ştie unde sunt îngropaţi copiii ei iar dorinţa taţilor e să găsească oaselor fiilor dispăruţi şi să-i îngroape. Ciocnirile temporale sugerate metaforic permit o utilă ieşire dintr-un spaţiu geografic  riguros circumscris. Europa, cea care ar trebui să păstreze memoria răului doar spre a cunoaşte  ispita binelui (termenii îi aparţin lui Tzvetan Todorov), e asemenea unei prostituate care pentru un preţ de nimic a acceptat prea multe experienţe devastatoare, fără a învăţa nimic din ele.

-Piesa din finalul volumului, Paparazzi sau cronica unui răsărit de soare avortat, scrisă, din câte se pare anterior celorlaltor piese (păcat că ediţia nu furnizează astfel de date altminteri absolut necesare) ne trimite într-o lume de făpturi monomaniace, lipsite de nume proprii, denumite doar prin însuşirile lor – Omul care trăieşte pe trotuar, Omul cu cutia de violoncel, Omul închis în sine, Omul pentru care naşterea fost o cădere etc. Procedeul face parte din specificul descriptorilor stilistici specifici scriitorului, el fiind cu folos utilizat odinioară în Şi cu violoncelul ce facem ori în Teatru descompus.

Două dintre piesele din cartea ce a făcut obiectul acestor însemnări – Mansardă la Paris şi Hotel Europa au fost reprezentate pe scenele româneşti celelalte două pe cele din Franţa. Ar fi de dorit ca toate patru să cunoască şi alte versiuni scenice, cât mai izbutite, care să fie comentate onest, fără partizanate, fără uz de bemoli ori de diezi. Cel mai jucat dramaturg român contemporan are dreptul de a solicita judecăţi de valoare cât mai drepte, care atunci când nu îi sunt favorabile nu trebuie să atragă asupra celor ce le emit bătăi cu pietre. Mentalitatea suporterului preocupat nu de performanţa de pe stadion, ci de sancţionarea vecin

ului de tribună nu e utilă nici teatrului, nici criticii de teatru. Aceasta trebuie să fie preocupată de stabilirea echilibrului dintre cădelniţarea somnolentă, bătaia cu flori şi bătaia cu pietre.